Intr-o zi de toamna tarzie l-am intalnit pe Dumnezeu.Da,Dumnezeu, sunt sigur! L-am recunoscut dupa mainile ce i le vazusem candva in copilarie.
Se plimba senin pe strazile orasului meu si in urma pasilor sai din asfaltul crapat rasareau flori - flori albe care imi aminteau de gradinuta pe care familia mea o avea in fata casutei in care am trait. Mamei mele ii placea mult sa le ingrijeasca. Cand ea s-a stins asemeni unei lumanari ajunse la capat, florile au pierdut albul care mamei mele ii placea atat.
Dumnezeu calca cu pasi obositi pe strazile orasului meu.La o intersectie vru sa treaca pe partea cealalta a strazii si nu vazu lumina rosie aprinsa.O masina opri in scartait de frane la cativa metri de El. Soferul cobora si lasa sa-i scape un torent de injuraturi la adresa imprudentului. Vazand insa ca acesta nu-i dadea atentie se sui inapoi in masina si demara in tromba.In urma lui ramasera numai urmele pneurilor si cateva flori albe strivite.
Vantul toamnei Ii incalcea in barba frunze moarte.In parc, cativa sexagenari jucau sah.Dumnezeu se aseza la una dintre mese , in fata unui om care parea ca isi masoara puterile cu sine insusi.Dumnezeu facu sa se miste una din piese cu puterea gandului.Nu mica ii fu mirarea cand il vazu pe celalalt facand la fel:
"Sah , Dumnezeul meu!"
"Ma cunosti?" spuse El surprins.
"Inca de la Inceput, Batrane. Si apoi, eu sunt singurul care inca te recunoaste , dupa muritorul acesta care ne priveste."
Un zambet ii lumina fata lui Dumnezeu si, dintr-o data, doua flacari ii facura nevazuti pe cei doi.
In acelasi timp , cativa fulgi de nea incepura sa cada din cer. Am suras la randul meu: cadeau florile de sub pasii lui Dumnezeu care umbla pe nori cu noul si atat de vechiul sau prieten.Si totusi nici o minune pe pamant...