Acolo, timpul s-a oprit în loc, crucificat pe acele împietrite ale pendulei bătrâne. Aerul prăfos poartă un parfum de bătrânețe veșnică și de uitare. Fotografii îngălbenite privesc cuminți din ramele lor, cu ochii tinerilor de altădată.
E doar aerul greu, cu particule de praf jucând în lumina crudă a amiezii, sau sunt umbre de vieți? Poate am stânjenit, cu prezența mea indiscretă, taifasul tăcut și neștiut al unor suflete hoinare. Deși s-au ascuns în împietrirea generală, le simt pulsând aproape, în fiecare carte răsfoita de amintire, în fiecare fotografie, în mobilele de început de secol, în fiecare lucru în parte...
Uite, în coltul acela, după ușă, dacă-mi încordez până la lacrimi privirea printre pleoapele întredeschise, pot încă zări umbra unei bătrâne gârbovite și secătuite de puteri, cu chipul brăzdat de râurile necruțătoare a nouăzeci de ani de necazuri.
Cu toata miopia ochilor încețoșați de oboseala vieții și cu toate că mâinile îi tremură, încă poate sa treacă ața prin urechea unui ac oricât de mic, cu o abilitate uimitoare.
Acum, mâinile osoase și muncite i se odihnesc în poală, peste o cămașă proaspăt adunată de la uscat. Câte nu ar putea să povestească aceste aripi albe, acum aproape neputincioase? Câtă trudă neobosită, câte zile și nopți de muncă neîncetată au adunat aceste mâini de icoană bizantină, încremenite în veșnicia unei odihne dureroase? Câte dureri au mângâiat, câte lacrimi de dor sau de bucurie au șters și câte dezmierdări fugare au furat timpului, veșnic prea grăbit pentru a le da răgazul ocrotirii unui sentiment?
Două palme bătătorite... o viață, un microcosmos, o lume de care nimeni nu-și va mai aduce aminte peste o clipă, un an, o viața...
Dar, după o existență de muncă, o clipă de odihnă a ajuns să i se pară prea lungă și tresare, vinovată că stă degeaba, de parca n-ar fi dreptul ei să se odihnească, la nouăzeci de ani! Și-a strâns un munte de rufe curate lângă ea și le presează, harnic, le întinde, cu degete subțiri și osoase, le dăruiește o fărâmă din fărâma de căldură rămasă într-un trup în care încă mai palpită palid scânteia unui suflet...
Fiecare milimetru de pânză cere un munte de strădanie, până când degetele, amorțite, refuză să o mai asculte... O nouă clipa de odihnă, apoi din nou, de la capăt... Când isprăvește, toate rufele arată ca proaspăt ieșite de sub mașina de călcat...
Din când în când, oftează greu, de parca i s-ar sfâșia sufletul.
„Ce sa am? Mă cheamă Tudorel al meu, săracu'! I-o fi și lui dor de mine!“
Tudorel al ei e mort de douăzeci de ani. Iar auzul ei, care obosește din ce în ce mai tare pentru lumea aceasta, a devenit de la un timp tot mai sensibil la vocile de dincolo, care-i șoptesc, ușor, că se apropie timpul...
Închid ochii și simt din nou pe frunte atingerea răcoroasă a acelor degete osoase și tămăduitoare care știau, cândva, să alunge, cu un descântec, migrenele amare ale unei copilării chinuite de schimbări de dioptrii, cu aceeași migală cu care netezeau cutele unei cămăși albe, abia adunate de la uscat.