Destrămare
Cap I

Și fără să realizezi, vorbele tale se pierd în agonia zilelor ude de toamnă. Învolburarea ploii s-a împletit cu noroiul sufletului tău. Vrea să cucerească și ultima picătură cristalină de lacrimă ce s-a ascuns în străfundurile cele mai întunecate ale ființei tale.
Mă întreb, oare ce s-a întamplat cu umanitatea furată de vijelia tumultoasă a celui mai de temut dintre cei care credeau că drumul lor e spre lumina soarelui? I-a dus cu el?
Heeeeeeeei! Heeeeeeeei! Liniște; nici măcar ecoul nu mi-a raspuns. L-a luat și pe el.
"Nu-i nimic; acum totul o să fie al tău."
"Cine a spus asta? Dar află că nu sunt singur."
"Ba te-ai putea considera, căci eu sunt doar egoismul tău. Nu știi de ce i-a luat pe toți în afară de tine? Știi.... tu știi... Dar o să-ți repet. Eu l-a facut să te lase aici; singur. Þi-ai dorit cu înversunare totul. Și ți-a lăsat tot; bine, exceptandu-i pe ei."
"Dar singurătatea asta mă omoară!
S-a distrus toată umanitatea.... Logosul plutește undeva în șubredul noroiului ce se ascunde în mintea mea.
Universul monstros, lava cleioasă a unui dinte murdar de zile, țiuie în dopul urechii albe de varul stins de timp.
Mișună viermii în jurul oului stricat, ou ce a fost numit de cei de sus Terra. Și viermii își ramifică și își lasă tendoanele să cuprindă tot monstrosul Univers plin de balele lipicioase ale orătăniilor.
...........................................
Dar oamenii au plecat?"
"Da..."
"Ferice de ei! Căci valurile băloase mă inundă tot mai mult. Am înțepenit. O să rămân uite așa, nemișcat, și o să mă îngroape până la ultimul fir de păr din becul pe care-l port înșurubat pe umeri. Să dispar așa...și să mă descopere un oarecare în craterul unui vulcan stins de veacurile păstrate în clepsidra timpului uscat...
Mai ești aici egoism?"
"Mai sunt; mă gândeam să plec, dar sunt lipit de tine. În ciuda faptului că ne leagă eternitatea, atunci când ți se va aprinde o scânteie în bec, să te gândești că poate vei avea cândva nevoie de mine...și poate mă vei extrage din gura asta cleioasă și lacomă."
"Îmi storc cârpa becului, dar nu curge nimic. E uscată.
Sunt înconjurat de goliciune; sunt atât de singur!"
"Dar mă ai pe mine..."
"Lasă, tu ești eu; ești parte din mine. Eu am nevoie de o suflare blândă de om.
Vai...., mă pierd în singuratatea asta...
...Nimic nu se schimbă..., doar zilele curg... Poate totuși este un vis. Da-da, totul se petrece în mintea mea bolnavă. Trăiesc într-o lume fictivă. Închid ochii. Cu siguranță că atunci când îi voi deschide totul va fi așa cum trebuia să fie de la început...
O, nu! Nu s-a schimbat nimic?"
"Nu!"
"Asta vad și eu, dar taci! Nu vezi că timpul nu mai are răbdare cu noi? Ascultă tu la mine, o să ne ducem și noi..., dar nu la ei, ci în altă parte...
.......................................
Uite vezi, totul în jur e plin de candoare..."
"Trezește-te! Ce, nu vezi jegul cleios ce te-a acoperit juma'te?"
"Lasă-mă, lasă-mă să mor visând frumos..."
"Dar tu n-ai plecat în neant! Ești aici cu mine și o să răzbatem noi! Doar nu crezi c-am să te las să pieri astfel?"
"Nu știu; tot ce știu e că tot cerul îmi stă pe umeri. Ce greu e!
Mi-e frică de Nebunia ce-și înfinge tot mai adanc colți veninoși în trupul pe care-l dețin. În cele din urmă o să rămână doar un hoit și o să pută și toți o să mă dezguste, și o să putrezesc într-un ospiciu..."
"Se vede că ai zilele numărate..., iar asta înseamnă că și ale mele-s la fel."
"Știi egoismule! Până să înceapă începutul sfârșitului aveam impresia că sunt buricul pământului, dar acum...
Of, egoismule! Nu înțeleg omenirea; credeam că știu răspunsurile la toate întrebările...
Totul îmi pare atât de gol și pustiu. Fiecare individ luptă să ajungă la apogeu, dar alunecă și cade în mocirla asta blestemată care-i ajunge până în străfundurile sufletului. Și uite că mă împiedic și eu în jalnica mocirlă și nu-i chip să mă ridic. Stau cu gura-n mizerie și știi ce? Nu-mi mai este scârbă! A început să-mi placă gustul ăsta șubred care scârție la o strângere de dinți.
.........................................
Egoismule, tu știi ce se întamplă cu cei care pleacă de pe Terra?"
"Refuz să-ți răspund."
"De ce?"
"E greu să aflii ce se întamplă cu tine...
Te miră ceea ce-ți spun? Dar tu ești sigur că ești singurul care deține corpul și sufletul, graiul și inima pe care le consideri doar ale tale?"
"Ești absurd!"
"Doar ai impresia că sunt. Gândește-te la ce ți-am spus și poate că o să-mi dai dreptate."
"Dacă ar mai fi cineva, așa cum susții tu, m-ar ajuta să ies din infernul ăsta!"
"Posibil; dar poate că el vrea să sfârșească așa."
"O fi vrând el, dar eu nu. Știi ce, ia invocă-l! Poate o să ne ajute să scăpăm."
"Doar nu crezi că... Era doar un mod de a te ține încă lucid..."
"Invocă-l!"
"Cum? Că doar nu crezi că..."
"Cum-necum; nu mă interesează, dar dacă există o șansă de a ieși de aici vreau să o folosesc."
"Atunci...să vedem...
Spirit al...al..."
"al corpului"
"Așa, ...al corpului în care te-ai ascuns, te chem în ajutor! Ieși și ajută această ființă ce-ți cerșește mila!"
"și acest egoism! Așa; să nu spui că mă gândesc doar la mine!"
"Da, da!"
"Vezi vreo schimbare?"
"Ai răbdare!"
"Dă-ne un semn. De nu..."
"Nimic. Þi-am spus că a fost doar o vorbă nelegiuită."
"M-am agățat de ea ca de ultimul fir de ață... A fost ultima noastră speranță...
............................................
Egoismule, te-ai gândit că e posibil să găsim ieșirea tocmai poarta pe care Camus o considera poarta lașitații?"
"Nu. Ce tot îndrugi tu acolo?"
"Escapada! Cum de nu m-am gândit la asta mai devreme? Sunt genial, știai? De ce să-i lăsăm pe alții să ne învingă dacă putem să-i învingem noi pe ei?
Vezi, în cingătoare e un pumnal. Poți să-l smulgi cu dinții? Așa, foarte bine!
Să te învăț. O să mi-l înfigi în inimă, dar nu așa oricum. În lacrima de care vorbeam acum ceva timp.
Nu-ți face probleme. Nu te mai schimonosi atât! Ai să mori și tu în aceeași secundă cu mine; m-am gândit și la asta! Doar eu sunt tu! Vom pieri împreună!
Știi ce cred? Îți este frică; dar nu trebuie să-ți fie! Speriat ar trebui să fi dacă ai muri răpus de tot ceea ce vezi în juru-ți!
Hai curaj!"
"Þie ți-e ușor să spui! Doar tu aștepți, pe când eu... "
"Dar hai! Nu vezi? Aproape că ne acoperă! Viața începe după! Ah! Ai nimerit lacrima? Da... Suntem salvați!
Nu-ți face griji; dă-mi mâna! Împreună....Eu și cu......eu.






Cap II
"Mi se inchid ochii… Prea multă oboseală s-a adunat in pleoapele mele; au devenit mai grele ca niciodată. Ma cheamă Ene într-o lume ce nu-i a mea. Acolo poți pluti pe zahăr vătos sau poti gusta mierea ce curge din izvorul muntelui.
Dar mă tem! Nu sunt sigur că vreau o viață lipsită de grija zilei de mâine!”
“Nebunie curată!” a șoptit o voce ascunsă în conștiința mea. Asta înseamna că, undeva, o parte din mine își dorește euforia visului?!?
“De ce?” întreabă glasul minții.
“De ce?!?” se miră vocea. “Am să-ți răspund de ce. În paradisul ce ți-l oferă Ene, monotonia nu există! Fiecare zi o vei putea petrece după dorința ta: ai putea fi zmeu, prinț, nemuritor, înger sau chiar demon; rude ce au trecut în neant ai putea vedea sau chiar atinge.
Și îți e dor de grija zilei de mâine? Dar e cel mai penibil dor! De ce ți-e dor? De jeg?!? de pâine roasă la colțuri de șoareci? de haine murdare și uzate de-un veac? de malarie și boli fără leac? Ãsta ți-e dorul? Mai bine mori! E mult mai simplu așa! Mori, refuză Raiul Domnului și du-te, adâncește-te în deșărtaciunea aburilor clocotiți ai Ivanului! Mori și trăiește alături de fratele tău, Satan!
…Și acum gândește! Ce alegi? Pune în balanță, cântărește și alege ce atârnă în favoarea ta!”
“Dar îmi este suficientă viața de aici! Refuz să fiu sclavul lui Ene! Refuz să fiu alături de cel care mi-a fost odată frate! Pe Satan îl urăsc din momentul în care nu i-a mai fost suficientă poziția de subaltern! Înțelegi? Și, atunci, ce pot face? Îmi ajunge viața mea! Ce nu-ți place la ea?”
“Integritatea!”
“Integritatea?!? De data asta îți întorc vorbele:
Din contră, echilibrul vieții ar trebui să te facă fericit!”
“Viața ta miroase a monotonie.”
“…Poate că ai dreptate. Nu zâmbi! Degeba speri că am să-ți cad în plasă! Nu mă prinzi tu așa pe mine! Știu o soluție mai bună: voi face ceva inedit! Ce? Nu mă întreba încă; acum nu știu, dar cu siguranță voi găsi eu ceva.”
“Până atunci…”
“Până atunci nimic! Nici măcar până atunci! N-am să renunț nici măcar de dragul tau!
Știu că celălalt și-a găsit fericirea deschizând poarta lui Camus, însă eu n-am sa accept asta! Chiar scufundat în mocirlă, așa cum a fost el, am să mă ridic și am să mă târăsc spre viață. Am să mă tin de ea cu dinții, dacă va fi nevoie. Nu scapă aăa ușor de mine! Am să blestem viața să mă lege de ea!
Știu că m-am născut pentru a trai! Aceasta a fost ideea Domnului când m-a trimis pe Terra: Știu că așa a grăit Domnul când m-a creat; a creat un muritor care să trăiască veșnic!
Așa că… nu te mai osteni sa îndrugi povești cu Ene și cu viața în brațele lui Satan.”
“Minți. Nu cred o iotă din ce spui! Tot ceea ce vrei este să-ți faci curaj!”
“Curaj?!? Curaj pentru ce?
Hmmm… Înțeleg ce vrei să faci! Înteleg perfect ce vrei! Dar fi fără grijă, tot ce speri n-o să-ți iasă! Am două vorbe să-ți spun: ”
“Și dacă spun că renunț, cine va avea de cșstigat?”
“Nimeni. Sau poate că mă înșel; e posibil ca eu sa fiu acela care are de câștigat. Sau poate că nu… Oricum, prea puțin mai contează asta acum.”
“?!?”
“Nu înțelegi?
Atunci când am blestemat viața să nu scape de mine, de fapt eu am fost cel blestemat. Fără să realizez, mi-am dat . Așa că…toate insistențele tale n-ar fi avut nici un rezultat. Să fi vrut să mor și n-aș fi putut să-mi permit acest lux.!”
“Dar visul?”
“A…visul… Eu nu am visat niciodată! Recunosc, am vrut să visez, dar Ene a uitat să-și umple sacul și pentru mine. A uitat oare Ene de existența mea?”
