Îmi amintesc de tine… erai mică și zâmbeai celor care îți vorbeau. Te jucai în fiecare zi în același parc și cel mai mult îți plăcea leagănul. Atunci știai să zbori. Mâncai prăjituri cu frișcă și râdeai când mama îți spunea că tu ești universul ei.
Îmi amintesc mai târziu cum plângeai că îți era frică să rămâi printre atâția necunoscuți. În final, te-ai obișnuit.De-ai fi știut atunci…
Da, îmi amintesc acum. Erai puternică, invincibilă, irezistibilă. Treceai neobservată decât de aceia care nu știau să vadă. Și cât de mulți erau… Zilele erau pentru tine forma luminoasă a nopții, fața nevăzută a tăcerii. Ai început să realizezi sensul compromisurilor și a sintagmei „Dă, ca să poți primi”. Cereai doar atenție. Și ai plătit-o din plin cu bucăți din suflet neștiind că acela e singurul care trebuie să rămână întreg. Ai plătit atenția până când n-ai mai știut ce să dăruiești. Și acum o mai plătești. Oare cu ce?
Îmi amintesc de tine… Erai odată, într-o iarnă târzie cu gust de noapte uitată, pe niște trepte reci, suspinând a gol și tăcere. Cineva, nu prea grăbit, ți-a aruncat în treacăt o monedă. Și suferința ta are un preț. Acela al privirii, al nepăsării transformate în monede de 500 lei. Tu însă, nu mai băgai de seamă. Erai aproape, deși parcă niciodată distanța nu ți s-a părut atât de rece. Erai acolo și totuși, dincolo de trepte și ușa ferecată nu era cineva dispus să te privească. Bucățile de carton zdrențuit îți țineau loc de mângâieri și săruturi, de priviri galeșe, mâncare caldă și îmbrățișări. Acum știu: plătiseși prea mult tăcerea și frica ta. Prea mult ai avut grijă să nu suferi, încât suferința ta a devenit singurul tău prieten. Doar unul.
Îmi amintesc de tine. Te-am văzut într-o primăvară plimbându-te printre pomii abia înmuguriți. Ochii îți străluceau în verdele brazilor iar în dreapta ta de acum nu mai exista tăcerea. Liniștea ta avea un chip și un nume. Tu îi spuneai: iubire. Și cât de mult greșeai… dar parcă nu mai conta. Erai fericită, luminoasă, îndrăgostită. Erai chiar tu. De-ai fi știut măcar cât de puțin conta! De-ai fi știut măcar cu o seră înainte că toate visele și speranțele tale erau de fapt iluzii… le-ai fi vândut la fel de ieftin cât te-ai vândut pe tine atunci când mințind din săruturi ți-a spus primul „Te iubesc”. Zâmbeai, pluteai și scriai de atunci câte trei cărți pe an. Aveai succes, aproape totul era așa cum îți doreai. Și el, și tu, și viața, și cariera, și inspirația. Parcă simțeai că meriți. Alunecai în otrava dulce a obișnuinței cu lucrurile în oglinda inversată. Uitaseși de multe dureri, întrebări, de cei care altădată se credeau a fi cei mai importanți pentru tine. Uitaseși să nu uiți, să plângi, să te doară. Nu uitaseși însă să nu depinzi,deși o făceai mințind în fiecare clipă.
Îmi amintesc acum… îți doreai altceva. Te-ai amăgit atât de mult… și totul a trecut atât de repede… era parcă dimineață atunci când așternuturile încă mai păstrau parfumul fericirii tale și biletul de sub pernă: „Nu mai e nimic al meu… ești doar tu… poate într-o zi…” În ce credeai? Cât timp a trecut? Obosiseși de-acum iar chipul tău mai păstra doar tristețea atâtor ani de neștiință și gândul fiecăruia din cei care te-au cunoscut: „NU știu cine e. Știu doar că e frumoasă… și e atât de departe”!
Da, îmi amintesc foarte bine! Te făcusem pură, luminoasă, caldă și din iubire. Iar tu… acum… Ce să fac cu tine? Erai frumoasă și a mea. În urmă ai lăsat doar un drum de sânge. La fel ca mine… Cu nici un rezultat. Ce ți-a rămas? Știu, Tăcerea…