Îngerii să îmi vegheze cugetările cât o să fiu în viață.... îngerii stau în cer, dar iată că a coborât unul pe pământ.
Era noroi mult pe stradă și mă stropeam adeseori pe piciorul drept, cel stâng era curat. Nu aveam nevoie de motive ca să cred că e un semn...era doar noroi. Două ore dormite într-o noapte te fac să nu fii om a doua zi, iar deasupra pământului pe care mergi, să ajungi să plutești. Mi-e teamă de ce am devenit și de ce gândesc, mă răsfrâng asupra gurilor de eșapament pe care le inspir, iar viața mi se îneacă într-o pungă cu bronz. Punga de speranțe și bronzul cu fulgerele luminii de la 6 dimineața sunt cheile de la uși.
Stau pe fotoliu și mă uit în gol.... nimic nu se întâmplă. Pupilele mi se rotesc în jurul camerei, limba se înnoadă în nouă iar mâinile îmi sunt pline de furnici ce mișuna și caută carne proaspătă. Mă întind pe jos. Mă uit în sus. Tavan. Vreau să iubesc, dar știu că nu există nimeni ce merită, știu că sunt prea bun pentru oricine... unii mă cred arogant, poate că sunt, dar mai bine să am o părere bună despre mine decât să mă subestimez și să dau în depresii penibile. Unde sunt zilele alea ... zilele alea... care mă lăsau să încalec călușeii fără să se gândească lumea la ceva obscen. Se certau rău.... țipete... farfurii sparte... piticii din creierul meu protestau cele întâmplate și începeau să danseze rumba. Zile ce miroseau a tinerețe.... trec precum o pungă de plastic de la Cora ce se fâlfâie în zbor șoptindu-mi la ureche “Trage iubitule, trage bine”. Pe carnet tai încă o zi ca la închisoare...o zi pe care n-am găsit-o.

Tocmai îmi înfipsesem o doză de reverie când văd ceva înalt. Semăna cu o persoană însa... întunecat, cu chip palid, era un înger.
- Ești înger?
- Da.
- Am murit?
- Nu.
- Atunci ce vrei?
- Să îți arăt ceva.
- Nu vreau.
- Știi că există.
- Cine?
- Ea.
- Care Ea?
- Dacă nu mă lași să îți arăt...
- Lasă-mă.
- Vei veni...

Clipocitul apei se auzea ca și cum ar fi fost aproape, dar țipetele frunzelor ce se împingeau una în cealaltă pe cracă, erau desupra. Eram la mine pe canapea, în mijlocul unei șosele și mașinile ca farduri stridente treceau prin mine lăsând în urmă ceață. Pieptul îmi era scobit de o durere surdă, urechile erau neutre ca Romania în război, iar pleoapele mi-o luaseră razna clipind de 10 ori mai repede. Þineau lacrimile să nu îmi curgă. Erau albastre și poate mă speriam. În dreapta stătea îngerul, iar în stânga aveam o biserică înaltă, de lemn, cu două turle ce se pierdeau în norii denși ce își stabiliseră tabără acolo.

- Ce facem?
- Privește.
- Ce?
- Atent.
- ....
- Ce vezi?
- Ce p.... să vad?
- Ești nervos.
- Da.
- Bine, ce vezi?
- Văd o biserică ce dreacu’ mă f... atâta?
- Asta e tot ce vezi?
- Da.
- Ia mai uită-te.
- Da’ nu vreau.
- Nu fi încăpățânat.
- Nu sunt, numai că nu vreau.
- Trebuie.
- Da’ de ce ?
- Hai!
- Unde?
- Uită-te!
- Păi mă uit,da’ nu văd decât o biserică.
- Te uiți prea sus.
- Eh, și?
- Coboară.
- Până?
- Hai...
- Nu vreau.
- De ce? Þi-e teamă?
- Mie?
- Da.
- De ce să îmi fie teamă?
- Păi, atunci de ce nu te uiți?
- Că nu vreau.
- Păi, de ce nu vrei?
- De-aia.
- “De-aia” nu e un răspuns.
- Eh, na.
- Eh, nu. Uită-te că nu scapi de mine.
- Hai, nu mă mai freca, știu că e de la doză.
- Ce e ?
- Tu.
- Nu.
- Nu ce?
- Nu sunt de la doză, sunt adevărat.
- Mhm,bine.
- Atunci dacă e de la o simplă doza, de ce ți-e frică?
- De ce să îmi fie frică?
- Sa te uiți.
- Nu mi-e frică.
- Atunci uită-te.

Am coborât ochii în sfârșit. Era un trotuar.

- Eh, și acum ce?
- Uită-te.
- M-am uitat.
- Așteaptă.
- Cât?
- Nu mai pune atâtea întrebări.
- De ce?
- ....
- Bine.

“Dacă aș muri s-ar plânge după mine... da’ dacă e mai rău acolo decât aici? Dar dacă îmi fac pomeni și alte rahaturi pe care le urăsc... sau dacă pedeapsa mea ar fi să stau cu propriu-mi cadavru și să suport propria înmormântare. Dacă ar fi așa înseamnă că multe suflete plâng și nu din cauză că au murit ci din cauză că le-au produs o așa mare suferință celor din jur.... și cheltuieli... oofff... ”

“Când mă duc acasă mă apuc să scriu... merg pe drumul rece și calc pe dalele de piatră arse de timp... da... ce idei bune da’ n-am cum să le scriu aici și când ajung acasă o să le uit.”
- Au!
- A durut?
- Da.
- E bine.
- Ce a fost asta?
- Au fost gânduri..
- Ce gânduri? Ale cui?
- Uită-te.

Mă uit pe trotuar și văd o siluetă neagră ce se mișca încet în pași de dans.

-Pot să mă apropii?
-Hai.

Ne-am apropiat, dar nu îi puteam zări chipul.
-Nu pot să o văd.
-Știu.
-Da’ de ce ?
-Păi.... pentru că nu ai voie.
-De ce ?
-O să vezi.
-Dar vreau să știu.
-Și eu vreau să pot simți gustul mâncării, dar nu se mai poate, așa că taci și nu te mai plânge. Urmărește-o.

“Ah... ce frig e.”

-Da’ noi de ce o auzim?
-Nu o auzi.
-Nu?
-Nu.
-Atunci?
-E ceea ce gândeste..
-Glumești.
-Nu.
-Nu mi se pare corect.
- Știu, dar... vezi tu... înainte să se nască, Dumnezeu a întrebat-o ce și-ar dori pe pământ. Și ea a răspuns asta.
-Asta, ce?
-Că undeva... cândva să i se poată citi gândurile.
-Păi, poate se referea la publicarea unei cărți.
-Păi, da... la asta se și referea, însă cu Dumnezeu nu vorbești în versuri.
-Adică trebuia să zică la sensul propriu, nu?
-Corect.
-Am înțeles, dar ea știe că o urmărim?
-Nu.
-Păi.... a făcut alegerea, deci ar trebui să știe.
-Nu , nimeni nu știe ce alegeri face înainte să se nască.
-Păi, și... toată lumea trebuie să zică ce vrea?
-Da.
-Și eu ce-am ales?
-Nu pot să îți zic.
-Te rog.
-Nu, dar o să afli, îți promit.
-Bine.. o să am răbdare atunci.
-Uită-te mai departe.

“ Merg cam încet... ah, da’ cui îi pasă, oricum ajung devreme acasă. Cineeee, cinee are un pistol... Eu, eu... cineee, cineee are un glonț ? Nimeni ....nimeni....”

-Vrea să moară?
-Nu, glumește.
-Sigur?
-Da, crede-mă că ultimul lucru pe care îl vrea e să moară. O să vezi...
-Cum o cheamă?
-Monica.
-Hm...
-Ce?
-Nimic. Mă așteptam la alt nume.
-Cum ar fi?
-Eh, nu mai contează.
-Bine.
-Și spui că nu ești doză?
-Nu.
-Deci trebuie să cred în tine.
-Da.
-Bine, atunci o să cred.
-Trebuie să plecăm acum.
-Vreau să văd sau să aud ce mai gândește.
-Nu .

