A doua zi s-a sculat devreme, a hrănit și a adăpat vitele și s-a îndreptat spre Primărie. „Ce-or mai fi vrând și ăștia?”
- Bună dimineața, Ioane. Văd că ai sosit mai devreme. Căpitanul Gerschtenmeier de la Divizia a Cincea de tancuri vrea să vorbească cu tine. Cred că pe la ora zece va apare. Mai așteaptă și tu. Dar ce ai cu el?
- Nu știu, domnule notar. Nici nu îl cunosc.
- Bine Ioane; nu vrei să-mi spui, nu-mi spune. Treaba ta. Dar după cum am mirosit eu este vorba de niște cantități mai mari de tablă specială care a dispărut săptămâna trecută din depozitul unității lor de tancuri. Sau tu nu știi nimic?
- Nu știu nimic, domnule notar. Să mă bată Dumnezeu dacă știu ceva. Nu mă amestec în treburi din astea, necurate.
- Am înțeles că au dispărut și două tancuri care erau aduse pentru reparații și e mare scandal. Până la Berlin a ajuns scandalul Ioane! Să ai grijă!
- Nu știu domnule, nu știu nimic. Să-mi sară ochii dacă vă mint.
- Nu pe mine mă minți, Ioane. Vezi ce-o să-i răspunzi neamțului. Ieri era tare furios. Mi s-a părut că era convins că tu știi ceva.
Telefonul a țârâit îndelung. A răspuns notarul. S-a cam îngălbenit la față.
- Rușii și românii au rupt frontul la Câmpia Turzii și se îndreaptă spre Cluj și pe Valea Crișului spre Huiedin. Ãștia ajung la noi într-o săptămână dacă o țin tot așa.
Gerschtenmeier nu a mai venit. Frontul a înaintat rapid și unitatea militară germană ar fi primit ordin de retragere forțată pe o linie de defensivă undeva aproape de granița cu Ungaria.
Văsălică boacterul, clipea des, speriat. Se pare că știa mai multe dar nu voia să vorbească.
- Lasă Ioane că din tabla din două tancuri Panzer faci mai mult de o sută de sobe. Ai de lucru doi-trei ani de acum înainte. N-o să mori de foame, nu te teme!
- Ce tancuri măi Văsălică? Ești nebun? N-am eu garaj pentru ele măi căscatule!
- N-ai garaj, n-ai, dar în pădure este loc destul, nu te teme!
- Prostu’ ăsta visează și mă poate băga în bucluc. Vino-ți în fire măi băiete și nu mai vorbi degeaba, numai minciuni!
- Dar nu eu vorbesc Ioane, mâncate-ar tata. Am auzit și eu prin sat, prin lume și-ți spun doar ce am auzit. Zic unii că în râpa din Zirea, către Bădăcin, au fost aduse două tancuri stricate și că sunt ale tale, Ioane.
- Măi, să fie ale dracului! Nu știu măi Văsălică, domnule notar, nu știu nimic. Vă jur pe sănătatea fetelor mele, uite! Da’ chiar nimic! Or fi doar vorbe, domnule notar.
- Mai știi măi Ioane, mai știi?
A plecat îngândurat către casă.
„Măi, dacă cineva a furat tancurile și le-a dus în pădure? Dacă nu se află nimeni stăpân pe ele, o să creadă că-i drept ce vorbește lumea și că sunt ale mele. Dau de bai măi, dau de bai.”
A ajuns acasă, a pus șeaua pe cal și a plecat fără să-i mai spună Mariei ceva. Era tare supărat și îngrijorat. „Ãștia mă bagă în temniță, Doamne ferește!”
- Unde ai plecat Ioane? Stai măi! Spune ce-i!
A luat-o la deal spre Zirea în pas ușor. De după porți sau din spatele gardurilor unii îl urmăreau fără să spună nimic.
În râpa mare din pădure nu se vedea nici un tanc. Vre-o zece țigani se învârteau pe acolo. Culegeau crengi rupte, cioate, resturi. Faptul nu i se păru chiar normal. Până la primul sat sau până la Șimleu era totuși o distanță mare.
