POVESTE DULCE


Nu este o poveste. S-a întîmplat și sper ca niciodată să nu se mai întîmple.
Cineva, un prieten de famile, pentru că l-am ajutat într-un moment în care avea nevoie mare a venit recunoscător să îmi mulțumească la domiciliul conjugal și a însoțit gestul de gratitudine cu ceva elocvent. Patru table mari și lucios împachetate de ciocolată Poiana cu alune. Copii, adunați în jurul prietenului meu, pentru că îl iubesc pentru firea lui de bonom incorigibil, au încremenit cu privirile la staniolul apetisant al șocolatei picate din cer. Mie gestul mi-a creat o stupoare vecină cu gelozia fiindcă știam că nici buzunarul prietenului nu e mai cîrpit decît al meu iar actul său de sacrificiu care precis l-a costat rația de țigări pe trei săptămîni îl făcea să fie mai generos și mai plin de spirit camaraderesc decît mine.
Întîlnirea a lîncezit, riscînd să se transforme într-un fiasco, dar prietenul meu, care pe deasupra e și un înțelept s-a retras cu scuze de rigoare lăsînd copii să savureze ciocolata în tihnă. Mi s-a părut sau la plecare l-am surprins înghițind în sec ?
După ce am pus Yala în urma lui blocînd-o definitiv , m-am întors în bucătărie și i-am surprins pe copii cu dinții înfipți în alunele glazurate. Nu s-au oprit din mestecat, dar nici nu au mai îndrăznit să rupă un nou dumicat. Au așezat tablele de ciocolată cuminți dezbrăcate de folia lor, pe o farfurie și s-au așezat în jurul meu . Îți dăm și ție cîte o bucată a hotărît primul, fiul meu cel mare. Na, ține ! Și mi-a întins un sfert din tabla lui de Poiana. Ceilalți, l-au urmat fără un cuvînt. Apoi, împăcați au început să ronțăie din nou la alune. Stați copii, i-am oprit eu, înuioșat și cu un început periculos de lacrimi în ochi. Nu-i corect așa. De ce m-a întrebat baletista de fiică-mea ?
Păi voi mi-ați dat fiecare cîte un sfert de ciocolată. Asta înseamnă că eu am o ciocolată întreagă și voi doar cîte trei sfert. Adică eu am mai mult decît voi, am subliniat , ca să nu existe dubii. Și ce, a sărit fiul cel mic, tu ești mai mare la tine burta cere mai mult decît la noi. Ba nu-i așa, am replicat eu, nu contează asta, pentru că eu sunt deja mare și nu mai cresc pe cînd voi sunteți mici și trebuie să vă hrăniți mai bine decît mine. Au înțeles toți că ceva nu e în regulă și au renunțat din nou la preocuparea lor dulce. Sferturile mele de șocolată se odihneau pe o margine a farfuriei, alături de batoanele ronțăite ale copiilor. Ne priveam în ochi necăjiți și oarecum amuzați. Cine a inventat matematica asta domnule ? Bineînțeles, ieșirea a găsit-o fiica mea cea mare, care nu degeaba e geniul familiei. Tata, dar e foarte simplu, tu o să împarți cu mama și astfel o să aveți fiecare doar o jumătate de ciocolată iar noi cîte trei sferturi. Deci e echitabil. Liniștiți copiii au reînceput să ronțăie, iar mie lacrimile îmi curgeau înăuntru. În suflet. Pentru că și eu, uitasem de nevastă-mea care era la serviciu. Așa că m-am pedepsit lăsînd ciocolata în farfurie. Ce faci, nu mănînci ? m-a întrebat cu gura plină fiul meu cel mare. Nu mănînc am spus eu, o aștept pe mama și atunci o să mîncăm ciocolata împreună. Atunci nu mai mîncăm nici noi au hotărît ei. O așteptăm pe mama. Și am plecat liniștiți să privim la televizor. Ce mare lucru o nenorocită de tablă de ciocolată, fie ea și poiana, fie ea și cu alune. Tîrziu, cînd mama a venit de la lucru, ciocolata de pe farfurie se topise și era o masă vîscoasă bună de mîncat cu lingurița.
Nu am mai împărțit nimic, pur și simplu ne-am băgat degetele în ea și ne-am umplut fericiți de cremă dulce pînă la urechi.