agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-02-19 | |
Erau vremuri tulburi și toate obiectivele trebuia să fie păzite cu strictețe. Puseseră gărzi. Chiar și în sala de spectacol. Așa ajunsese el s-o vadă pentru prima dată. Specie rară de fluture-om, când aici, când dincolo, uitând parcă s-atingă podeaua.
Mereu în miscare, nici nu-i știa bine conturul trupului, dar parcă totă viata ei stătea în ohi. Ah, ochii aceia! Când stele, când fântâni adânci, când văi neumblate; doar la sfârșitul spectacolului, după ultimul accord - flori de liliac, nebunie de primăvară, dor de ducă, dragoste de zbor. Măcar o dată să se fi uitat și la el! Ea, prim-balerina, la un simplu soldat? Nu, asta nu era cu putință! Rușinat de îndrăzneala gândului, se făcea și mai mic în colțul lui din penumbră, cu mâna-ncleșată pe arma ruginită. Numai de nu și-ar arunca ochii cu totul întâmplător spre ființa lui umilă, surprinzându-l în poziția aceea ridicolă pe care, altfel, o exersase cu mândrie în orele de instrucție! Ce-ar fi dacă i-ar lua într-o zi un buchet mare de trandafiri (oare-i ajungea solda?) și s-ar înființa la ea după spectacol? Să-i spună ce? Ce i-ar fi spus sute din cei care-o admirau, erau îndrăgostiți de ea sau poate chiar o iubeau? Ar fi fost și mai ridicol decât tăcând în colțul lui, cu mâna-ncleștată pe armă. Să-i spună că o iubește cum n-a iubit-o nimeni niciodată și nici vreodată nimeni n-o va iubi? Că-n ziua fără spectacol el era un mort ambulant și că învia ca prin minune când reapărea pe scenă? Toate astea, probabil, le mai auzise și de la alții și-i sunau în urechi ca o muzică veche ascultată la un patefon hodorogit. Dacă și-ar putea smulge sufletul să i-l trimită cadou, atunci poate ar înțelege! Și-apoi, cum s-ar fi prezentat în fața ei, frumoasa frumoaselor, balerina balerinelor, lebăda lebedelor, el- simplu soldat, cu uniforma lălâie, cu bocancii uzați și arma ruginită? Și ce i-ar fi spus, de l-ar fi remarcat? Poate, doar în disperare de cauză, în lipsa cabinierei, să-l roage să-i țină de șase până se schimbă. Și-n cel mai fericit caz, i-ar fi adresat o grimasă cu pretenții de zâmbet, grimasa aceea care lui îi străpungea inima ca o baionetă, pe care i-o citea totdeauna pe față după ultima plecăciune în fata publicului, puțin înainte să cadă cortina. Prima dată când a remarcat, crezuse că și-a luxat vreun picior, vroia să facă ceva, să cheme salvarea, să strige după ajutor. Ar fi luat-o în brațe s-o ducă departe. Dar a rămas încremenit. Și iar s-a rușinat. Nu-și luxase piciorul, nimic n-o durea. Poate doar dorul... Doar el a-nțeles, din câți au văzut-o, că grimasa aceea făcea trecerea de la viața de scenă la cea adevărată, de la iluzie la realitate, de la cer la pământ, de la zbor la cădere. Da, asta era. Se întorcea la viața ei pe care, poate, ar fi vrut-o altfel. Ce n-avea, ce-i putea lipsi unei asemenea ființe minunate? Ar fi putut cuceri lumea doar cu ochii ei. Atunci? Dar oare ce făcea în viața adevărată? Îi plăcea să și-o imagineze Cleopatra. Da, da, Cleopatra! Ochii erau ai Cleopatrei (dar el de unde știa? Să fi fost Caesar în altă viață? Nu, ar fi fost prea frmos, nepermis de frumos. Poate doar vreun paznic de rând la palat). Într-o seară, cabiniera l-a surprins uitat de Dumnezeu în fața cabinei ei, privindu-i rochiile ca pe o icoană prin ușa rămasă întredeschisă. Crezând că se plictisește, mătrăguna a-nceput s-arunce cu noroi. În ea, prim-balerina sufletului său! Cu cât tăcea el, cu-atât ea forfeca mai tare. A somat-o cu arma ca să tacă. A speriat-o suficient cât să tacă pentru toată viața. Nu arma a-nspăimântat-o, cât, mai ales, privirea lui de leu întărâtat, gata de orice ca să-și apere balerina de toate mătrăgunele, de toate neghinele, de toate lipitorile și de toate noroaiele pământului. În noaptea care-a urmat, a visat c-o îmbrăca în rochie albă de mireasă. Și i-a auzit vocea (pe care, altfel, n-o cunostea), o voce de Cleopatră îndrăgostită, șoptindu-i- “Ia-mă și du-mă departe, în lumea de unde venim, cu multe flori, cu soare blând și fără de lacrimi!“ L-a durut trezirea. Ar fi dat orice să se-ntoarcă la vis, degeaba a-nchis ochii! Revolta l-a împins aproape de nebunie, să meargă la ea, să-i spună, fie ce-o fi! Dacă visul a fost adevărat? Dacă și ea îl aștepta? S-a trezit de-a binelea. Mda, frumos i-ar mai fi stat- un ciulin zbârlit lângă o floare rară! Vremurile tulburi au apus. Odată cu ele și soarele. Armatele s-au retras. Gărzile au fost desființate. Și au plecat așa prin lume, unul spre sud, iar altul spre nord, ea- prim-balerină, el- simplu soldat. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate