“O clipă te deranjez doar. Sper că poți să mă asculți câteva minute. E important pentru mine…. Mi-am permis totuși să scriu câteva cuvinte, pentru că în cazul de față nu cred că ar fi ușor de înțeles dacă și tu ai fi ca și mine…
Eu sunt. Ca mine. Eu nu sunt adeptul cuvintelor. Mai degrabă unul al gesturilor, privirilor, atențiilor și lipsei lor, mai pe scurt al comunicării non-verbale. Se spune că șaptezeci la sută din comunicare se face pe cale non-verbală. Sau optzeci. Nu mai știu exact. Oricum, cuvintele ne ajută mai puțin decât îmi închipuiam. Ba chiar ne încurcă uneori. Poate ș informația asta m-a adus în starea în care sunt… pentru că am ajuns să aduc procentul undeva la nouăzeci și cinci și să păstrez restul de cinci procente pentru urgențe… Deocamdată nu am avut nevoie nici de acele amărâte de cinci procente. Mă descurc foarte bine și așa. Și nimeni nu are nimic împotrivă. Nu deranjez pe nimeni, și puțini din cei care mă cunosc mă deranjează. Ne descurcăm foarte bine și așa. Și ca dovadă, nu demult, pe vremea când deja eram convertit, am cunoscut o fată. A trebuit să recurg la acele cinci procente, cât să pot face cunoștință cu ea. A meritat compromisul. Și mă bucur să-ți spun că fata mi-a înțeles perfect situația, ba chiar mi-a îmbrățișat tehnica. Am ajuns să purtăm “dialoguri” întregi, folosindu-ne de zeci de combinații de priviri, gesturi și expresii. Se pare că mai sunt totuși persoane care știu să vorbească fără să vorbească. Și evident, găsindu-mi o așa-zisă jumătate, am fost în culmea fericirii și instantaneu am început o relație…
Nu a fost totul roz, pentru că inevitabil au fost și puncte moarte în care nu ne înțelegeam pe deplin și trebuia să mai gângurim una, alta. Asta ne supăra. Dar o dregeam rapid și pe asta și ne continuam tăcerea, care de altfel ne-a și legat. Unele fete se bucură probabil la auzul unor vorbe romantice, având ocazia să se simtă speciale, delicate, prețioase… Ca niște mici perle, strânse-n palmă de teama de a nu se sparge, îngrijite zi de zi cu sărutări, pentru a nu-și pierde strălucirea și totuși afișate ori de câte ori se ivește ocazia… Ea nu era o perlă. Era marea-ntreagă. Putea da naștere la mii de scoici, care să ascundă în ele la fel de multe perle… era marea mea. În toate sensurile posibile. (Nu. În baie.) Și într-un fel sau altul mi-am propus să-i demonstrez asta… De teama de a nu porni o nouă “conversație”, ajungând din nouă la cele 5 afurisite de procente, nu am avut încotro decât să-I demonstrez că ea e marea mea… la mare! A fost reușit momentul, pentru că până la urmă, de la Marea Neagră, cu chiu cu vai, am ajuns pe undeva pe coasta Pacificului. M-am simțit și eu iubit atunci. E scumpă într-adevăr tăcerea, dar aduce cu ea amintiri mai prețioase decât o oră de declarații. Păcat că nu pot fi împărtășite…
Încercam așadar să ne arătăm unul altuia cât de mult însemnăm unul pentru celălalt. Eram încă la etapa descoperirii și a conștientizării. Tăcerii. Și ca orice etapă a unei relații care se dorește a fi durabilă, trebuia să o trecem cu bine. Am reușit. Nu a fost ușor. Am ajuns încet, încet să ne cunoaștem. Altora le e mai greu să ajungă să cunoască fiecare gest, fiecare mișcare ori privire a celuilalt… nouă nu! Noi am început cu asta. Și având în vedere circumstanțele, ne-am cunoscut destul de repede…
A venit o perioadă comodă în care uitasem deja complet de cele cinci procente și ne petreceam fiecare zi în acea tăcere pe care o iubeam amândoi atât de mult… la un moment dat, a venit ziua ei de naștere. Era o alegere grea pentru mine, pentru că după cum spuneam, fiecare atenție contează pentru mine și implicit pentru ea. Lasă loc de interpretare… așa că nu puteam să îi iau de exemplu o rochie fără ca ea să știe, și să greșesc mărimea, să mi se reproșeze că ba vreau să slăbească, ba o cred prea slabă… Sau mai grav, să-i cumpăr o pălărie frumoasă, fapt care în relația noastră plină de subînțelesuri și fără loc de explicații, ar putea să o determine să creadă că fie încerc să distrag atenția de la fața ei printr-o pălărie mult prea frumoasă, sau mai grav, cine știe ce model aș găsi, care să îi fie oarecum mare și să creadă că vreau să îi acopăr fața complet… nu, nu… În privința asta era încă nesigură. Mi-era totuși greu să-mi exprim admirația față de chipul ei, așa cum ar merita, folosindu-mă doar de gesturi… Poate mai aveam de învățat…
