"Poți să umbli și după potcoave de cai morți, atâta vreme cât sunt de aur."(unchiul Franzi)


Amintirea asta arsă de vreme și peticită cu imaginație mi-a răsărit în minte când l-am văzut: cel mai distins cerșetor din Timișoara, un moșneag îmbrăcat într-un frac ponosit, cu vioara lui care adunase vreo douăzeci de spectatori în cel mai insolit loc pentru un spectacol, fie el și ad-hoc: pasajul dintre peronul doi și trei al Gării de Nord.
Cred că n-ar fi corect să-l arunc din două vorbe în tagma cerșetorilor. N-ar fi politically correct. În definitiv, omul presta o activitate artistică în fața unui public ce se hotărâse tacit să pună câte un bilet verde de un leu în casieria improvizată din pălăria bătrânului și cutia viorii. Așadar, să-l numim violonistul ambulant.
Violonistul ambulant purtător de frac și colecționar de hârtii de un leu transformase pasajul dintre peroane într-o sală de concerte în care fiecare plăcuță de faianță din perete rezona la maxim, oprindu-i în loc pe călători. Parcă timpul grăbit de la suprafață se diluase acolo în subteran, creând o paranteză, o vamă între un tren și altul. Pentru un leu am ascultat intr-o acustică perfectă balada lui Porumbescu, dansul maghiar numărul cinci de Brahms (care sună minunat în solo de vioară) și o suită de hore ardelenești și dansuri bănățene. Într-un târziu a trebuit să mă urnesc din loc căci pierdeam trenul care nici în ruptul capului nu voia să întârzie de data asta. Însă în mintea mea bulgărele de zăpadă începuse să se rostogolească; fracul bătrânului din pasajul de sub peroanele doi și trei aducea după el, spălat, călcat și împachetat, un alt frac ce împodobise una dintre poveștile copilăriei mele, mult prea simplă și poate nesemnificativă ca să mă viziteze altcândva decât în timpul unei călătorii cu trenul în puterea iernii.


*


Când am pus piciorul pe treptele vagonului mi-am adus aminte de treapta acelui personal de acum mulți ani, într-una din iernile când îi vizitam pe unchiul Franzi și pe mătușa Brigita. Personalul cu bănci de lemn pe care îl luam ca să ajung la ei la Marginea, avea vagoane albastru închis, fiecare sculptat cu câte un 2 din bronz, la capete, în dreptul ușilor; și trepte din romburi de metal negru pe marginea cărora era prinsă o plăcuță, tot din bronz, unde scria "Astra.1953". Trenul acesta atât de vechi, frate cu mocănițele de la munte, defila încă în anii ’80, hodorogind navetiștii prin toate satele și comunele dintre Ilia și Lugoj. Iar eu, mai cu seamă în vacanțele de iarnă, mă rugam în fiecare duminică de maică-mea să-mi dea bani de bilet pentru călătoria de jumătate de oră până la Marginea. Mă obligam să car ranița cu prăjituri sau cozonac aburind pentru unchiul și mătușa mea înnebuniți după dulciuri fiindcă la întoarcere, pe lângă cârnații afumați sau halca de șuncă (eram bucătărie ambulantă și la dus și la întors), duceam cu mine o mulțime de cărți de aventuri, povești fantastice sau cu exploratori, împrumutate pe termen nelimitat de unchiul Franzi.
Fierar cu patru clase primare, Franzi (pe care îl chema de fapt Francisc, însă nevastă-sa nemțoaică îl “franțizise”) era un fin cunoscător al fenomenului politic și feluritelor soiuri de vin, analist avizat al cotidianelor de presă și al fumului de mahoarcă, mare consumator de cărți de aventuri și călătorie. Prin el i-am cunoscut pe contele de Monte Cristo, Columb, Magellan, Amundsen, căpitanul Cook și mulți alții, despre viețile și isprăvile cărora mă munceam să citesc într-o maghiară greu de stăpanit, cărțile legate în piele roasă la colțuri, cu titluri înflorate și pagini mirosind a lumea trecută și uitată pe care unchiul Franzi o închisese în vitrina bibliotecii lui neobișnuite. De când se pensionase, trebăluia câteva ore în fierărie – erau tot mai multe tractoare în comună și tractoarele n-aveau nevoie de potcoave – iar apoi asculta toată ziua Europa Liberă la radioul uriaș (cu trei benzi, producție RDG) pe care i-l dăruiseră colegii în ultima lui zi de lucru la fabrica de oțet.
Duminica era “ziua presei”, după cum zicea Franzi. De cum intram pe ușă și-mi sfărâma pentru câteva secunde mâna cu degetele lui muncite și butucănoase, o striga pe Brigita (“Brigi, adu-i ceva să mănânce la copilul ăsta; și un pahar de vin să ne pui că uite la el ce palid îi, mai am un pic și mă albesc și io, he-he-he”), apoi se așeza în fața mea la masă șî mă întreba, privind lacom nu la mine ci la ranița așezată pe scaunul dintre noi: ” no, ce mai zice presa?”
