Seara aceea - rememorată de fiecare dată cu încrâncenare. Întorc fiecare detaliu pe față, pe dos, ca și când aș croșeta din ochiuri mari timpul. Caroseria șifonată. Trunchiul cu o bucată de coajă smulsă. Pe tulpina umedă, pete mari de ulei și de sânge. Creieri moi pe șosea, împrăștiați în dreptul bornei kilometrice. Albi și roz ca o frișcă amestecată insuficient cu căpșune. Mirosea a țipăt oprit în gât. Palma caldă a mătușii îmi acoperea privirea. Micha³, uitat de toată lumea, încremenise alb în dreptul portierei frânte. Nu mi-a spus niciodată ce a văzut, nu era nevoie.

Atunci ți-am auzit prima dată vocea. Acum știu. Ai apărut dintr-un ochi de timp. Era tânără și stinsă. Te țineai de stomac, peste haina ferfenițită de catifea reiată, acolo unde albastrul se înnegrise. Dădeai explicații. Nu încercai să cauți scuze.

Atunci ți-am văzut prima dată ochii. Lărgiți de neputință și furie. Mă priveai ca și când aș fi putut să întorc fila. Să fac să nu se fi întâmplat nimic. Să șterg evidența vâscoasă și roșie ce inunda totul, de la cer până la ultima piatră, întinzându-se peste inimi. Dar nu te scriam încă.

Amândoi neputincioși, prinși în cătușe de ceva imposibil de înțeles pe moment. O soartă. O îngemănare abominabilă. În ziua aceea înainte să plece mi-am dorit să moară. O dramă puerilă transformată câteva ore mai târziu în Fapt. De tine. Cel pe care trebuie să îl absolv acum prin cel mai failibil dintre mijloace. Cuvântul. Mărturia. Iertarea.

Sau recunoștința.

___
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.