Era, deci, dificil să aleg un cadou neutru și fără subînțelesuri… Era foarte greu, având în vedere imaginația pe care ne-o dezvoltasem unul alături de celălalt. Dar până la urmă am găsit cadoul perfect și o metodă să îi arăt cum o văd, cât de frumoasă e… fără să i-o spun. Am căutat un pictor și I-am descris-o în amănunt, pentru ca mai apoi să-i poată face un portret cât mai precis… I-a ieșit ireproșabil. Evident, pentru un astfel de cadou, a trebuit să recurg la cele cinci, poate chiar mai mult. Nu contează. Preferam să vorbesc cu el, decât să întrerup modul nostru de viață și să ajung la o nouă ceartă… Chiar dacă o făceam doar ca să-mi exprim admirația față de persoana ei. Așadar, repet, nu contează. A venit ziua cu pricina și I-am dat cadoul, împachetat într-o hârtie neagră… negrul e neutru. Dar puse cap la cap, culoarea hârtiei, plus portretul, plus imprudența pictorului de a-l înrăma într-o culoare aurie au dus la o interpretare la care nici nu mă așteptam. Mi-a spus, care va să zică… tot am vorbit, că eu îmi doresc să moară, pentru că numai la morminte a văzut poze cu ramă aurie și “ca să nu mai zic de culoarea ambalajului”… a adăugat completând cu expresii pe care nu le-am mai auzit până acum și nici nu vreau să le mai aud…
A fost o zi cumplită. Ziua ei… Începusem să cred că metoda noastră, stilul nostru de viață ar mai trebui combinat și cu puține vorbe… puține cât să evităm mai multe și deloc plăcute certuri. Pentru că noi vorbeam doar când ne certam. Și asta ne făcea să vrem și mai mult să nu vorbim. Am trecut cumva și peste momentul critic al cadoului și am reintrat la normal… mă rog, normalul nostru.
Începusem să facem cumpărături împreună, pentru a nu mai da peste situații de genul celei tocmai povestite și pentru a ne da ocazia unul altuia să observăm reacțiile la anumite produse, pentru ca la o altă aniversare să fim pregătiți. Am supărat-o atunci, am vorbit. Așa că acum făceam toate eforturile să nu mai vorbim.
Curând, aveam să dăm peste o nouă probă de fier a relației noastre… se apropia ziua mea de naștere. Și eram foarte atent la ce face, dar mai ales la ce fac eu. Mergeam din ce în ce mai des prin magazine împreună și ea îmi privea cu mare atenție toate reacțiile. Cu toate astea, era o alegere foarte grea pentru ea, fiind obișnuită cu stilul nostru de viață, cu o imaginație foarte bogată și din ce în ce mai sumbră… eu însă nu aveam de gând să reacționez la fel de ciudat la cadoul ei. Indiferent ce ar fi fost. Mai mult, nu aveam de gând să-i reproșez ceva, cu atât mai puțin să-i vorbesc. O mulțumire în stilul nostru caracteristic era de-ajuns…
Ziua mea. A plecat toată dimineața la cumpărături. Eu așteptam acasă, încercând să-mi anticipez reacțiile în fața oglinzii. Am stat o oră și jumătate căutând mimica potrivită primirii unui cadou de la o persoană specială, de la o persoană “tacută”… Probabil și ea a făcut același lucru prin magazine, pentru că a venit acasă cu o privire mai mult decât neutră, la fel ca toată expresivitatea ei de-altfel… Nu am zis nimic și am adoptat imediat aceeași privire, de teamă să nu o deranjeze expresia mea senină pe care o pregătisem preț de o oră și jumătate. Când a văzut că și eu am o privire oarecum apăsată, a devenit de-a dreptul pesimistă. Acum nu mai era cale de întoarcere. Nu am făcut decât să fiu ca ea, de teamă să nu pornim o “discuție”. Era greu să nu observi că la fiecare clipire, încă își calcula fiecare privire, încă își căuta starea ideală pentru situația în care ne aflam… E greu. O cred. Știu și eu. Începusem să-mi conturez un plan de bătaie în caz că iese rău. N-a fost nevoie.
