Un imens buchet de flori. Niciodată n-am știut denumirile florilor, în nicio limbă. Nu erau garoafe, nici trandafiri, erau albe și galbene, deschise larg, acopereau ușa de intrare a camerei din spital. Eram lângă perete, din corpul meu ieșeau, în toate direcțiile, tuburi de plastic transparent, lichide incolore, mâinile legate de cadrul metalic al patului îmi împiedicau orice mișcare.
- Ce e cu buchetul ăsta de flori, ați venit la înmormântare?
De ce o jigneam, se vedea pe fața ei suferința provocată de cuvintele mele, eram morocănos, amețit, ochii ei mă priveau îngrijorați, încă nu înțelegeam de ce se adunaseră atâția oameni lângă patul meu.
- De câte ori simți durere, apeși pe acest buton, și se eliberează o cantitate mică de morfină, nu trebuie să suferi inutil, operația a decurs foarte bine, mi-a spus chirurgul că, dacă n-ar fi fost biopsiile, nici nu ar fi observat locul tumorii.
Era vocea tatălui meu, aplecat deasupra mea, avea un zâmbet forțat, care încerca să mă liniștească.
- Scuză-mă, Laura, nu țin minte nimic, parcă eram în uniformă, unde sunt copiii? Zouzou a fost trimis...
- Nu te forța, nu vorbi, ești după operație. Odihnește-te, dormi, de mâine începi recuperarea, florile sunt doar un mic semn de dragoste, dar voi fi lângă tine zi și noapte.
Era îngrozitor de cald, la un metru de mine, în alt pat, o femeie bătrână gemea, mi-am amintit că mă mai trezisem o dată și cerusem să aprindă aerul condiționat, dar femeia se împotrivise.
Tatăl meu se așeză într-un fotoliu, părea îmbătrânit cu douăzeci de ani. Vizitatorii se retraseră, unul câte unul, atingându-mă ușor, Laura dispăruse, probabil îi însoțea spre ieșirea din spital.
- Þi-am spus vreodată cât te iubesc, tată? Îți mulțumesc că ești aici, acum.
- Calmează-te, am trecut împreună atâtea momente grele, au murit mama, bunica, acum trebuie să fim tari și să ne gândim la recuperarea ta. Ai mâinile legate pentru că încercai să te eliberezi de sondă și infuzie, te luptai cu sanitarii, erai foarte agitat, nu ai voie astăzi să te ridici din pat, dar de mâine vine un fizioterapist și vei începe exerciții, vei avea dureri, amețeli, încet-încet vei reuși să te eliberezi de tuburi, în zece zile vei fi acasă. Știi, etajul are un lung coridor, cam 60 de metri, vei putea părăsi spitalul când vei reuși să parcurgi întregul coridor, fără ajutor, după aceea vei sta o lună acasă. Ai dureri?
Nu puteam răspunde. Pleoapele coborau, sunetele din jurul meu erau tot mai neclare, mă aștepta, iar, un coridor, mereu coridoare, labirinturi de coridoare, parcă primul de care îmi aminteam era o alee din parcul Cișmigiu, umbrită de arțari, lângă lac, prima plimbare singur, pe la cinci ani, când mă oprisem în rondul scriitorilor și dialogasem, în gând, cu fiecare. Statuile lor îmi șopteau cuvinte într-o limbă necunoscută, acolo veneam cam o dată pe săptămână, mă așezam pe o bancă (de lemn, de piatră?) și așteptam să-mi spună marele secret al copilăriei mele. Acum încercam să reconstitui fiecare detaliu al parcului, dar nu vedeam decât verde, același verde din Jardins du Luxembourg, trebuia să plec la Paris, de ce am acceptat cu atâta ușurintă operația?
- M-am întors - mă trezește vocea Laurei. L-am condus pe tatăl tău până în Holon, mi-a vorbit tot drumul despre tine, e atât de mândru de tot ce ai realizat, știi că nu obișnuiește să-și exprime sentimentele, dar era atât de zbuciumat, tu mereu aveai impresia că nu ești pe măsura așteptărilor lui, te rodeau remușcările.
Eram în altă cameră, singur, îmi dezlegaseră mâinile.
- Te-au mutat, am vorbit cu sora, i-am spus că nu suporți căldura și te-au adus în rezerva principală a secției, aici vom deschide aerul condiționat, voi dormi alături de tine, te voi ajuta să mergi, să mănânci, să-ți revii cât mai repede.
A venit timpul să te gândești la tine însuți, dintotdeauna te-ai preocupat pentru alții, semeni leit cu tatăl tău, acum trebuie să ne concentrăm amândoi și să fim cât mai apropiați, eu te voi sprijini, pas cu pas, să poți traversa coridorul, fără tuburi, până când vei reuși să ajungi singur la colțul fumătorului. Zâmbetul Laurei, îl știam parcă de-o viață, dar, de câte ori surâdea, plecam privirea, era atât de viu, atât de ea, un zâmbet cu care adormeam în fiecare noapte, același care mă însoțea la granița cu Libanul, în mașină, pe drumul spre Eilat, pe malul mării, la Tel Aviv, sau în Ierusalim. I-am luat mâna, ciocolată, mătase, catifea, atingerea izvorului de munte, setea de ea, tunelurile de pe Coasta Malfitana, bucuria ei, când filma tunel după tunel, întoarcerea la hotel, căldura îmbrățișării revăzând traseul Napoli, Pompei, Amalfi, Positano, Ravello, oare am fost la Capri de două ori? Mă minte, vrea să mă încurajeze, știe bine că acest coridor de spital e cel mai lung traseu, cea mai abruptă ascensiune, dar ce contează, ea e aici, lângă mine, a trecut atâta timp de când i-am privit mâna cu atentie, aceeași mână pe care o țineam odată strâns, pe care o lipeam de fruntea mea și îi ceream să mi-o frământe, îți provoc riduri, spunea, și clinchetul râsului ei, îl auzeam mereu, dar trecea pe lângă mine, acum revine, ca un ecou, de dincolo de Mediterana. Îmi numără degetele de la mână:
- Vezi, sunt exact cinci, de două ori cinci, zece zile și ești acasă, am pregătit albumul cu fotografii din Toscana, și filmul din Dolomiti, lacul din mijlocul pădurii, când mă temeam de urși, râdeai de frica mea, vom nota lângă pozele din album fiecare zi, ca în jurnalul meu, fiecare loc, când erai îmbrăcat în albastru, știi cât de mult îmi placi în albastru. Poate, facem în sfârșit ordine în dulapuri, aruncăm toate cămășile vechi, pantofii pe care nu îi mai porți de mult, acum vei deveni mai blând, nu te vei încăpățâna să păstrezi fiecare hârtie inutilă. Și vei putea să citești, îți place să citești, poate reîncepi să scrii, în orice limbă, mie nu mi-ai dedicat nici măcar o poezie, câteva versuri, trei rânduri...
Trei rânduri. Nu îmi ceruse decât trei rânduri, o strofă, câteva cuvinte scrise numai pentru ea (oare e doar orgoliul ei?), dar am vrut să scriu povestea dragostei noastre, s-a împotrivit, mi-a spus de atâtea ori că mă dezvălui prea mult în fața altora.
Se auzea aerul condiționat, parcă era o cascadă, una din cascadele pe care le căutam în Alpi, prăvăliri de fum alb, pulbere de picături de rouă.
- Apă, Laura. Cascada...
- Nu ai voie să bei încă, o să-ți umezesc buzele.

------------- va urma ------------