“Dar spuneai că te chiamă Ene într-o lume ce nu-i a ta…?”
“Vorbe goale! Deseori îmi imaginez cum vine Ene și pe la mine… Dar doar atât… Totul se oprește la imaginație.
Privesc absent; în gol. Câteodată chiar mi se pare că-l văd venind. Dar nu l-am văzut niciodată.”
“Săracul de tine! Într-adevăr ai fost blestemat! Și nu numai o dată! Nu credeam că o să ajung să-mi fie milă de tine, dar iată-mă în imposibilitatea de a te putea urî.”
“Să mă urăști? Dar de ce?”
“Pentru că nu am reușit să te duc la pierzanie! Acesta era scopul meu. Și pentru prima dată de când îl slujesc pe Sobor, pot spune că am pierdut un caz.”
“Sobor?!? Sobor care?”
“Nu-l cunoști. Prea puțină lume îl știe. Așa e el; nu-i place să fie popular! Le face pe toate din umbră.”
“Și unde-i împărăția lui?”
“Acolo unde îl întâlnește pe ; acolo unde ziua răsare luna, iar noaptea strălucește soarele.
Dar nu ți-aș recomanda să ai prea multă curiozitate în ceea ce îl privește căci greșala asta am facut-o și eu, iar acum sunt sclavul lui.”
“De cât timp?”
“Am numărat atâtea stele pe cer câti ani s-au scurs; ba din contră – nu mi-au ajuns stelele și atunci am renunțat de a mai tine socoteala. Sunt sclavul lui de-o veșnicie și pentru veșnicie.
Poate că amândoi am fost blestemați. Eu să fur suflete, iar tu … tu să trăiești fără vise!
Dar rămâi cu bine omule că eu…”
Și din urechea stângă a omului sări un purice ce începu să bolborosească ceva fără noimă…
Omul îl rugă să mai stea; să-i mai spună ceva despre Sobor: “Cum e el? E uman, monstru, fiară? Sau doar un purice negru ce-l strivesc între unghii?” Omul râse.
Puricele se întoarse spre el, îi făcu semn să tacă și plecă.
“A plecat. Oare am rămas singur?
Heeeei! Heeeei!
Nimic. Nici măcar ecoul nu a ramas. L-a luat și pe el.
Hmmm….Credeam ca se va repeta povestea celuilalt, dar nu. Mi-e nici egoismul nu mi-a rămas.
Sunt atât de singur pe pământ și blestemat să trăiesc în nemurire.
.......................
Omenirea? De câteva secole nu mai e; sunt singurul exemplar homosapiens de pe Terra. Planeta nu-i decât o minge ce se rotește în jurul Soarelui, iar pe mingea aceasta a avut nenorocul de a viețui o singură ființă ce a fost odată rațională.
Viețuiesc. Da, doar atât. Mă hrănesc cu rădacinile copacilor mai mult decât seculari; beau apa din gaura muntelui și dorm făr’ de visare sub cerul liber al Creatorului.
Câteodata, am senzația că sunt Adam; da, Adam – primul om al Creatorului.
Mi s-a întâmplat chiar, să o aștept pe Eva. Dar ea n-a venit niciodată.
Încă o mai aștept; mă gândesc că Domnului nu-I e ușor să-mi plăsmuiască o femeie.
Toată ziua, nu-mi rămane altceva de facut decât să privesc cerul, iar noaptea număr stelele… Tot timpul mă opresc la una; încerc să le găsesc și pe ceăalalte, dar fără nici un rezultat. Pe cer doar atât: luna și o singură stea – a mea.
Reiau: …privesc cerul… Și Eva tot nu vine.
L-am rugat, într-o zi, pe Creator, să mi-o arunce din cer, căci am să o prind. Pesemne se teme să nu-și strice creația. Într-adevăr ar fi păcat.
Au trecut câțiva ani de la ziua aceea…și plăsmiurea Domnului tot nu a coborât din cer. Astăzi încep să-mi fac griji.O fi uitat? ….La noapte, am să-L rog iar, și dacă nici acum nu-i gata femeia mea, am să mă revolt!”
......................
Seară.
“