agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-11-03 | |
De unde aflăm că dormitul pe anumite broderii poate provoca dureri de șale și că, pedigriul se poate vindeca cu destulă ușurință
Pe băncuța unde toate par mai ușor de înnodat și deznodat, Savetuța întâmpină șăgalnic o femeie voinică ce tocmai trece pe drumeag. - Ce faci Măndie? Te-ai fudulit aman de când ți-o venit băiatul acasă, nu te mai faci încoace ca-nainte... Sau, poate de atâta bucurie? - Da, țață, tare-s fudulă și bucuroasă... Măndia își bate palmele una de alta, mișcându-și capul într-un mod care îi spune clar Savetuții cum sunt apele în care se bălăcește. - De ce n-ai fi, Măndie? Uite colo, ce măgăoaie de mașină ți-o crescut la poartă. Ficioru-tu-i o cruce de bărbat vânjos... noră-ta, deh! Pare cam sfrijită ce-i drept, da’ cum prin București vremea-i mai blândă, vântoasele se mai încurcă prin colțurile blocurilor... Am auzit că ți-au adus ș-o mială! - Da- da mială, cum nu? Râzi de mine țață, așa-i? - Ei , cum să râd? Numa’ că nu-nțeleg, de ce se chinuie biata noră-ta, să alerge cu ea în fiecare zi pe dig... De ce n-o priponiți, să pască animalul-n bună pace. - Ce să pască, Doamne iartă-mă!, că doar acela-i cogeamite dulăul nu mială, țață! - Cum așa, se miră Savetuța cu viclenie, sclipirea-i șugubeață din ochi arată clar că știe despre ce-i vorba. Hmmm! Zicea Veta lui Avesalon că i-a părut ei că miala latră, da’ eu m-am gândit că , poate lătra noră-ta la mială s-o îndemne la păscut. - Măcar de-ar ști să latre. Tare-s supărată, țață, taaare, se jeluie Măndița și pentru a fi mai convingătoare își lovește din nou, cu putere palmele. De când a venit ș-o scos smotocitul ist de câine din mașină, altceva decât să-i sufle în fund cât îi ziulica de mare nu știe fătuca asta! - Ei și tu acu’, zî-i noră și-nțelege fiecare. Da’ de ce atâta supărare pentr-o potaie? - Potaie îi zîci mata, potaie zîc și eu, da’ să-i auzi pe copchii ăștia ai mei, te gândești că i-o pălit careva cu leuca-n cap în fiecare duminică! Ferdinand în sus, Ferdinand în jos, c-așa-l cheamă, mânca-l-ar puricii de flocos! Și ci te-ncrezi? Nu poate să stea afară ca toate lighioanele că-i și bolnav, are pedigriu, ce-o mai fi și asta, Dumnezeu știe! - Nță-nță-nță! Poate te-ai mai umple de vreo minune... - Păi ce, nu m-am gândit? Amarnicu’ ei de viață! Ș-o făcut Ferdinand a' meu culcuș drept în odaia cea bună, tocma’ suuus pe pernele cele brodate. Văleu! Când l-am văzut tolănit acolo, am simțit că mă taie la inimă nu alta! I-am tras una cu cleștele pe șale să mă ție minte cât i-o fi datul! - Și? Mai trăiește cât să te ție minte măcar? - Păi, cum nu? O zbughit-o printre picioarele mele așa cum șade bine la o față-mpărătească când i se zgâlțâie tronul sub șale, mânca-l-ar puricii! Noru-mea a văzut că Ferdinandul îi cam galeș la cătătură ș-a început să umble ca prâsnelu’ prin casă. Nici una nici două să-i aduc veterinar să-l consulteze pe flocos. Ce veterinar, fată, am întrebat-o, nici nu-mi aduc aminte de când ș-o luat lumea-n cap... Las’ că-i dau niște Galisan și-l băg cu picioarele din față în olecuță de spirt ținut la căldură, ori dacă nu, slobozăște-l afară să-și caute culcușu’ c-așa fac câinii când trag să moară. Nici n-am terminat bine de spus treaba asta că, ea, țuști! o fugit ca apucată pe deal, să-l caute pe ficioru-miu. - Þî-i și milă de-așa un câine chinuit, nici să moară n-are cum! - Apăi țață, când te-ntrece mila te-apuca sila! Nu-ș cu ce l-o prostit fătuca asta pe Mihai a’ meu, de nu mai știe rânduiala într-o bătătură de om așezat. - Păi, dă, Măndie alta-i socoteala în sărăciile celea de blocuri... s-o-nvățat să trăiască de-a valma cu cățel cu purcel! - Îhî! Lasă că și eu, cum a plecat, cum am slobozit Ferdinandul afară. De bucurie potaia a uitat de otânjeală ș-a zbughit-o așa de iute că nici acu’ curcanul nu s-a dumirit ce vârtej i-a trecut pe sub mărgele. - Ba, cred că o fi priceput până la urmă. I-auzi ce tărășenie-i la tine-n ogradă. Tii! Să nu-i fi trecut prin cap, Ferdinandului, să-ți guste din pasari... - Nici-o grijă n-am, țață! Știi cât îi de spărios? Când o dat peste ochiul cel de crizanteme din fața casei i s-o zburlit clăpăugele celea de urechi de puteai să-nșiri rufe pe ele... I-am și zis: Fernandică, dragul mătușii, apăi dacă-ți pui mintea cu toate buruienile ai să-ți stuchești sufletul de atâta lătrătură că, nen’tu demult, n-o