Ceața se risipi, iar biserica se dilată într-o cană maro, în care era cafea proaspată din care ieșeau aburi denși. Siluete multiple se împrăștiau din cană și începeau a dansa vals.
“Monica...”, i-am zis numele amorțit.
Tavanul mucegăit mă privea cum dorm, iar pereții roșii mă înconjurau precum niște inamici în război, cu sulițe și scuturi îndreptate spre mine. O durere acută îmi împungea tâmplele, iar gâtul îmi era uscat.
Am visat...

M-am ridicat și am mers puțin prin cameră. Totul era la fel, deși mă așteptam să arate diferit, nu știu în ce sens, dar.. dacă tot ce se întâmplase era adevărat trebuia să fie diferit! M-am dus în bucătărie, am turnat apă într-un pahar și l-am dat pe gât. Am tușit și am vomat simțind cum picuri de transpirație apar pe fruntea mea pătată de gândurile negre ce le-am avut de-a lungul vremii.
Era 3 dimineața, copacii nemișcați priveau la mine în dormitor, iar mantia neagră de catifea pictată cu stele, învelea orașul în somn. Eu însă eram cel ce făcea excepție de la regulă. Stăteam pe scaun cu nările secate de mirosul aspru de vise din apartamentul unde îmi petreceam zilele. Ies pe stradă... luminile de la cazinouri se jucau agale, iar târfele de la colțurile străzii strigau “Fă... dreacu’ dă și mie rujul ăla roșu ca să fiu frumoasă pentru clienți”. Mă uit interesat de o damă mai... “cuminte” ca să zic... și văd una ce părea chiar mai serioasă decât celelalte. Mă duc la ea și o întreb :
-Cât e ora?
-3.15, îmi zice uitându-se la ceas.
-Îți bați joc de mine?
-Nu .
-Inteligentă mișcare.
-Poftim?
-Cât ceri pe oră? Întreb absolut plictisit.
-Nu sunt curvă, acolo e colțul, asta e o stație de autobuz.
-Aha.
-...
-Și?
-Și ce?
-Vrei să vii pe la mine?
-De ce să vin?
-Păi... ca să jucăm cărți. Știi să joci?
-Tu vorbești serios?
-Da.
-Bine.

Am mers cu ea. Stătea departe de mine. Nu am înțeles de ce. Am ajuns în apartament.

-Fă-te comodă.
-Știu.
-Cum adică?
-Știu că trebuie să mă fac comodă.
-Ah, bine.

Se așază pe canapea și mă întreabă cercetând împrejur :

-Te droghezi?
-Da.
-Și acum ai ceva ?
-Nu mai am, încerc să mă las...
-Nu reușești, să știi.
-Știu...
-Ce vrei să jucăm?
-Poker, știi?
-Știu.
-Hai.

M-am așezat pe canapea turcește, lângă ea, și încep să împart cărțile.

- Tu ce căutai în stație?
- Da’ tu ce căutai pe stradă?
- Eu încercam să scap de singurătate.
- Te înțeleg.
- Și eu pe mine .
- Hahaha... ești amuzant.
- Da?
- Da.
- E bine.
- Eu mă duceam la prietenul meu.
- Eh, și de ce ai venit cu mine? Nu ți-a fost frică?
- De ce să îmi fie?
- Păi, dacă eram ucigaș sau mai știu eu ce altceva?
- Eh... n-am nimic de pierdut.

Am jucat cu ea cărti, am băut și am vorbit toată noaptea. Dimineața m-am trezit și trupul ei suav, alb, cald și gol stătea întins lângă mine, dându-mi o senzație de caldură și dragoste. Îmi sprijin mâna pe pernă și întreb :
- Ce faci ?

Ea se întoarce somnoroasă și îmi zice :

-Dormeam.

O sărut pe obraz și îi zic “L-ai sunat?” Îmi răspunde și zice:
“Nu am făcut nimic, nu?”
“Nu... doar am privit.”

