Dau cu var

Prin anii '58 bîntuia prin locurile noastre o molimă ciudată, care fugărea oamenii prin pod, prin beci, prin gîrle, speria orătăniile prin ogrăzi, stîrnea nori de praf pe drum, făcea cîinii să urle a pagubă. Molima, uscățivă, cu iz de tuse măgărească și nasul coroiat, răspundea la numele de inspectorul Găină, și era însoțită de un junghi mic și burduhănos, cu o geantă maronie, roasă, groasă, libidinoasă, burdușită de tot soiul de hîrtii și alte microabe, care răspundea la numele de toarșul priciptor.
Cînd s-a stîrnit vîrtejul de colb, pe tata l-a surprins în ogradă, și n-a mai avut timp să se ascundă în beci, ci, din viteză, l-a prefăcut dintr-odată într-un ciulin uscat și ușor, atras de vîrtej, cu o viteză amețitoare, spre poarta noastră.
"Ce plătise? Cînd plătise? Cum plătise? De ce nu plătise?"
Tata: "Că, să vedeți, că n-am, că nu-i, n-am bani, n-am pui, n-am fasole de post, n-am carne de frupt, mă iertați, aș da, aveți dreptate, tra-la-la, să trăiți..."
"Ce înseamnă asta, hoților și talharilor, băi fraților, băi măgarilor, sînt și eu om, ca și voi, din popor, voi nu înțelegeți că ne cere partidul!?"
Eu m-am dus lîngă tata, oare iar îl bate, oare iar îmi zice mama două ierni și două veri că a plecat tata după harbuji, doamne, cît îmi plac harbujii, tata știe că îmi plac, stă atît ca să-mi aleagă unul mare, nu contează cît costă, cînd se coace, de ce nu se coace...
"Dar porcii care pasc pe maidan, ai cui sînt?" mă întrerupe din gîndurile mele pline de spaimă și speranță inspectorul Găină.
"Nu știu, toarșu inspector - zice tata - ce eu păzesc porcii oamenilor, eu am treabă, eu abia am venit acasă. Eu nici n-am porc!"
Eu mă uit la cei trei porci, ăla negru cu părul despicat e porcul nostru, mă uit la el, oare de ce tata spune minciuni, că mi-e-mi spune că mă bate Doamne-doamne, dacă spun minciuni. Mă uit la porcul nostru, Doamne, ce bun e șoricul cum îl face tata, dar inspectorul mă vede pe mine cu ochii dilatați și tremurînd, și zice:"
- Ei, bădie, dacă nu știi, dacă ai treabă, mama voastră de sabotori, știi ceva, Vasile? Hai să-i mînăm la sfatul popular!
Eu mă sperii mai tare, mă agăț de tata:
- Tată, tată, zic, da' ne ia și porcul nostru?
- Tu-ți crucea mă-ti! - zice tata.
Oare de ce s-a supărat, tata, pe mine!?
- Nu-l înjura, bădie zice fiorosul inspector, după care scoate o bomboană și mi-o dă. O bag în gură și e chiar bomboană, inspectorul mă mîngîie pe cap și zice:
- Uite, bădie, te mai iert două zile, dar treaba matale, să pregătești banii!
Și pleacă.
Iar vîrtejuri prin sat, iar cîinii lătrînd, femei plîngînd, copii țipînd, și molima trece mai departe.
Așa ajunge la casa lui moș Pîcu. Moș Pîcu nu era, de fapt, moș. Era un bărbat în putere, fioros și inteligent, care trăia numai prin codri, tăia vaci și jefuia de la cei așa ziși avuți, urmărit încă de pe timpul jandarmilor, avea o gloată de copii pe care-i întreținea femeia lui, o femeie cu o figură blajină ca de prescorniță, extraordinar de delicată, într-un contrast fizic extraordinar cu moș Pîcu, despre care se spunea că mai trece pe acasă, însoțit de Rodoslanu cel bătrîn și de fratele său vitreg, Bîzu-Atacatu. Se mai spunea că trecea totuși, altfel nu avea cum să-i răsară copiii unul după altul, și că, culmea, îi și ajuta și antrena.
O singură dată îl prinseseră jandarmii, după nopți prelungi de pîndă. Erau cam mulți. Îl duseseră la post la Tăcuta și, fraierii, au început să-l bată, a răzbunare. Îl legaseră la pămînt cu otgoane de ambele mîini, de niște țăruși de fier, și începură să sară cu cizmele pe pieptul lui, așa cum făcuseră cu fratele său vitreg, Bîzu-Atacatu, care tușea sînge în timp ce stătea în cur pe prispă și bea tutun cu Rodoslanu cel bătrîn.
Dar, unul dintre jandarmi, avînd pureci de metal pe talpa cizmei, i se păru antipatic lui moș Pîcu, și chiar și treaba asta cu săriturile pe piepul lui începu să-l plictisească, așa că la un moment dat se smuci de la pămînt cu tot cu țăruși, îi culcă fulgerător la pămînt pe cei care-l băteau în ograda postului, și pînă să se dezmeticească ceilalți care sărbătoreau prinderea ultimului haiduc, cu cîțiva ani înainte ca marmoroșanul Ion al lui Blidaru să facă prăpăd printre uniformele albastre, din Zimborul de Sălaj pînă în obcinele bucovinene, moș Pîcu era deja printre mibabi în nesfîrșitele și necunoscutele păduri ale Dobrovățului.