- Ziua bună! Ce faceți voi pe aici, măi? De unde sunteți?
- D’apoi culegem uscături, bade. Suntem din Șimleu și mai luăm și noi ce-i căzut prin pădure.
Nu văzu nici o grămadă de uscături prin preajmă, la care cei prezenți să ducă ce găseau prin pădure. Mai cercetă prin împrejurimi și la un moment dat a văzut o grămadă de crengi verzi încă. Se apropie și zări dedesubtul crengilor unul dintre tancurile căutate. Þiganii au fugit care încotro. Rămăsese singur. Până la urmă îl găsi și pe al doilea la vre-o cinci sute de metri mai departe într-un cerc de goruni bătrâni. Tot așa, acoperit cu crengi proaspete. Descălecă și se rezemă de unul dintre gorunii groși.
Cercetă pe rând mașinile camuflate și constată că unul dintre tancuri începuse să fie demontat. I se deșurubaseră o parte dintre plăcile blindajului, unele șenile fuseseră scoase. Nu ajunseseră să intre în interior. Turela avea capacul închis, blocat cu șuruburi de mari dimensiuni.
„Cum oare le-or fi adus aici? Numai tractate cu un alt tanc, aflat în condiții de funcționare.” își ziuse.
Se întoarse în sat și se duse la Primărie. Apăruse și primarul. Era patru după amiază.
- Niculaie, îi zise primarului, am fost în Zirea, către Bădăcin și am găsit tancurile furate. În jur era plin de țigani din Șimleu. Au început să le demonteze. Trebuie anunțate autoritățile de la Zalău să vină să le păzească. Dacă nu, în câteva zile nimic nu mai rămâne din ele. Le cară ăștia, bucată cu bucată.
- Da ce treabă ai tu, Ioane? Doară nu-s ale tale!
- Nu dară, da’ am auzit că umblă vorba că eu le-aș fi ascuns acolo. Nu vreau să dau de bai. I-am spus și domnului notar azi dimineață, aici de față. Nu știu nimic despre tancuri.
- No bine, lasă că-i anunțăm noi. Le-or afla ei dacă le mai trebuie! Dacă nu,... fie le de bine!
Ion se întoarse acasă. Se simțea ușurat. Intrase frica în el. Nu-și putea imagina cine să fi dat lovitura asta mare. Să fi fost băieții care au trecut pe la el noaptea trecută? Erau cunoștințe vechi, lucrători la căile ferate. Îi cunoștea de demult, încă de când mai lucra și el acolo. I-au propus un târg foarte convenabil dar nu era vorba de cantități atât de mari. Cine știe? Poate mai dau și pe la alții?!
Se opri în fața casei Americanului. Vasile Șipoș era un om înțelept și serios. Se putea încrede în el. Nu erau neamuri, dar prin alianță se întâlneau pe undeva prin istoria strămoșilor, încă de prin 1850, după cum îi povestise tatăl său, Dumnezeu să-l ierte!
Badea Vasile Șipoș l-a liniștit dup ce l-a ascultat cu multă atenție fără să-l întrerupă. Despre cei doi ortaci care l-au vizitat ieri noapte nu i-a spus nimic americanului.
- Nu-ți face griji Ioane. Dacă nu ești vinovat, și nu ești, nu are nimeni ce să-ți facă. Dacă te-or întreba ceva le spui adevărul și asta e.
Rușii au venit duminică noaptea. Nu s-a dat nicio luptă. Nemții și ungurii se
retrăseseră cu două-trei zile în urmă. Trupe române nu erau. Doar ruși.
Și-au instalat comenduirea în curtea mare a învățătorului Constantin și în casa lor în care nu locuia nimeni.
Ion și-a văzut de treabă. A continuat să lucreze la sobele lui. Avea mult de lucru. Din curtea lui răzbăteau zgomotele specifice activităților sale de tăiat, nituit, îndoit, sudat, metale. Ciocanele, mai grele ori mai ușoare băteau de dimineață până seara. Avea noroc cu mașina de îndoit tablă pe care și-o cumpărase de curând. Fără ea zgomotele ciocanelor ar fi fost încă și mai intense.