În vreme ce mătușă-mea umplea masa cu fel de fel de bunătăți, așezând în mijlocul ei și cozonacul adus de mine, zumzăitul radioului era dublat de foșnetul rar și egal al paginilor de ziar în care Franzi se cufunda, cu tot cu felia lui de cozonac. Trecea așa cam un ceas, vreme în care eu începeam să mă plictisesc. Mai schimbam câte o vorbă despre ai mei, despre casă ori despre școală cu Brigita, care trebăluia la macrameurile ei, dar în tot timpul acesta Franzi tăcea mâlc. Citea ziarele cu nesaț, așa cum citesc copiii benzile desenate.
În duminica spre care îmi indrept acum gândurile, mătușa Brigita a plecat, după ce mi-a întins o masă de parcă n-aș mai fi mâncat de-o săptămână, la o prietenă de-a ei din sat căreia îi născuse una dintre fete primul nepot. Plecarea mătușii nu l-a făcut pe unchiul meu să-și ia mult mai în serios rolul de gazdă. Dimpotrivă, cititul ziarelor a durat mai mult decât de obicei; cel puțin mie mi s-a părut așa, fiindcă începusem să casc și mă holbam plictisit la ceasul cu pendulă și cuc de pe peretele de lângă ușă. Îi adusesem unchiului meu cinci numere din Scânteia, la care eram noi abonați și încă trei din Steagul Roșu, iar Franzi citea din două ziare deodată, subliniind pasaje cu un creion chimic cu vârful bont, mormăind în barbă și nebăgându-mă în seamă. Nu cutezam să mă duc singur dincolo, în sufrageria neîncălzită, ca să caut cărți în bibliotecă. Știam prea bine că unchiul ținea să ia el însuși fiecare carte rece și să mi-o întindă generos, explicându-mi cât e de interesantă și cât de imperios necesar e să o citesc. Așa că trebuia să aștept până își amintea de mine.
Obrajii îmi ardeau de la vinul dulce și roșu ca sângele; m-am ridicat și i-am spus lui Franzi că ies un pic afară să-l caut pe Rexi, ciobănescul plecat mai mereu de acasă. Abia dacă a clătinat din cap a permisiune. Evident, nu l-am găsit pe Rexi, însă niște urme clare în zăpada proaspătă duceau undeva în capătul grădinii, spre câmpurile adormite de lângă pădure. Am intrat în schimb în atelierul din spatele casei, sanctuarul închis duminica, în care Franzi meșterea încălțări pentru toți caii ce mai copitau pământurile Marginii.
Unchiul Franzi îmi luase într-o zi mâna și decretase că ar trebui să mă fac pianist – deși nu pusesem mâna vreodată pe un pian și nici cu ureche muzicală prea fină nu mă puteam lăuda – fiindcă am mâini prea slabe pentru fierărie. Mă lăsa să-i admir uneltele ca pe exponate, repetându-mi la fiecare vizită în atelierul lui: ține-te de școală, măi băiatule, că până o să crești tu, numa’ la muzeu s-or mai găsi sculele ce le vezi aci.
Chiar la intrare, agățat pe peretele înnegrit de fum era șorțul mare din piele, mirosind a sălbăticiune speriată de foc. În afară de cozile ciocanelor de felurite mărimi – pe unele nici nu le puteam ridica - , pietrele din vatra cuptorului și priciul acoperit cu o cergă mare și cenușie, șorțul de lucru era cam singurul nefăcut din metal, dar slujindu-l totuși. Ciocanele, cleștii, menghina, nicovala, barele de metal negru nelucrat încă, toate fiarele acelea stăteau nemișcate, așezate într-o logică neștiută, o constelație având în mijloc găleata mare din tablă în care se răcoriseră potcoavele proaspăt bătute, gata să-și încalțe stăpânii mânați de alți stăpâni.
Adunate în găleata de tablă, parcă ascunse de ochii lumii, potcoavele proaspete păreau trecute printr-o baie purificatoare. Fierul înroșit, apoi bătut mărunt, modelat, ondulat își căpăta o strălucire mată, aproape semiprețioasă. Ca o bijuterie neșlefuită.


*


- Ce-ai zice dacă ai veni și ai găsi în găleata aia de tablă, între toate potcoavele, una de aur?
Unchiul Franzi era în spatele meu, pufăind din țigara lui fără filtru.
- Asta n-are cum să se întâmple, Franzi bacsi, i-am spus, luând o potcoavă din găleată și încercând să mi-o imaginez din aur.
- Ba da, s-o întâmplat. S-o întâmplat demult, cu atâta vreme în urmă încât poți zice că-i un basm acu’.
Îmi aruncă una dintre privirile lui misterioase, terminându-și țigara într-o tăcere complice, cu expresia lui de om satisfăcut să îți dezvăluie ceva pas cu pas, detaliu cu detaliu.
Ne-am întors în casă. Afară se înnorase și cerul alb anunța o nouă ninsoare, o nouă vânzoleală nebună de fulgi peste Margine și peste lume.