Am luat micul dejun împreună și a plecat. Rămăsesem fără mâncare în casă, așa că m-am dus la magazin să mă aprovizionez. Am ajuns la supermarket, am luat un coș și am început să strâng marfă de pe rafturi fără să îmi dau seama că rămăsesem fără bani. Nu era multă lume, era chiar pustiu însă pe unul dintre coridoare zăresc aceeași siluetă ca cea din visul cu biserica. Clipesc de câteva ori bine ca să mă asigur că nu e o viziune și fug spre Ea. Își îndreaptă fața spre mine și mă opresc subit.

- E totul în imaginația mea, știu, e de la doza de aseară....
“Oare mă vede?”
- Gândurile ei.. din nou?
Mă uitam insistent și nu știam la cine se referă, dacă la mine sau la altcineva. Chipul ei nu se zărea pentru că purta o glugă neagră pe cap și niciodată nu puteam să îmi dau seama de nimic. O urmăresc și o văd că ajunge în zona cu cărți începând să răsfoiască un volum de poezii. Își dă gluga jos, însă înfățișarea îi rămâne tot în negură... Mă duc lângă ea și mă uit peste umărul ei la cartea pe care o ține în mână și încep să citesc...

“Fantezie, fantezie...când suntem numai noi singurei
Ce adesea mă porți pe lacuri...”

...și pe mare și prin crânguri.
Unde ai văzut vre’ odata aste țări necunoscute?” completez eu.
Mușchii feței mele nu mai răspundeau, iar ochii pironiți la spatele fetei începură să îmi dea cuțite. Ea merse mai departe însă și eu în spatele ei... Căldura pe care o emana era una nepământească și în urmă lăsă un parfum ce-mi astupă respirația cu sentimente nefamiliare mie. Se așază la una dintre mesele de lectură și eu lângă ea.

-Mă auzi?

Nici un răspuns. Începe să citească din nou din carte.

“Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă,
Când durerea ta din suflet...”

...este singura-mi podoabă.

Se uită la preț. 40 de lei.
- Cam scump, zicem amandoi în același timp.
- Așa e, zice o a treia persoană de lângă mine.
-Ce cauți aici? întreb eu .
-Păi... văd că ai cam luat-o pe arătură, nu ai voie să o vezi fără să fiu cu tine.
- Nu știam... a fost o simplă întâmplare.
- Eh... se mai întâmplă.Ce-a făcut?
-Păi... se uita pe la cărți și... am observat că uneori ne completăm gândurile ori le avem identice.... Ceea ce e destul de înfricoșător.
- He he... e firesc.
- Da ?
- Da, poți sta liniștit. Hai încoace...
- Nu, vreau să mai stau.
- De ce?
- Nu știu.
- Ei bine, atâta timp cât nu ai argumente, nu poți sta.
- Bine, unde mergem?
- Acasă.

Toamna își punea amprenta pe bietul meu mod de a gândi, nu știam dacă să dau crezare vorbelor îngerului... nu știam dacă e adevărat el sau eu și nu știam dacă totul e din cauza lipsei dozei obișnuite. În bloc, mirosul de ghenă mă silea să urc în grabă scările și să deschid ușa atât de repede încât ai fi putut crede că mă urmărește cineva ca în filmele polițiste. Am trântit cheile pe masă și m-am aruncat pe pat începând să mă gândesc la Monica. Se aud niște plânsete de copil mic, se aud din sufragerie. Mă ridic încet și ciulesc urechile... din nou, aceleași sunete. Merg să văd ce se întâmplă și pe jos zăresc un copil mic, mov din cap până în picioare... Monica stătea lângă el.
-Monica, strig eu.
Își ridică privirea și ochii ei roșii se diluară într-un albastru abisal, apoi un verde crud și spre sfârșit un mov luminos. Își dădu paltonul jos și trupul ei era învelit de mii de șerpi.Luă copilul de jos și îl băga în pântec, apoi se apropie de mine și mă sărută. I-am simțit gustul de carne cruda și am vomat.
O doua zi după asta m-am trezit pe podea și fiorii reci ai realitații mă făceau să iau prime guri de aer ce dureau.
“N-avea cum să fie adevărat... nu era ea.”
Rămăsesem fără apă.
Îngerul apăru lângă mine.
-Am văzut-o pe Monica aseară.
-Cum?
-Da.
-Nu... era ea.
-Era... știu.
-Nu era ea, nu ai voie să îi vezi chipul. Adică nu îl vei vedea prea curând.
-De ce?
-Așa trebuie.
-Nu.
-Îți garantez.
-Atunci ce era?
-Probabil de la dezintoxicare.
M-am uitat în ochii lui albi, fără pupile și am început să îmi leg șireturile.
- Unde mergi? mă întreabă.
- Mă duc la casa de schimb, că mi-a trimis bătrânul numai euro.
- Am înțeles.
- Da’ tu de ce ai venit?
- Voiam să îți zic că de acum înainte când vrei să o vezi, să mă strigi.
- Cum să te strig?
- Cum se strigă.
- Uou! nu știam, mă refeream dacă ai vreun nume sau strig pur și simplu “Îngeruleeee”, zic eu ironic.
- Exact.
- Ce patetic o să fie, mormăi eu.
-Ai zis ceva?
- Nu, nu.
- Bun, deci acum dacă vrei să o vezi, mă strigi. Dacă o vezi.... să știi că e rodul minții tale, altceva n-are ce să fie. Ne-am înțeles?
- Da.
- Bun.
“Pornește vijelia adâncu-i cânt de jale
Când ei soseau alături pe cai încremeniți
Cu genele lăsate pe ochi împăinjiniți... “