Dar cine să-i spună inspectorului Găină despre așa ceva? El intră cu trufie pe poarta cetățeanului Simion Crețu, care avea de plătit atîtea și atîtea datorii, și chiar dacă ar fi știut că cetățeanul Simion Crețu era una și aceeași persoană cu Pîcu, ce dacă?! Poate murise, poate gogește pe vreun țol pe prispă cum face Bîzu-Atacatu, care totuși duhănește-n la tutun, alături de Rodoslanu cel bătrîn. Jandarmii de odinioară erau niște proști, ce se pun ei cu alde miliția populară, cu alde toarșu plotonier Nichifor?! Hă!
Așa intră inspectorul Găină pe poarta din lemn de salcîm a lui moș Pîcu, în cocioaba acoperită cu stuf, unde dintr-o droaie de copii flămînzi și zdrențuroși îl întîmpină figura luminoasă și evlavioasă a Linei, femeia lui Simion.
De unde bani la ea? "Dumnezeii mă-ti de rufă, cum de unde? Știți să vă-mpuiți, dar bani la stat nu știți să dați? Aud că aveți atîta pămînt, de ce nu plățiți cotele?" Și dă-i, și dă-i.
Toarșu priciptor era cam de prin părțile locului, se uita la lacrimile femeii care spunea că n-are de unde, că n-are bărbat, se mai uita toarșul priciptor și spre ușă. Dacă este adevărat că Pîcu trăiește și mai vine pe acasă!? O privire cobitoare, probabil, căci la un moment dat, ușa lată, făcută din scînduri de-a întregul, se deschise ușor și în pragul ei apăru un bărbat puternic legat, cu frînghii fine și dese de mușchi pe fălci, cu o secure la spate, cu o privire piezișă și pătrunzătoare, care cu o voce șuierătoare se pronunță:
- Nu știu cine ești, ce cauți, ce vrei. Vreau să știu... pe unde ai să... ieși!
Inspectorul Găină se fîstîci. Bărbatul acela din cadrul ușii emana o forță care-l făcu să simtă pe șira spinării un fior de frig și senzația că-i crește păr pe toată șira. Se uită la toarșul priciptor. Acesta se blegise tot și îngălbenise cu gura căscată. Geamurile lui moș Pîcu erau extrem de mici! Pe unde să ieși?
- Toarșu, toarșu, începu să îngaime inspectorul Găină, să știți că eu... să știți că eu...
- Ieși! - tună dintr-o dată moș Pîcu, uitîndu-se la femeia lui cu ochii rugători, fără să ridice securea și se dădu din cadrul ușii cu un aer scîrbit, ca să dea loc celor două gîngănii să poată ieși fără să-l atingă.
Aceștia ieșiră grăbiți și Simion se duse după ei să închidă poarta.
Ajuns în drum inspectorul prinse curaj. Ba chiar îi revenise și glasul lui normal:
- Să știi cetățene Crețu, ține minte, că, astăzi, notează te rog, ai avut de-a face cu inspectorul Găină.
- Așaa? se miră prelung moș Pîcu, frămîntîndu-și la spate coada lucioasă a securii. Va să zică să notez!? Va să zică, matale ești faimosul... inspector... Găină. Păi, de ce n-ai spus așa de la început, domne, ia stai oleacă să-ți văd... pipota.
Și se făcu a se repezi, șuierînd ca șarpele, cu securea ridicată. Probabil era în toane bune, căci nu se repezi cu totul. Suficient totuși ca inspectorului să-i revină spaima și s-o i-a la goană pe drum în jos, cu toarșul priciptor după el, în stare de transă, încercînd în zadar prin semne să comunice ceva.
Își reveniră în cele din urmă, dar ca să se așeze sufletește, iertară un șir întreg de case. Cînd își reveniră complet, ajunseră în dreptul unui tăpșan, unde, într-o casă acoperită tot cu stuf îi așteptau datoriile neplătite ale lui moș Neculai-țiganul, văcarul satului. Acesta aflase deja că vine inspectorul și se pregătise ca lumea. Fugărise puradeii prin niște huci, dusese împreună cu Marița lui toată zestrea în pod, țoalele, pernele, ce mai aveau și ei, adunaseră niște gunoaie pe care le puseseră în mijlocul camerei, le amestecară cu pene de găină, după care se dezbrăcară la pielea goală. Apoi dădură foc gunoaielor și începură să danseze cu strigături deocheate în jurul focului.
Cînd inspectorul Găină deschise ușa, un fum înecăcios îl lovi drept în piept. Apoi zări cu surprindere două dihănii brunegre și despuiate, mai mult floace decît piele, dansînd și strigînd prostii, moș Neculai țiganul bătînd tactul cu un retevei în ceaunul pentru mămăligă pe care-l ținea șmecherește pe cap, și lelea Marița cu alt retevei scuturînd o tigaie de tablă. Crezu un moment că visează. "Dar ce faceți, măi, tovarăși dragi?", întrebă, el tușind. "Păi, ce dom' șăf, ești chior, nu vezi că dăm cu var? Ne... pregătim de sărbători!" "Dar așa dați... dumneavoastră... cu var?" "Așa, așa, zise moș Nicolai-țiganul - fără să se oprească din dans - așa se dă cu var pe la noi; cînd îl dai pe nelichit... Dau cu var pe nelichit/ Că m-o trimăs mama la lut/ Da' n-am bani ca să m-a tund/Da' decît să împrumut/ Stau pe prispă să m-a f.../ Zi-i Mariță, zi-i, zi-i, măăiii..."
Aici inspectorul Găină își făcu o cruce mare, mare de tot, ca și cum s-ar fi lepădat de Satana, ieși foarte mirat pe poartă, a plecat, și plecat a rămas. Se zice că imediat după aceea s-a și internat...
De fapt așa s-a vindecat satul meu de molima aceea ciudată de care vă povesteam la început.