Era bine să stai la căldură. Franzi își turnă un pahar de vin și mă întrebă din priviri dacă vreau și eu. Am făcut din cap că nu.
- Þi-am povestit vreodată de doctorul Mărgineanu?
Am clătinat din nou din cap. Eram ochi și urechi.
- Doctorul Mărgineanu o fost pe vremuri cel mai de vază om din satul nostru. De când eram io fecior, era cel mai bogat din sat; își făcuse chiar și dispensarul lui, unde e acuma căminul cultural, că venea multă lume, de pe Valea Mureșului până la munte în Luncani; și de la Făget veneau că toată lumea zicea că-i mai bun doctorul nostru decât ăia de la spital. Felcerea, lega umeri și picioare, vindeca o grămadă de boli grele numai cu ierburi și ceaiuri. Mulți ziceau că-i și vraci, da’ io nu i-am crezut, până o fost de am descoperit io și cu mătușă-ta că doctorul era alchimist. Știi ce-i ăla alchimist?
- Nu, Franzi bacsi.
- Alchimist e ăla de topește plumb și fier, și-l fierbe la foc până scoate aurul din el.
- Dumneata știi să scoți aurul din fier, unchiule?
- Nu, mă băiatule, că nu-s io așa învățat cum era doctorul. Gândește-te că el vindeca oamenii de boli, oblojea răni și te făcea ca nou; vorbea ungurește, germană, franceză și cine mai știe câte limbi. Avea Wartburg – primul din Marginea care avea mașină – și o ducea pe maică-sa în fiecare vară prin țară sau în Ungaria la băi. Io-s fierar și fac potcoave; poate caii le-or vedea ca pe aur, cine poate să știe?
Râse scurt, trecându-și degetele prin mustața deasă și căruntă.
- Și nu l-ai întrebat pe doctor cum se face aurul, unchiule?
- Nu, pen’că nu mi-am dat seama de la început că-i alchimist. Și oricum, și dacă aș fi știut, cred că mi-ar fi fost rușine să-l întreb.
- Ce s-a întâmplat cu doctorul?
- Stai cuminte, că acuma-ți spun. La câțiva ani după război, or hotărât
comuniștii să facem colectiv și în sat la noi. Îți dai seama că nu ne-o convenit la nicicare. Io numa’ ce mă luasem cu Brigi, și după ce ne-am făcut casa, abia dacă ne-a mai rămas ceva să luăm doi cai, o vacă și câțiva purcei. Munceam de dimineața până seara, că era sărăcie mare pe vremea aia. Îți dai seama că nimeni nu voia să renunțe cu una cu două la munca lui și la avutul lui. Doctorul Mărgineanu cu atât mai puțin. El nu numai că se ținea împotriva regimului, da’ mai apăra și țăranii din sat care nu voiau să semneze pentru ceapeu.
Era sufletist nevoie mare, doctorul. Când or început să ia casele la rând și dacă nu semnai te lua miliția și te băga la zdup la Făget, doctorul o umblat si el prin tot satul să spună la oameni să facă toți petiție la București că nu-i drept să ne ia pământurile după ce tocmai ni le-or dat. Ne-am strâns toți la doctorul acasă și el o scris cu mâna lui scrisoarea și după aia ne-o citit-o și toată lumea o iscălit-o. Și acuma țin minte, ce frumos zicea: “Este imperios necesar și facem apel a se respecta drepturile țăranului la pământurile lui pe care le-a apărat și pentru care s-a jertfit nu o dată.” Așa zicea doctorul, și toată lumea după el. Măzăriche, președintele de la sfatul popular și Gyula, șeful de post, stăteau afară. Se ascundeau ca șoarecii, da’ tot veniseră să spioneze.
A doua zi, doctorul Mărgineanu s-o dus la Făget să pună petiția la poștă. Seara, era rugă în sat, și toată lumea era la serbare, în parcul de lângă biserică. Doctorul venise cu doamna, mama lui. Erau îmbrăcați foarte frumos. El purta un frac ca la bal, cu guler de mătase neagră și pulpane în spate care îi ajungeau până la pământ. Toată lumea era bucuroasă. Zicea doctorul că și dacă nu primim răspuns la petiție tot n-o s-o mai țină mult așa, fiindcă veneau americanii și o să cadă guvernul.
Ehei, bine ar fi fost să fie așa... Numai ce se întunecase afară, era vară, cald, muzică, voie bună, multă lume, când or venit și l-or luat. Or venit trei GAZ-uri pline cu milițieni de la Făget și de la Lugoj, cu Măzăriche și cu Gyula în frunte. L-or luat pe doctor și încă vreo zece inși dintre ăia care nu voiau să semneze pentru ceapeu. Plângea doamna și femeile în urma lor de mama focului...
Franzi oftă, făcu o pauză, sorbind o gură din vinul ce părea uitat în pahar. Apoi continuă, cu vocea lui scăzută și gravă.
- Într-o lună tot satul era înscris la ceapeu. Americanii – ne duceam în fiecare zi pe deal să ne uităm după avioane – n-or venit. Care nu aveam animale multe să muncim cu ele în ceapeu, ne-or angajat la fabrică. Mai multă muncă decât înainte. Ziua la fabrică, seara la potcovit. Pe vremea aia nici nu aveam atelier, abia după aia mi l-am făcut, când s-or mai înmuiat câinii ăștia de comuniști.
- Și cu doctorul Mărgineanu? Ce s-a întâmplat cu el?
- O vreme n-am știut nimic de el. Toți or crezut că s-o prăpădit prin pușcărie. Doamna, mama lui, o murit de inimă rea în iarna de după ce l-or luat. Imediat după înmormântarea bătrânei, Măzăriche o ținut o “consfătuire” de-a lor la sfatul popular și o spus că o primit aprobare să transforme casa doctorului în cămin cultural. Un pușcăriaș dușman al poporului nu mai are nici un fel de drepturi, zicea Măzăriche, asa că vai de mama ăluia care mai cuteza să vorbească împotriva regimului. Că așa-i, regimul –și continuă cu glas scăzut - îți ia casa și ți-o face cămin cultural și birou de activiști; îți ia mașina și i-o dă șefului de post; îți ia mama și o bagă în pământ; iar pe tine te ia și te face să dispari în pușcării de care nu știe nimeni. Așa o fost și așa o să fie, măi băiatule, până ne-om trezi...
Îl ascultam pe Franzi cu un soi de tristețe în suflet dar și cu senzația ciudată, de care mi-am dat seama abia mai târziu, că ascultam prefacerea unor lucruri importante, a unor lucruri mari care țin de cine sunt și de care e locul meu pe lume, chiar dacă vin dintr-un trecut la care n-am fost parte. Unchiul meu oftă din nou, adânc, apoi continuă.
- Doctorul s-o întors fix la un an, fără să-l știe nimeni că vine. Era tot așa, vară, căldură cumplită. O apărut la căminul cultural, casa lui, în fracul în care plecase, acuma mult mai jerpelit, înalt, slab, nebărbierit, cu o bocceluță murdară în mână. Taman atunci făceau ștabii de la raion mare serbare, cu tot satul prezent obligatoriu, că se împlinea un an de când, vezi Doamne, se înființase ceapeu’. Și o stat săracul doctor în soare, în fața propriei lui case, unde făcuseră maimuțoii tribună și fiecare asuda pe rând, urlându-ne la megafon vorbe pe care nu le înțelegeam.
De cum o apărut doctorul, s-o făcut așa o vânzoleală în mulțime că nimeni n-o mai fost atent să aplaude sau să strige urale după cum făcea semn Măzăriche. Când l-o văzut lumea, s-o dat la o parte și i-o făcut cale, iar el o venit în față și s-o oprit fără să zică nimica. Doar stătea și se uita la casa lui care nu se mai vedea de steaguri și pancarte și de tribuna unde stăteau papițoii de la raion. Ce să-i faci, săracul, așa o vrut Dumnezeu, să-și bea paharul până la fund.
Să-l fi văzut pe Măzăriche, s-o făcut roșu ca racul la față. Ce cauți aici mă, i-o zis Gyula și or pus imediat milițienii mână pe el da’ se vedea că se purtau cu grijă și cu frică, parcă ar fi pus mâna pe o stafie și nu pe un om viu. Și doctorul nu zicea nimica, numa’ se uita parcă prin ei și întreba tot timpul: mama, spuneți-mi unde e mama. Gyula și cu milițienii lui l-or luat pe doctor deoparte și-l scotoceau de niște hârtii și Măzăriche s-o dus imediat la tribună și le tot explica ceva la ștabii de la raion. Până la urmă s-o dovedit că doctorul avea hârtie de eliberare de la Aiud și o foaie de repartiție pentru angajare la fabrica de oțet de la noi din Marginea.
Lumea nu mai era deloc atentă la tribună, s-or întors toți spre colțul unde erau doctorul și milițienii. Măzăriche s-o apropiat și el, o mormăit ceva cu Gyula, s-o uitat pe hârtiile doctorului, și după aia o zis tare, să-l audă și mulțimea și tribuna:
- Așadar, tovarășe, ne-ai fost trimis înapoi, deși ar fi trebuit să fii deportat, ca să nu mai ațâți zâzanie în comuna noastră. Sper că ți-a fost învățătură de minte și că nu vei mai unelti împotriva orânduirii proletare. După cum trebuia să te aștepți, această clădire nu îți mai aparține, a fost naționalizată în folosul oamenilor muncii. Acum că te-ai întors totuși, și având în vedere că ai fost repartizat la fabrică, vei locui la căminul ce se construiește acolo. Până atunci, vei putea să dormi la una dintre anexele sfatului nostru popular...să zicem la arest? Tovarășul plutonier Gyula se va ocupa de formalități. Și cu asta gata; haideți tovarăși, ce stați așa ca la urs? Gata, toată lumea înapoi, să continueze serbarea.
Se vedea de la o poștă că Măzăriche s-o făcut din roșu vânăt de ciudă ce-i era că o apărut doctorul și i-o stricat lui serbarea. Și mai ales că toată lumea șușotea, nu ne mai interesa pe nicicare de ștabii de la tribună. Io mă tot uitam după doctor și am văzut că-l iau milițienii; el săracu’ tot întreba de maică-sa și nu-i păsa că-l iau și unde-l duc. În momentu’ ăla, măi băiatule, m-o cuprins așa o căldură, nu știu ce-am avut, da’ numa’ simțeam că-mi dau lacrimile și-mi era o milă de săracu’ doctor de mi se rupea inima. Am ieșit din rând și direct la Gyula m-am dus.
- I-ai spus să-l lase în pace pe doctor?
- Nu, i-am zis la Gyula că dacă vrea domnu’ doctor, să-l lase să doarmă la noi acasă o vreme, că aveam loc destul în atelier. Pe vremea aia nu era fierăria așa dezvoltată ca acuma, era mai mult o bucătărie de vară, da’ oricum avea un pat și masă și mai puteam să aranjăm un pic cu Brigi. Pur și simplu n-am stat io să mă gândesc, îmi părea așa de rău de doctor că știam că trebuie să-l iau imediat la noi. Era imperios necesar, înțelegi?
Unchiul rostea apăsat cuvintele “imperios” și “necesar”, cu mândria omului ce rostește lucruri mărețe și nobile. De fiecare dată când povestea, își primea o anumită noblețe și demnitate, care îi înăsprea aproape insesizabil chipul și îi cobora vocea la un nivel grav, dar calm și sacadat. Continuă, uitându-se pe geam, ca și cum i-ar fi venit cuvintele de-afară, din iarna înghețată, să se încălzească în vocea lui.
- Gyula mi-o zis că nu-i bine ce fac, să iau un pușcăriaș la mine în casă, că asta o să-mi dăuneze și mie, dar i-am spus că dacă mă lasă ceapeu’ să-mi fac atelier acasă, mi-ar prinde bine un ajutor și că așa ar putea doctorul să învețe stând acolo cu noi. Îți dai seama că nici nu-mi trecea prin cap să-l iau io pe doctorul Mărgineanu de calfă, da’ o ținut povestea și Gyula o zis că-i de acord să-l iau la noi a doua zi, după ce venea doctorul la arest să dea nu știu ce declarație, dar numai până se construia căminul la fabrică și numai dacă mă duceam să raportez la post orice lucru mai neobișnuit pe care l-aș fi văzut la doctor.
A doua zi dimineață când m-am dus la post, doctorul mă aștepta deja în față. L-am salutat, săracul era nemâncat și nespălat și el mi-o zis că nu vrea să-mi facă probleme și poate ar fi mai bine să rămână acolo. L-am luat cu buna și i-am zis că măcar atâta puteam și noi să facem drept mulțumire pentru cum o avut grijă de Roji, bunică-ta. Soră-mea s-o îmbolnăvit de tuse măgărească cu câțiva ani înainte și o ajuns de scuipa sânge. Doctorul o ținut-o o săptămână întreagă la el la dispensar și o stat lângă ea zi și noapte și o făcut-o sănătoasă tun. Când o auzit de treaba asta, doctorul parcă s-o îmbunat și o primit să vină la noi. Și cum mergeam pe drum, am povestit noi despre mama lui, cum o murit, și despre ce s-o mai întâmplat în sat, tot felul de treburi. Doctorul parcă era o piatră, îl vedeai cum se ține să nu plângă, cu părul aproape tot alb, cu niște urme adânci pe față și cu bocceluța în mână.
Cum am ajuns la noi acasă, Brigi i-o dat să mănânce, i-o spălat hainele și doctorul s-o culcat și o dormit până noaptea târziu, când m-am întors io de la schimbul doi. Asta o fost într-o sâmbătă. Duminică, pe la amiază, și-o luat doctorul fracul lui și s-o dus la cimitir la mama și la soția lui la mormânt.
- Doctorul a fost însurat?
- Da, da’ demult, înainte de război, altă nenorocire. I-o murit nevasta și copilul la
naștere...
Mi-l imaginam pe doctorul Mărgineanu, înalt, slab, cu fața brăzdată de riduri, cu o tăietură mică de brici în colțul bărbiei, cu fracul lui insolit, mergând prin praful drumului ce urca pe dealul unde se aflau biserica și cimitirul. Purta în mână două buchețele de flori de câmp și-și ținea ochii mijiți în bătaia soarelui. Povara dealului prăfuit pe care trebuia să-l urce era îndoită de povara întâlnirii cu femeile din viața lui. Cu amintirea lor.
- Și până la urmă doctorul te-a ajutat la fierărie, Franzi bacsi?