- Nu din nou.

“Mă gândesc la cum ar fi să ai un copil... Nu, n-aș vrea. Urăsc copiii. Dar dacă aș înfia... dar dacă ... “
“ Cum să se numească ce scriu..... Hmmmm...”
“Dragoste de sex....”
- Sună prostesc...
“Da’ suna cam prostesc...”
“Poate altfel.... ceva care să atragă...”
- Ca să citească lumea...
“Fire de ață...”
- Ce titlu mai e și asta? O avea vreo legatură cu subiectul...
“Mda.. dar n-are legatură cu subiectul... Ia să vedem altceva...Pași de zăpadă... nu.... altceva... Sticla mov.... nu.... eu n-aș citi dacă aș vedea undeva titlul ăsta...”
- Contează mai puțin titlul....
“Contează destul de mult titlul... poate... Pupile de sticla... nu... adică... nu sună rău...”
- E destul de bunicel...eu aș citi.
“Nu cred că trebuie să aibă legatură neapărat... Există iubire....pppffff ce patetic sună... Hmmmm.... Lanțurile de rugină.... eh... lasă că găsesc eu unul.”
- Dar unde poate fi, că nu o văd...
Vorbele îngerului îmi sunară în ureche precum un clinchet de clopot, “de acum înainte când vrei să o vezi, să mă strigi” și începusem să mă întreb cum de o aud, cum de îi cuget gândirile.... Multe întrebări îmi perturbau existența în momentele astea și mii de senzații pe care drogurile nu mi le oferiseră le simțeam în minutele cele mai neașteptate. Pe timpul zilei vedeam și auzeam multe la mine în apartament și pe stradă, în magazin... pe unde eram mă apucau crizele, lipsa drogurilor spunându-și cuvântul. Trecuseră șase luni de când mă lăsasem și simțeam foarte mult dorința de a mai lua ceva... mi-era dor de reverie și de chipul cu ochi injectați din oglindă. Aveam multe la care să mă gândesc... partide de poker cu femei frumoase sau scene din filme în care eu eram personajul principal și aveam o “My lady” faină... Oh da, femeile... ființe frumoase... dacă stai să te uiți... fiecare e frumoasă.... dar Ea...
Niciodată nu fusesem îndrăgostit deși le avusesem. Nu cred nici acum că există acel sentiment numit “iubire”... cred că sunt bazaconii.... și culmea e că mulți și-au pierdut vremea căutând-o sau tratând-o în cărti. E doar o imaginație, dorința de a avea ceva neexplicat... dorința de a te iubi mai mult decât poți tu însuți și să nu fii învinovățit pentru asta... nu iubesc și nu voi iubi.
-Îngerule.
-Da?
-Ești aici?
-Da.
-Vreau să o vad...
-Bine, hai.
Am mers să o vedem... era 21.00 și Monica stătea pe scaun, în autobuz și citea o carte.
-Eminescu.... îi place.
-Da... adoră poeziile lui.
M-am apropiat de ea și i-am simțit parfumul ce mă ameți complet și mă făcu să nu mai reactionez la țipetele disperate ale îngerului.
- Vreau să îi văd chipul.
- Nuuuuuuu... nu ai voie !
- Dar vreau sa îi văd chipul... În momentul ăla i-am atins mâna și ea a întors capul.