După o lună, toamna târzie era rece, pământul înghețase aproape, într-o seară s-a trezit cu poliția la poartă. I-au arătat ordinul de percheziție emis de procurorul de la Zalău.
- Este adevărat că ți-ai construit o tanchetă cu motor Deutz, echipată cu mitralieră și cu blindaje originale germane?
- Nu domnule locotenent. Nu mi-am construit nici un fel de mașină.
- Nu mașină, măi! Tanchetă! Tanc, ce mai?
Doi soldați ruși patrulau pe uliță în fața porții. Speriate de moarte, Maria și fetele pândeau din casă din spatele ferestrelor.
- Vă repet, domnule locotenent, nu am așa ceva!
- Las’ că vedem noi, puiule. Băieți, începeți treaba! Dumneata Ion Osu, vino cu noi în casă și dă declarație despre tot ce știi.
Au intrat în tindă. Ion a aprins lampa cu petrol. Se vedea destul de slab. Pe Maria
și pe fete le-a trimis la vecini cât va dura percheziția și declarațiile lui.
- Da’ adă niște slănină și niște pălincă Mărie, să servească domnii cât or sta aici.
După trei ore de căutare prin toate cotloanele gospodăriei, în timp ce Ion transpira scriind foaie după foaie răspunsuri la întrebările locotenentului anchetator, un sergent major a intrat și i-a comunicat ceva ofițerului.
- Hai afară!
În mijlocul curții, plină de praf, stătea soba Rujiței, plita pe care o făcuse pentru
nunta fetei.
- Ce-i asta, sergent major?
- Atât am aflat domnule locotenent. Altceva nimic.
Pe ușița de alimentare cu lemne, pasărea de bronz germană, simbolul armatei
Fuhrerului, strălucea în luminile lămpilor polițiștilor. Parcă era din aur! Pe una dintre laturile sobei, înscris cu litere mari de-o șchioapă pe tabla neagră, groasă, din blindaj de tanc Panzer, se putea citi WEHRMACHT.
- Ce-i asta, Ion Osu?
- O pasăre, domnule locotenent.
- Lasă pasărea! Toată minunea asta ce e? Asta ți-e tancheta?
- E o sobă, domnule locotenent. E o plită.

Algoritmi inversați

Sunt un corp greșit.
Un ou gol în care algoritmii fixării calciului în oase și a fosforului în creier au fost inversați.
Sintaxele interioare mi se prăbușesc peste fibrele care vibrează fals, ca niște corzi dezacordate la pianele unor muzicieni desfrânați.
Cuvintele importante, mamă, acasă, țară, neam și atâtea altele, și-au domolit sonoritățile până la nivelul șoaptei; parcă ar fi rostite într-un efort ratat dintr-un gâtlej retezat.
Prietenii mă pun la zid fără să fi citit buletinul de știri care explică totul:
„Omul acesta s-a înecat în găleata cu lături a societății pentru că nu a învățat la timp să înoate în orice condiții.”
Părintele Alexe, mentorul meu de acum, nu e ca popa Barboloviciu, înțeleptul acela din toamnele copilăriei.
Mă sfătuia: „La deal ia-o încet, fiule. Inima! Inima!”
Primesc alte sfaturi acum, prin buletinul săptămânal pe care parohia mi-l transmite prin e-mail vinerea seara la ora opt:
„Singurele locuri în care poți câștiga timp sunt curbele, prietene. Taie-le, taie-le!”

Când au plecat în grabă, nemții au lăsat un tanc în viroaga cu bolovani de râu uriași, de sub Zirea.
La desprimăvărare, după ce trecuseră și rușii pe lângă tanc, am descoperit că fusese ocupat peste iarnă de un stol de ciori.
Dac-ar fi avut suflet, știu ce ar fi simțit fiul firmei Krupp, ajuns acum un handicapat:
„Sunt un corp greșit.
Un ou gol în care algoritmii fixării timpului s-au inversat.
La timpuri noi, locatari noi la manșele tancurilor care împing lumea spre cine mai știe unde.”

Dan David, Los Angeles, Martie–23-2007.