- Da’, dar fiindcă el o vrut așa. Zicea că vrea să-și plătească șederea la noi. La vreo câteva zile după ce s-o mutat la noi, l-or angajat și pe el la fabrică, fochist ca și pe mine. Și ziua mergeam împreună la muncă iar seara lucram în atelier. Asta o fost puțină vreme, că încet-încet o început iar lumea să vină la doctor după leacuri. Da’ io nu eram supărat că nu aveam calfă. M-am bucurat că doctorul era iar doctorul satului, chiar dacă nu așa, oficial, dar lumea tot venea la el. Chiar m-am dus într-o seară și i-am dat o sticlă de palincă la paznicul de la căminul cultural și m-o lăsat să mă duc în beci de unde i-am adus doctorului cărțile lui și tot felul de lucruri și scule ce le avea pe acolo. Mamă, să-l fi văzut ce bucuros o fost că i le-am adus înapoi. Din seara aia o început să-și treacă nopțile cu lumina aprinsă și cu cărțile lui. Ziua mergeam la muncă - când eram amândoi în schimbul întâi- , seara mă ajuta la fierărie și noaptea meșterea în atelier, fierbea leacuri pentru oamenii ce-l căutau și citea din cărți. Parcă s-ar fi născut din nou doctorul nostru... Și io, eram tot pe lângă el, îmi tot băgam nasul prin cărțile lui din care nu pricepeam nimic. Da’ îmi zicea doctorul că fiecare carte are o lume a ei și dacă o deschizi ești mai liber și mai puternic. Și pe onoarea mea că așa-i cum zicea doctorul...
Îl puteam vedea pe doctorul Mărgineanu aievea, zugrăvit de unchiul meu în fiecare moment al zilei. Îi vedeam pe cei doi bărbați goi până la brâu, negri de funingine, aruncând lopețile de cărbuni în cuptorul uriaș; apoi doctorul, în fracul lui obosit, ținând copita calului pentru ca Franzi să-i bată potcoava nouă; un Wartburg negru, ridicând praful drumului de țară; lampa arzând cu lumină inegală peste cărți deschise și licori fierbând în laboratorul ad-hoc din fierăria azi înnegrită de fum.
Tot ca un fum, filmul continuă, comentat domol de vocea scăzută și gravă a unchiului meu:
- Într-o noapte, numa’ ce ne pregăteam să ieșim din schimb, s-a întâmplat o nenorocire la fabrică. Toată seara ne zăpăcise la cap Pista, șeful de tură, fratele șefului de post să dăm bătaie la cuptor și să mărim presiunea. Voiau să facă pe vremea aia oțet din brad și or adus o instalație de la ruși care cocea lemnul și scotea seva din el în aburi care pe urmă se condensau și ieșea un oțet cu un gust fain cum nu s-o mai văzut. Da’ instalația asta cerea foc mult și tare. Și noi trebuia să băgăm cărbune continuu, să duduie cuptorul. Mie nu mi s-o părut prea deșteaptă toată treaba, că dacă burdușești prea tare cuptorul, se adună atâta gaz că îți sare în aer toată șandramaua. Și i-am zis la Pista, da’ el nu și nu, că trebuie neapărat să mărim presiunea. O venit acolo în rând cu noi și dădea și el la lopată, să ne arate că se poate. Cum ziceam, mai era vreun sfert de oră pân’ la miezul nopții, să ieșim din tură, și numa’ ce-o făcut o dată cuptorul bum! și ne-o aruncat pe toți explozia care încotro. Am scăpat numa’ un pic pârliți, dar pe Pista l-o ars rău de tot, era carne vie pe piept, pe mâini și pe picioare.
Imediat l-am luat și l-am dus acasă la el, și doctorul o cerut tifon, l-o spălat, l-o învelit tot, și patul l-o acoperit tot cu tifon. După aia o fugit acasă la noi și o venit cu ceaiurile și cremele lui, să-l oblojească. Urla bietul Pista ca din gură de șarpe.
Să fi fost două ceasul - noi eram tot la Pista acasă, când o apărut Gyula. O zis că-l ia pe
frate-su și-l duce la Făget la spital. Doctorul i-o zis că nu trebuie mișcat din loc, că-i pericol de infecție, dar Gyula nu și nu. Rău om mai era Gyula ăsta. I-o zis la doctor că ce, n-o fost în stare să-și salveze nevasta și pe mumă-sa și acuma vrea să-l omoare pe Pista cu ceaiurile lui. Marș acasă la tine, că imediat te bag la arest, așa i-o zis.
Și l-or urcat pe Pista în Wartburg și l-or dus la Făget. Noi am plecat amândoi acasă, doctorul era supărat. Mi-o zis că avea el o cremă pe care o făcut-o și că l-ar fi putut salva pe Pista. Așa a pățit și copilul comandantului de la Aiud. S-a jucat cu chibriturile și a dat foc la casă. S-a ars tot pe mâini și pe picioare când încerca să iasă pe geam și m-au chemat de l-am dat cu crema asta. Într-o lună s-a vindecat. Așa am ajuns eu să scap din pușcărie.
Fratele lu’ Gyula o murit la vreo săptămână în spital la Făget. Și pe doctor, de parcă ar fi fost vina lui, nu l-or mai lăsat să primească pacienți la noi acasă. Să-l fi văzut ce s-o întristat săracu’. Atunci mi-o zis, într-una din seri că o să plece, că nu mai are nimic de făcut la noi în sat, că ar fi vrut mai mult dar nu se poate.
