Dacă există un lucru... (nu, nu pot începe să-mi descriu prietenii cu un clișeu, pentru Dumnezeu!!) Să reiau... Cel mai mult (?) îmi place să ies cu amicii mei. Fie în parc, pe banca de lângă arteziană; prin oraș, în căutare de nimic, fie pe iarba încă netrezită din iarnă de lângă castanii bătrânului bulevard, sau sub întunericul umed din Sinaia. E atât de bine să te știi alături de ei, să le poți spune orice lucru, cât de absurd ar putea părea pentru ceilalți, să poți să-i enervezi așa cum numai vouă vă place cu bip-uri, cu esemesuri după două noaptea, când se doarme.
Îmi place să mergem târziu, prin lumina inventată a unui oraș, într-un club adormit, unde ne așezăm pe niște bârne de stejar care încă-și păstrează mirosul (asemenea unei mărturii a pădurii ce le-a fost lume). Căutăm prin buzunarele ginșii-lor tociți (că așa se poartă!), de unde fiecare o să tragă urmele a ceea ce le-a rămas din minciunelele – pe care le transformăm în bănuții ce vor plăti pizza cu ananas și șuncă, feliile de plăcintă cu vișine și apa prefăcută în ceva negru și dulce, din care ne place să sorbim... Apoi ne povestim o mie și una de prostioare, filozofăm și ne credem unici (chiar suntem!), spunem bancuri și jucăm FAZAN! Ce cuvânt începe cu nt?? Nici unu’... M-ați prins! Stăm până vin țânțarii și ne sărută pielea rămasă goală cu trompe miniaturale, iar apoi ne amintim de camera închiriată la nu-știu-ce cabană, unde a doua zi ne trezește când vă spun Popa-Prostu’... Ne găsim aruncați într-un personal rupt, unde strâmbăm mutrele astea nevăzânde de vârstă și țipăm, lăsându-i pe ceilalți să-și facă cruci. Înghițim printre râsete înfundate feliile de chebap – desenați într-un cuib de ciori asemenea nouă, unde soarele ne-a părăsit. Stăm agățați de pahare – înecați în abur – ne uităm la noi și zâmbim.