- Prostule, nuu !
- Dar de ce? Zic eu știind exact ce am de făcut.
Þipetele a mii de suflete îmi treceau prin timpan... prin creier... prin ochi... prin gură... prin mâini și prin fiecare particică a corpului. Simțeam cum mă dezintegrez și mă prăbușesc în bucațele de carne vie....
În parcul acela, luminițele de la călușei și chioșcurile cu vată de zahăr și acadele se dizolvau în sute de culori. Toate duceau la Ea. Îngerul apăru lângă mine.
-Dacă ești prost.
-Ce?
-Ești prost.
-Știu.
-Mda... știi că ești mort, nu?
-Pe bune?
-Da.
-Cum naibii am murit?
-Te-ai supradozat.
-Nu are cum, îmi mergea bine.
-Ba te înșeli.
-Ba nu, nu se poate, o mai pot vedea măcar? O pot vedea? Spune-mi !
-O singură dată.
-De ce o singură dată? Vreau mai mult.
-Nu. Ai murit. Înțelege. Ea e încă în viață.
-Bine, arată-mi-o.
-Acum?
-Da.
-Fie.
Am revenit în autobuz. Eram în spatele ei și m-am apropiat. Chipul ei era indescriptibil de frumos. Ochii ei pierduți în gol spărgeau întunericul nopții pe care îl privea și masca de catifea albă ce o purta se rupea bucată cu bucată. Îmi părea rău. O pierdusem, pierdusem chiar speranța de a mai fii cu ea... pierdusem tot.
-E suficient.
-Nu, trebuie să mai stau.
-Nu, nu ai voie, asta a fost tot, trebuie să îi dai drumul.
-Nu.
-Nu fi încăpățânat.
Am lăsat-o. Totul a pierit în întuneric, stăteam pe gol... stăteam în gol, în aer sau în pământ. Nu știam unde sunt, era doar o mare de întuneric de aceea nu îndrazneam să pășesc, iar îngerul era lângă mine.
-Nu mai pot să mă întorc, nu?
-Nu.
-Dar nu înțeleg.
-Ce nu înțelegi?
-De ce eu? De ce ea? De ce toate astea?
-Păi... ți-am spus, ea...
-Da, da ... știu ce a zis la naștere. Dar de ce eu?
-Pentru că... a fost din cauza ... din cauza dorinței tale de la naștere.
-Care a fost aia?
-A fost... ți-ai dorit să nu te îndrăgostești niciodată decât atunci când vei întâlni o fată fără chip. Probabil știai că nu există.... vorbeai și tu la figurat... mulți fac greșeala asta.
-O fată fără chip?
-Da. Monica nu are chip.
-Dar cum? Ca l-am văzut... am văzut-o.
-Nu, ai văzut ce ai vrut. Ai văzut prin suflet.
-N-are sens.
-Ba da, vrei să vezi cum arată adevărat?
-Da.
-Bine, uite.
Atunci am văzut-o. Avea fața arsă însă ochii îi erau la fel de luminoși și goi.
-Dar cum?
-Cum ce?
-Ce a pațit?
-Eh... mi-e greu să îți zic. În copilărie i-a murit tatăl și... durerea i-a sfâșiat rațiunea, astfel a luat o lumânare din cele de lângă coșciug și și-a dat foc.
-Am înțeles.
-Alte nelămuriri?
-Ce se întâmplă cu ea? Reușește să își scrie cartea, îi dă un titlu potrivit?
-Nu îți pot spune.
-Dar cu mine ce se va întâmpla?
-Vei vedea... deocamdată așteptăm.
-Dar...
-Ce?
-Nu mi-ai zis niciodată numele tău.
-Numele meu?
-Da.
-Numele meu este Lucifer.