- Cum, voia să plece? Și nu l-ai întrebat unde vrea să meargă?
- Nu l-am întrebat că mi-era și frică să mă gândesc la asta. Normal ar fi trebuit să mă duc direct la Gyula să raportez. Da’ îți dai seama că nu m-am dus; și nici n-o plecat doctorul atunci. O stat toamna întreagă la noi. Tot așa – ziua munceam amândoi, seara lucram în fierărie; doctorul îmi povestea tot felul de lucruri - atunci mi-o dat și primele cărți și io până în ziua de azi spun că o fost cel mai fain cadou pe care l-am primit vreodată.
După ce mă duceam io la culcare, încă mult timp vedeam lumina aprinsă în atelier. Numa’ găseam dimineața prafuri și urme de topitură în mojar și cărbunii încă aprinși în vatră. Am înțeles io că aici folosea el toate prafurile pe care mă trimitea să le cumpăr de la cooperativă de la metalochimice, da’ nu m-am prins ce voia să facă. El zicea că vrea să găsească un fel să putem topi fierul mai repede și să-l lucrăm mai ușor. În fiecare noapte topea fier cu plumb, aramă, le tot amesteca cu praf de bronz și cu toate chimicalele de și le făcea acolo.
De la o vreme ne-am obișnuit și mătușă-ta și io cu obiceiurile astea ale doctorului. Nici nu ne-am dat seama cum și-o plănuit și cum o plecat.
Franzi își turnă încă un pahar de vin, golind sticla până la jumătate. L-am privit, aproape dezamăgit că se oprise tocmai acum, când povestea lui se apropia de sfârșit.
- M-am trezit într-o dimineață, într-o duminică, era începutul lui noiembrie, și am bătut la ușa atelierului. De obicei doctorul era deja treaz, da’ în ziua aia n-am primit nici un răspuns când am bătut în ușă. Mi-am zis că poate mai doarme și m-am dus înapoi în casă. Am stat așa vreun ceas, da’ la atelier nici o mișcare. Atunci mi-am zis că poate n-o fi auzit când am bătut prima dată și m-am dus iar. Am bătut mai tare, da’ n-am primit nici un răspuns. Atunci am deschis ușa...
- Și doctorul nu mai era!
- Da’, nu mai era. Am intrat înăuntru. Lucrurile lui, nicăieri. Era strâns totul, patul făcut, doctorul parcă intrase în pământ. Și cum mă uitam io p-acolo, atunci am văzut. În găleata de răcit potcoave era o potcoavă mare de aur. Bun, era ea așa mai brută, nu chiar bătută ca lumea, da’ arăta exact ca o potcoavă. Atunci am înlemnit. Am chemat-o pe mătușă-ta și ne-am sfătuit. Ne-am uitat la potcoavă, am sucit-o pe toate părțile, am așteptat până seara, doar s-o întoarce doctorul.
Luni dimineața am ascuns potcoava și m-am dus la post să spun că o plecat doctorul. Daca într-adevăr nu se mai întorcea și noi nu credeam că se întoarce că doar îi dispăruseră hainele și aproape toate lucrurile, avea o zi și o noapte în fața oricui l-ar fi urmărit. Or venit acasă cu miliția, or scotocit peste tot, și în fântână s-or uitat, unde am ascuns noi potcoava sub o cărămidă, dar ei n-or știut și n-or găsit nimic; m-or pus să dau declarații...
- Si ce s-a întâmplat?
- Nimic. Pur și simplu doctorul o dispărut. L-or căutat vreo câteva săptămâni și nici o urmă de el sau să-l fi văzut careva. Io am luat potcoava și am dus-o la un țigan la Bichigi de mi-o făcut verighete pentru mine și pentru Brigi – uite, asta e făcută din potcoavă - și cercei la bunică-ta și lănțisor de aur când s-o născut taică-tu, și o cruce din lemn de trandafir îmbrăcat în aur pentru biserică. Preotul care era p-atunci o bănuit el ceva când i-am dus-o da’ n-o zis la nimeni nimic. Ne-am luat cal și căruță, mobilă în casă la bunică-ta, ce mai, toată familia noastră o primit ceva din potcoava de aur. I-am mulțumit la Dumnezeu și asta o fost tot...
L-am privit pe unchiul meu, tulburat. Îmi venea greu să-i cred povestea asta care mă intriga, dacă nu aș fi văzut limpezimea din ochii lui mari și serioși. Se ridică încet de pe scaun și se duse în sufrageria rece. Am auzit scârțâitul vitrinei de la bibliotecă. Probabil căuta vreo carte.
Se întoarse cu ceva ca o carte poștală în mână. Era o felicitare, învechită de timp, cu o potcoavă aurie pe copertă, sub o urare într-o limbă ilizibilă.
- Scrie “Noroc, sănătate și multă fericire”. E în nemțește, zise Franzi. Uită-te și înăuntru.
Am luat felicitarea și am deschis-o. În interior, o mână sigură scrisese cu stiloul: Dumnezeu a pus o fărâmă de aur în fiecare lucru și în fiecare ființă de pe această lume a Lui. Trebuie numai să știi să te smerești ca să o descoperi. Rămâneți cu bine. M.
- Doctorul, el a trimis-o! am exclamat, citind încă o dată mesajul din felicitare.
Trăiește!
- Da, cel puțin acu’ 21 de ani când mi-a trimis asta, cred că trăia. M-am trezit într-o zi că m-au chemat la poștă să ridic un pachet. Erau aproape toate cărțile pe care le am acu’ în bibliotecă. N-am știut cine mi le-a trimis, atâta știu că pachetul venea de la Viena, pe numele meu. Dacă te uiți, și cărțile sunt toate de la o librărie ungurească din Viena. M-a luat miliția la întrebări, s-or uitat în cutie prin câteva cărți, da’ până la urmă mi-or dat voie să le iau acasă. Felicitarea era într-o carte, pe fundul cutiei.
Stăteam prostit, cu felicitarea în mână. Unchiul Franzi își aprinse o țigară și mă privi zâmbind, cu ochii lui mari.
- Se întâmplă și minuni, măi băiatule...
Sorbi cu zgomot din paharul de vin și începu să foșnească iar ziarele de pe masă.
Mintea mea era inundată de întrebări, dar n-am apucat să spun nimic. În curte se auzi un lătrat. Rexi, care se întorsese acasă, sărea cu labele pe poarta șubrezită, întâmpinând-o pe mătușa ce intră în curte, strângându-și pe umeri șalul mare și negru. Câinele o urmă până pe treptele casei.
- Ce fac băieții? întrebă Brigi, dându-și jos șalul și venind direct spre noi ca să strângă tacâmurile de pe masă. Apoi continuă imediat, fără să mai aștepte răspuns. S-o vezi, Franzi, pe Geta, ce mândrețe de fetiță are, blonduță ca grâul!
- I-am povestit la băiat de doctorul Mărgineanu și de potcoavă, răspunse Franzi. Și cum îi, bine sănătoasă a’ mică?
- Bine că i-ai împuiat copilului capul cu basmele tale, răspunse Brigita. Nici nu-i de mirare, după ce ai băut aproape o sticlă de vin. Îl privi cu dojană, dar și cu o urmă de neliniște parcă.
- Ce basme, Brigi? Basme sunt astea de le scriu comuniștii ăștia nenorociți aicea. Uită-te și tu, scriu lucuri pe care le copiază cuvânt cu cuvânt dintr-un ziar în altul și de la o zi la alta. Și în fiecare săptămână e la fel. Se repetă într-una, mă mir cât o să mai prostească lumea cu cioara lor vopsită. Uită-te și tu, cât de tâmpit trebuie să fii ca să faci două ziare în care să scrii același lucru? Și punctă cu creionul chimic în foaia de ziar.
- Franzi, ia mai pune-ți lacăt la gură!
Mătușa îi făcu un gest de las-o moartă și apoi se aplecă spre mine, cu un ton conspirativ și cu un zâmbet pe care l-am simițit ușor stânjenit și nenatural:
- Nu mai lua în seamă tot ce zice, s-a amețit de la vin...

Afară se auzi un scâncet. Rexi se cerea în casă, la căldură. Îi era foame și frig, poate. Seara se lăsa cu repeziciune iar eu trebuia să mă întorc la gară, după o duminică în care aflasem mai multe lucruri – alte multe lucruri de la unchiul Franzi, folositoare dacă nu la altceva, măcar ca să-ți încălzești sufletul cu ele într-o seară rece de iarnă.


Am aflat că pe vremuri era la Marginea un doctor făcător de minuni, genul acela de înger pogorât din timp în timp printre oameni și confundat prea des cu tot felul de impostori care subjugă mulțimile cu banii sau cu vorbele lor alunecoase. Am aflat că rușii aveau o instalație care făcea oțet din brad dar că pentru asta trebuia să arunci în aer un cuptor cu fochiști și cu Stahanov-ul șef de echipă cu tot. Am aflat că ziarele comuniste și comuniștii în general erau plictisitori, repetitivi și fără imaginație (grație analizelor atente efectuate de creionul chimic al lui Franzi). Am aflat că familia noastră avea o legendă personală clădită pe o minune ascunsă cu grijă de comuniștii care încercau de o grămadă de vreme să scoată aurul din oameni. (Pesemne citiseră felicitarea fără ca Franzi să știe și se încăpățânau să facă pe alchimiștii cu toată țara asta și cu Marginea ei). Am aflat că toate cărțile pe care le citeam aveau o anume legătură cu această minune, și m-am simțit mândru și le-am iubit și i-am iubit și pe unchiul Franzi și pe mătușa Brigita, într-un trecut de care mi-e acum sete...


Am băut o gură din sticla de apă minerală. Trenul gonea prin lumea de un alb orbitor și mă durea puțin capul. Zăpada sclipea sub soarele cald. Aș fi vrut să închid ochii și când îi deschid să văd primăvară afară. Să culeg flori de câmp și să urc prin iarba proaspătă cărarea de pe dealul cimitirului, în aerul liniștit al Marginii.