Mi-a dat cadoul, în cele din urmă. Era împachetat într-o coală de culoare albă. Puritate, mi-am spus în gând, în timp ce mă pregăteam să interpretez totul cât mai aproape de intenția ei. Nu știam încă precis. Aveam să descopăr în camera cealaltă, pentru că mi-a dat de înțeles că ar vrea să deschid cadoul într-o altă cameră pentru a evita un nou dialog. M-am conformat. Am luat pachetul, am mers spre dormitor și mai mult, am închis ușa. Nu avea ce să înțeleagă greșit pentru că ea a introdus ideea separării privirilor, a comunicării de fapt… eu doar am întărit-o.
A rămas singură în bucătărie. Eu stăteam în camera alăturată, pe pat, cu pachetul în brațe. Eram transpirat și mă treceau emoții pe care nu le mai cunoscusem. Nu era deloc ca o altă aniversare, unde toată lumea stătea în jurul tău când îți deschideai cadoul și râdeau toți la gluma subtilă adusă de un cadou bine ales. Nu era deloc așa. Nu era nimeni în jurul meu, nu era nici o glumă discret aruncată, nu era nici o emoție senină. Eram doar eu, speriat, transpirat și tremurând. Mă gândeam tot mai mult la relația noastră, uitasem demult de orice alt stil de viață și tot ce conta pentru mine era fericirea ei și implicit a noastră.
Dezlipesc încet hârtia, nu-mi permit să o rup, pentru a nu lăsa loc interpretărilor, o împachetez frumos și o așez pe pat, lângă mine. Banda adezivă am aruncat-o. Nu conta, cu siguranță. Nu făcea decât să lipească hârtia de hârtie. Hârtia pe care o păstrasem. Hârtia albă. Puritate, nemurire, curățenie? O fi însemnat și hârtia ceva…
Am ridicat în sfârșit capacul cutiei. Prietena mea mă aștepta dincolo. Nu contează numele ei, cum nu contează nici al meu de fapt, pentru că nu le-am folosit niciodată, decât prima oara. Tăcea. Aștepta reacția mea probabil. Tăcea în liniște și mai scruma din când în când, la fiecare două secunde… Auzeam. Îmi dezvoltasem simțurile destul de bine…
Restul nu mai știu exact, dar bănuiesc că din cauza zgomotului s-a repezit în cameră, unde m-a găsit cu zâmbetul pe buze, păstrat cu un efort imens, și cu coala albă frumos împachetată sub picioarele mele. În sfârșit pusesem totul cap la cap; reacția ei când a primit cadoul meu, expresia pe care a avut-o când a intrat pe ușă cu cadoul meu, coala albă de hârtie și… cadoul!
Era o cravată… m-am spânzurat.”

I-am povestit toate astea asistentei. Bine-nțeles, fără vorbe. Nu m-a înțeles. Sau nu m-a crezut. Atunci am strigat ceva cât am putut de tare, ceva ce nu pot reproduce în scris din necunoștința sunetelor, literelor folosite. Mi-a mărit doza zilnică și când să-mi închid pleoapele, mi-a spus să nu îmi bat joc de oameni cu handicap. Dacă am glas să vorbesc. I-am răspuns cu un ultim efort, sperând că așa va înțelege mai ușor de ce îi spusesem ceea ce tocmai auzise:
“Mmmmmnnnnnnnnnpoooooottttttttt nnnnnnnnooooooovuvvvuuuuuuuuzzzzzzzzzzzzzit tttttteeeeeeeeeeennnnnrrrrvvvvvvvvvvvzzzzzzzzzzzzzzzzziiiiii ddddddddgggggggggggggggggggggebbbbbbbbbbbbbbbbbbbbaaaaaaaaaaaaaaa…”
M-a scuipat cu dispreț și a plecat trântind ușa…


24 august 2006