...și ne iartă nouă...


După ce termină Liturghia și toate celelalte mărunte îndatoriri, pe care le avea ca păstor al sufletelor celor câteva sute de creștini din parohia sa, părintele Tupilici se retrase în altar ca să lase odăjdiile și Evanghelia din care citise; urmând ca după aceea să se întoarcă acasă.
Era a doua duminică a Postului Mare, cea numită, a Sf. Grigorie Palma; iar la predica din final, vorbise despre miraculoasa vindecare a Slăbănogului din Capernaum; insistând cu pildele mai mult către necesitatea vindecării sufletelor rătăcite, care nu-și pot găsi în tot acest tumult al ispitelor profane, drumul către Mântuire.
Era pe deplin mulțumit de efectul pe care exemplele și retorica folosită , o produsese asupra celor aflați în biserică. "Ce roluri memorabile aș fi făcut, dacă mi-aș fi urmat adevărata vocație?!"- își zise în sine , cu o undă de regret, că în loc să se înscrie la Teatru, așa cum și-ar fi dorit el, trebuise să opteze pentru Teologie, din rațiuni pe care în acea perioadă nu prea era dispus să le înțeleagă și cu atât mai puțin, să le accepte.
"Ce spui acolo?!... Să te faci actor!!...i-a tăiat maică-sa elanul cu care-și prezentase alegerea. Vrei să ajungi un muritor de foame?! Un saltimbanc de care râde o lume întreagă; plângându-i în același timp de milă?"
A urmat un veritabil rechizitoriu al motivațiilor contrare acestei alegeri "a ratării sigure", completat de cel favorabil preoției; care s-a încheiat cu inatacabilul argument: "Un preot câștigă atât de la cei vii, cât și de la cei morți."
Odată cu trecerea anilor, ajunsese să aprecieze această viziune asupra regulelor ce organizează societatea în funcție de posibilitățile materiale ale indivizilor care o compun, si care în cele mai multe cazuri exclud a priori factorul spirutual, convins de faptul că trăiește mai bine un preot mediocru, decât un actor, oricât de cunoscut și apreciat ar fi acesta.
La ieșirea din altar, aproape că se împiedică, de o femeie, care se oprise ca să-l aștepte.
- Sărut mâna părinte! îl întâmpină ea.
- Domnul fie lăudat! îi răspunse preotul, uzând de o formulă tipizată. Care-i baiul, mătușă Eudochia? o interogă, neputându-și reprima o undă de nemulțumire din glas, provocată de gândul că trebuia să se ocupe de măruntele probleme ale acestei enoriașe, în loc de a ajunge cât mai repede acasă, unde-l aștepta preoteasa cu masa pusă.
Numai gândul că va trebui să mănânce friptura de curcan reâncălzită și-i producea o indispoziție greu de acceptat.
- De părinte... Nu știu cum să fac...că mi-i tare greu să-mi descarc sufletul înaintea dumitale, începu ezitant bătrâna.
"Fă cum vei face, dar să fie cât mai repede," o zori în gând popa Tupilici, reușind să-și compună intre timp o mască a compasiunii și a profundei înțelegeri, pe care o folosea ori de câte ori era pus într-o asemenea situație.
- Mi-e sufletul greu părinte, căci m-apasă un păcat nemărturisit.
- Ei, dacă-i vorba de o spovedanie, atunci mai bine să mergem la casa parohială, căci acolo obișnuiesc să mă ocup de așa ceva.
Bucuroasă pentru această cinstire și mai ales, înțelegere, pe care credea ca o găsise la parintele, bătrâna Eudochia îl urmă, fără ezitare, gândind cât de norocoși fuseseră să aibă parte de un asemenea preot, în neânsemnata lor parohie.
" Un înger trimis de Dumnezeu, să ne scape din ghearele Satanei, al păcatului și ispitelor de tot felul", își spunea ea, în vreme ce se îndreptau grăbiți către casa parohială, aflată la câțiva pași de biserică.
Dacă ar fi putut bănui, cât de departe de adevăr se afla atunci când emitea asemenea judecăți de valoare, cu privire la calitățile acestui "slujitor al Domnului", ar fi luat-o cu siguranță în direcție opusă, celei în care se îndrepta acum, cu inocența mielului care urma să fie sacrificat în ajunul Paștelui.
- Iacă, am ajuns! o anunță Tupilici, deschizându-i Eudochiei ușa unde-și stabilise confesionalul.
- Margareto, eu am să mai întârzii puțin, o avertiză mai apoi pe preoteasă, care le ieșise în întâmpinare, pe holul lung și întunecos al casei.
În camera rece și austeră erau doar o masă cu un scaun, ambele făcute din lemn de stejar masiv, un dulap în trei uși, care făcea notă discordantă cu restul decorului, prin faptul că era vopsit într-o stridentă nuanță de verde, iar pe peretele din spatele mesei, era fixat un crucifix de lemn. După ce se foi puțin, deschizând și închizând ușile dulapului, scoase la urmă dintr-un sertar o carte de rugăciuni și un patrafir, pe care și-l puse peste sutană.
Fără să mai aștepte îndemnul preotului, bătrâna Eudochia se aplecă și îngenunchie cu greu, din cauza reumatismului care-i rodea sistematic toate încheieturile; iar acesta după ce-și făcu trei cruci, afișând un aer de smerenie și cucernicie, solicitat de uzanțele acestui moment, îi acoperi creștetul cu patrafirul. După ce îngăimă o scurtă rugăciune, din care cu greu se putea desluși câte un cuvânt rareori, o îndemnă pe bătrână să-și înceapă spovedania.
- Părinte, păcatul pe care am venit ca să-l mărturisesc, nu-i al meu, dar cum l-am cunoscut întâmplător, asta mă face părtașă la el și ca să nu ajung Sfânta Sărbătoare a Paștelui, cu așa o povară pe suflet, am venit cu încredințarea că Dumnezeu s-o milostivi și m-o ierta, ca și pe făptaș de altfel.
- Atunci când ne smerim în fața Domnului, El se bucură de acest semn de căință al nostru și ca un Tată bun și iubitor ce ne este, ne iartă toate greșelile- decreta emfatic Tupilici. Spune mai departe, femeie! o îndemnă el.
- Iaca, zilele trecute, mi-o venit Toader al meu acasă de la pădure cu un sac plin cu carne, de care mi-o zis că-i de la un căprior pe care l-o găsit cu picioarele rupte într-o râpă, pe când căuta lemne ca să-și încarce carul. La început, am crezut povestea lui, dar când a trebuit să taiem bucățile mai mari, am găsit un plumb de pușcă, într-una din coaste. Tare mă tem părinte, că bărbatu' m-o mințit și că de fapt, l-o fi împușcat chiar el pe bietu' căprior. Asta înseamnă braconaj și legea știu că pedepsește așa ceva.
Oare să aibă Toderuț a meu pușcă și eu să nu știu? întrebă Eudochia, ca și când s-ar fi așteptat că preotul îi va risipi această îndoială, liniștind-o în privința bunei credințe a bărbatului; fapt ce nu se petrecu însă.
Dacă ar fi putut să-i vadă chipul în acele momente, si-ar fi putut lesne da seama, că acesta nu era câtuși de puțin dispus să creadă într-o posibilă inocență a celui implicat în această poveste, ba dimpotrivă. Chiar dacă la început voise să o expedieze cât mai repede cu putință, acum mirosind un subiect mai delicat, uită de friptura de curcan și de orice altceva, gândindu-se numai la cât de încântat va fi maiorul Mitroi de la Securitatea județului, când o să primească raportul, conținând toate aceste amănunte.
- Și zici că Toader al dumitale, spunea că a găsit căpriorul cu picioarele rupte. Atunci de ce nu l-a anunțat pe Ifrim pădurarul?
- Taman asta l-am întrebat și eu.
- Și el, ce ți-a răspuns?
- Că Ifrim e cel mai mare hoț dintre pădurarii pe care-i cunoaște el, așa că mai degrabă ar fi lăsat bietul animal să moară acolo unde l-a găsit, decât să-i spună ceva. " Ce crezi c-ar fi făcut Ifrim, dacă-i spuneam?"- m-a întrebat.
" De unde vrei să știu eu? Oricum el e mai în drept să se îngrijească de vietățile pădurii, decâ tine."
" Da, da, de cele pe care nu le bagă el însuși în oală", mi-a răspuns omu' meu. " Tu nu-l vezi că plesnește pielea pe el?! Oare de ce? Poate pentru că mănâncă bietu' numa' borș de ștevie?! Mai lasă-mă Dochițo în pace cu ce-ar fi fost bine să fi făcut! Ce-am făcut, am făcut bine și basta!"-mi-a retezat-o el.
- Părinte, eu l-am îndemnat să vină și el să-și mărturisească păcatul, da' mi-o zis că n-are de ce se spovedi, ș-atunci n-am mai stăruit. Sfinția ta ce crezi? L-o ierta Dumnezeu, ori ba, dacă am făcut-o eu în locu' lui?
- Poate, lele Eudochie...Poate...- admise cu jumătate de gură popa. Necunoscute sunt căile Domnului! adăugă el sentențios.
Acum, că dumneata te-ai spovedit, cred că te simți mai ușurată.
- Dreptu-i părinte, da tot mă îngrijesc de Toderuț, că-i omu' meu, cu care-am împărțit atât binele cât și răul, în tot amarul de ani, de când ne-am luat, se căină bătrâna.
- Deh, lele Eudochie! Fiecare e dator să-și poarte crucea.
Pentru ca ruga de iertarea păcatelor să-ți fie ascultată, îți dau canon să ții post negru toate zilele de marți și vineri până la Paști și să înzestrezi biserica din sat, cu un sfeșnic și un rând de straie preoțești. Dumnezeu să te ierte!
Rostind aceastea, trase patrafirul de pe creștetul femeii, care ridicându-se mult mai greu decât îngenunchease, sărută colțul cărții de rugăciune și mâna preotului. Ieși apoi fiind condusă de acesta până la poartă.
Întorcându-se în confesional, popa Tupilici se apropie de dulap și apăsă pe butonul unui mic casetofon, frecându-și mulțumit palmele, ca și când abia ar fi încheiat o afacere profitabilă. Își dezbrăcă sutana, așezând-o pe un umeraș în interiorul aceluiași dulap și se duse să-și mănânce liniștit friptura de curcan- chiar și reâncălzită. Meritase sacrificiul!
Două zile mai târziu, pe biroul maiorului de Securitate Mitroi era depus un raport operativ semnat Sfântul, iar după altele două, Toderuț al Eudochiei, era arestat pentru port ilegal și uz de armă. Toți cei din sat se întrebau oare unde și-o fi lăsat-o, dar nu au putut afla răspuns, căci unicul care ar fi fost în măsură să-l deie, s-a întors acasă abia după 23 de ani și atunci, ca o ultimă ironie a soartei, doar pentru ca să fie îngropat de popa Sorcoveață Tupilici, care pentru talentul său de a-și juca rolul de preot și-a primit din partea sătenilor din Vreju,porecla de Sfântul.