Coyoacan. Mexico City.
Strada era largă, construită înțelept, cu gândul la generațiile viitoare și la mașinile lor. Pomi tineri, munca unor horticultori ai unor timpuri mai apropiate, aruncau în ora amiezii umbre reținute pe caldarâmul fierbinte.
Cu o hartă în mână, am căutat strada printre încrengături arteriale micșorate artificial. Știam că există, că este pe aproape. Căutare de bondar ce răscolea nerăbdător printre petalele unei flori necunoscute, în drumul neabătut către nectar.

Iată-mă în fața casei în care s-a născut și a murit ea. Nume simplu: „Casa Azul” (Casa Albastră). Totul era zugrăvit într-un albastru de cerneală, precum petele din caietele copilăriei, un albastru cobalt - sau de Voroneț, depinde de cine face afirmația. Un zid hotărât și de o înălțime descurajantă se prelungea din structura fațadei, îmbrățișa poarta și interzicea grădinii priveliștea unor trecători grăbiți. Era vopsit în aceeași nuanță, de parcă avea rolul să imprime solid pe retină senzația de limpezime sufletească, pregătind astfel vizitatorul pentru cunoașterea evenimentelor întâmplate în spatele lui.
Simțeam o emoție vagă, aproape transparentă, însă descuamată de motive clare, ca atunci când ai o întâlnire cu cineva știut doar prin perdeaua imaginației și care nu poate decât să te dezamăgească.
Speram să găsesc ceva din esența ei, ceva dintr-o aură incredibilă, care, deși erodată de trecerea atâtor ani, ar fi putut rămâne în umbra zidurilor.
Căutam ceva din sufletul Fridei Kahlo.
Din fotografii și din tablouri, știam că a fost frumoasă. O frumusețe plină de senzualitate și pasiune. Pasiune care oglindea un amestec de putere și durere. O fi fost prețul fericirii?
Viața nu i-a presărat flori în cale. Poliomielita contractată în copilărie, i-a limitat frenezia mișcării, dar nu i-a afectat puterea inimii. În școală, în rol de lider al unei mici bande de rebeli, a făcut nenumărate șotii pe seama profesorilor. La 18 ani, un extrem de grav accident de mașină i-a pus din nou la încercare puterea de a lupta. În ciuda oaselor sfărâmate și a nenumăratelor luni în spital, spiritul ei combativ a învins.
Viața mondenă și artistică a capitalei i-a adus față-n față. El era un artist deja consacrat. Cu un ego gigantic, comprimat, cât de cât, într-un trup imens, Diego Rivera, deja celebru datorită talentului, era cu peste două decenii mai în vârstă decât ea. Dragostea dintre un elefant și o porumbiță.
Relația lor, în ciuda flăcărilor carnale, a fost caracterizată și de multe interludii erotice și cu alte persoane. Diego a afirmat: „Cu cât iubesc mai mult o femeie, cu atât doresc s-o rănesc mai tare.”
Pe de altă parte, frumusețea, lipsa ei de convenționalism și o bisexualitate aproape provocatoare, i-au adus atât admiratori, cât și detractori. Unicul refugiu adevărat din fața sechelelor dureroase ale accidentului, a singurătății și a neputinței de a-l controla pe Diego a fost, în tot acest timp, pictura.

Camere mari și luminoase. Între pereți, zgârcenie de mobilă. Un minim distilat la esențial. Peste tot tablourile ei. Emoții nefiltrate, scurse pe pânzele întinse în rame simple. Frida privește mută din autoportrete. Cândva spusese: „Pictez autoportrete pentru că sunt așa mult timp singură și pentru că sunt persoana pe care o cunosc cel mai bine”. De sub sprâncene întunecate, neatinse de pensetă, care se înfrățeau deasupra nasului, doi ochi mari, întrebători și mai tot timpul triști, te pătrund adânc.
Ici-colo, fotolii în șomaj. Unele care mai păstrează, probabil, între uscate fibre de lemn, amintirea unui trup suplu, altele marcate de memoria imensei lui greutăți.
Rafturi pline de cărți prăfuite. Dormitorul dominat de un pat mare, pe care o cuvertură acoperea colbul unei pasiuni invizibile. O pernă cu dedicație. În cuier, o haină și o pălărie de pai adormită, cu borul ușor întors. Un tablou cu o scenă de luptă, nepotrivit cu atmosfera, domină, de sus, încăperea.
Bucătăria simplă, reflectă din pătrate de faianță galbenă o familiaritate stranie.
Lipsa unor obiecte tipice mă surprinde. Peretele opus intrării e decorat cu nenumărate ulcioare minuscule, așezate în formă de litere. Pe stânga, stă scris numele lui, pe dreapta, al ei.
La etaj, câteva camere cu pereții acoperiți de tablouri. De data asta și alți autori, francezi, austrieci, prieteni de-ai lor. „N-am știut niciodată că sunt o surrealistă, până când mi-a spus-o André Breton”, a afirmat Frida, după vizita poetului.

O femeie tânără explică ceva unui grup de studenți. Unele camere mai păstrează piese de mobilier deosebite. Un pat cu baldachin. În tavanul baldachinului e fixată o oglindă. Niște gânduri ireverențioase îmi scapă într-un zâmbet. Dintr-un tablou, cei patru stâlpi ai comunismului mondial judecă, din priviri nemișcate, lumea. Marx, Engels, Lenin și Mao.
Alte scări, și iată-mă în atelierul Fridei. Luminos și plin de amintirea ei, cu ferestre care se deschid somptuos spre grădină. Un șevalet cu un portret neterminat al „Tătucului Stalin” domină mijlocul camerei. Mustața îl face ușor identificabil. Lângă șevalet – un scaun cu rotile pe care pielea lustruită de ani de folosință are ceva uman și prezent. Partenerul silențios al pictoriței, în durere și în neputință. Nimeni n-a mai stat în el de aproape 50 de ani. Culori în sticluțe și pensule tăcute așteaptă încă mâna artistului absent. Totul lăsat în suspansul neterminării. Frida ar putea fi pe aproape, gata să se întoarcă să-și termine tabloul.
Și atelierul era înțesat de cărți. De data asta stăteau înșirate cuminți, pe rafturile unei biblioteci maro, închise în spatele unor pereți de sticlă. Multe, multe cărți despre țara lor, despre el.
Grădina era plină de obiecte de artă precolumbiană, în special ceramică, așezate cu gust printre copacii lipsiți de simț artistic. Tot acolo se găsea copia la scară redusă a unei piramide în trepte. Pisici leneșe dormeau, învelite în petele de lumină care scăpau printre crengi și frunze. O bucată din zidul înconjurător era placată interior cu rocă vulcanică. Ochii se agățau, din loc în loc, de cochilii de melci marini și de sideful unor scoici imense, ce spărgeau monotonia succesiunii de pietre. Mai sus, aproape de muchia zidului, gurile de lut ars ale unor amfore însetate, și ele încastrate în zid, dădeau un suflu uman întregului relief verticalizat.

...Și totul ar fi rămas doar un dialog cu mine însumi, dacă în această peregrinare a sufletului prin casa albastră n-aș fi intrat în mica și cocheta librărie din grădină. În vârtejul colorat al reproducerilor, tricourilor cu picturi și al altor articole promoționale, am fost copleșit brusc de o muzică veche, muzică fierbinte, în al cărei text erau cuvinte binecunoscute. „Dor...”. Era muzică românească, interpretată de un taraf din Clejani. La peste zece mii de km de casă, realitatea m-a șfichiuit ușor, confruntându-mă cu nicicând contestatul adevăr al apartenenței.