mai pus mâna pe-o coasă! - Așa să fie, cum zîci tu, da’ parcă-i prea mare tărăboiu’, nu se lasă Savetuța. Îmi pare mie sau aista-i Þăndărică? Argumentul pare a fi zdrobitor. Măndia se oprește cu sporovăiala exact ca pe buza unei prăpăstii. Þăndărică, cocoșul ei, are rang de mare șef în ierarhia cocoșească a satului. Datorită preciziei cu care anunță dezastrele, nimeni nu-ndrăznește să-i ignore semnalele de alarmă. Purceii, curcanii, găinile, rațele, gâștele și bibilicile toate par că au de reclamat ceva urgent, strigând fiecare pe limba lor. Cele două femei părăsesc în grabă tihna oploșită pe băncuță și fug într-un suflet, să vadă care-i pricina pentru așa un tărăboi.. Odată intrată în curte, Măndia simte brusc nevoia să se ajute cu poarta pentru a rămâne în picioare, limbajul articulat pare și el suspendat vremelnic astfel încât de sub capot se aude ritmic doar o pufăială de lichid în fierbere. Curtea femeii arată ca după un bombardament prelungit, păsările sunt împrăștiate prin toate colțurile, de-a valma. - Tii! Ce de pene, fată Măndie! Să le aduni poate îi faci o pernă spăriosului cela de Ferdinand... Da-da, brodată și cu crizanteme pe la colțuri că, iacă-ta, ce minune, ți-o pieptănat binișor toate găinile din bătătură. Măndia continuă să pufăie, în aceeași poziție întinzând doar degetul arătător, precum un muribund spre lumânare. Urmărind direcția indicată, Savetuța, scoate brusc un chirăit înfricoșat - Alelei! Ce-i arătarea ceia , soro? Ptiu! Își aruncă grabnic un scuipat sub ilic, însoțit de o cruce creștinească de-a latul și de-a lungul pieptului. O lighioană mare, pe alocuri neagră, pe cele mai multe părți verde, se mișcă ca o minge, dintr-o parte într-alta a curții. Savetuța face ochii mici scrutând cu atenție arătarea. Partea din spate are în prelungirea corpului o fâșie neagră, lată și păroasă, de care stă încolăcit un porumb verde, cu tot cu rădăcină. Mijlocul, pare un scaiete uriaș format din sute de scaieți mici , distribuiți neuniform pe o blană lățoasă. Mai sus, pe ceea ce s-ar putea descrie ca fiind capul arătării, totul e confuz: troscot verde, urzică, știriță, leuștean, ba, iată! chiar pe bot câteva flori de mușețel, cam trecute. O fâșie roșie și umedă ce se leagănă dezordonat de sub toată claia asta încâlcită, este singurul element după care Savetuța își dă seama că arătarea e cu siguranță, măria sa Ferdinand, în carne și oase. Odată ce-și revine din spaimă, încearcă să-și desprindă și vecina din încremenire. - Ei lasă, iaca, nu era ducă-se pe pustii, aista trebuie că-i drăgălașul de Ferdinand a lu’ noră-ta. Hmmm! Mie îmi pare vindecat și de pedigriu și de șale. Oleacă țesălat și-i numa’ bun de închis în odaia cea bună. - Mai încape vorbă? Alelei! Spânzurat de coadă pe grinda podului i-ar face bine chiar la cap, poate s-ar drege de streche, își revine încetișor și Măndia. Fă-ți pomană, țață și-l leagă de prun, colo, să nu-l văd în albul ochilor, nu de alta, da’ oi face moarte de cîine și nu mă mai împărtășește popa Ieremia, douăzăci de ani de aici încolo... Să mai mor și necreștinată din cauza ta, arde-te-ar și te-ar umple căpușele, pocitanie neagră și proastă! Of! Of! Of! De rușine nici nu ți-am spus cât costă nația asta de câine. Patruzeci de milioane, țață, patruzeci de milioane, of, of, of... taaare-s supărată, taaare... Ferdinand pare sensibil impresionat de blesteme, astfel că, de fiecare dată, încearcă să se facă din ce în ce mai mic și să dea din coadă în semn de împăcare. Dar, cum coada i se termină prelungită de porumb, la fiecare mișcare a ei, gâștele sâsâie speriate, găinile cotcodăcesc, Þăndărică cucurigește a bătaie iar Măndia mai aruncă înspre prun cu câte o vorbă drăgăstoasă. Savetuța, se retrage diplomatic împreunp cu povestitorul, lăsând rufele la spălat în covata familiei. Măndia rămâne să numere păsările, penele lui Þăndărică și pagubele colaterale. ............................................................ Peste noapte, mașina luxoasă de la poartă a dispărut. În colțul acela de sat a urmat o dimineață liniștită, ca multe altele, c-un Þăndărică ușor șifonat dar la fel de vigilent, c-o Măndie la fel de voinică dar mult mai supărată și c-o Savetuță care știe tot dar nu reușește să se dumirească, cum poate să coste coada unui câine flocos, tot atât cât o vacă bună de lapte. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate