agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-08-11 | |
Leprozeria
de Irimia Marian Guzi Personajele TÂNÃRUL 112 FILOZOFUL113 DOCTORUL 114 OFIÞERUL 115 PREOTUL 116 Scena I Asistentul: Atențiune! Drepți! Puneți-vă gluga! Cu prilejul Zilei Naționale a Sănătății, vă vorbește Directorul Internatului. Directorul: Înainte de toate, trebuie să știți că: în internatul nostru munca este vindicativă. Scopul ei este de a vă elibera de boala de care suferiți, de principii și atitudini împotriva sistemului. De aceea ați fost internați într-o instituție specială de leproși. Așadar, de azi înainte ve-ți fi supușii sistemului nostru care de-altfel vi se și potrivește. Noi luptăm împotriva contagiunii, iar voi sunteți bolnavi. Tratamentul vostru este izolarea, iar boala voastră se cheamă lepră. Curând ve-ți primi regulamentul noului sistem. Spre binele vostru vă urez: multă, multă, putere de muncă! Asistentul: La auzul numărului personal, sunați clopoțelul de la gât! Internat 112, 113, 114, 115, 116. Grație iubitului nostru Director, astăzi nu se iese la muncă, ve-ți primi tratamentul în cameră. Discuțiile cu personalul sanitar sun interzise; limba voastră este lipsită de mesaj. Cât timp vă lipsește „adeverința de sănătos”, singurele voastre drepturi sunt îndatoririle. Și acum ... masa e servită, domnilor! Supă de sămânță de mătură și turtă de mălai friptă. Nu vă place ai? Ha, ha, ha! Dar ce credeați că ve-ți mânca ... bunătăți? Bunătățile sunt făcute pentru oameni sănătoși. Voi mâncați la regim – sunteți bolnavi. Nu uitați ... sunteți bolnavi, sunteți bolnavi ... Tânărul: Sunt tânăr, sunt sănătos, am nevoie de libertate! Tinerețe are nevoie de libertate! Trebuie să ies. Viitorul are nevoie de mine! Să vă ia dracul pe toți! Auziți? Sunt sănătos, nu mă ve-ți convinge niciodată! Nu aveți argumente, sănătoșilor! Filozoful: Liniștește-te tinere. Nu are sens. Libertatea nu-i decât o himeră. Ai să înțelegi asta mai târziu. Tot timpul depinzi de ceva. Esențial este să-ți păstrezi verticalitatea toată viața. Așa trebuie înțeleasă evoluția. Preotul: Până la venirea Lui, trebuie să așteptăm. Aici singura virtute este așteptarea. Însă ... nimeni, nimeni, nu trebuie să știe că El va veni. Ofițerul: Da, să așteptăm smeriți, poate se va îndura totuși. Tânărul: Sau poate ar fi mai bine să evadăm. Da, da, Să ne gândim la un plan. Nu? Dumneata ai fost militar de carieră, ai putea să ne ajuți, te pricepi la tactică, chiar dacă ai piciorul rupt. Ei, ce zici? Ofițerul: Știu și eu? Să încerc ... Tânărul: Atunci vei fii „Seful statului major al salvării intereselor noastre”. Doctorul: Aici singura formă de evadare este nebunia. Filozoful: Și singura formă de libertate este tot nebunia. Tânărul: Mie îmi este frică de nebunie. Nu vreau să fiu nebun. Ofițerul: Cine vrea să fie. Filozoful: Nebunia nu-i decât un pretext, o certitudine a libertății. O ... Doctorul: Prostii! Singura certitudine este moartea. Tânărul: Moartea? Dar eu nu vreau să mor. Mai am încă de trăit! Filozoful: Toți avem. Doctorul: Să sperăm că vom trăi. Preotul: Ei ... poate va găsi El un vaccin împotriva bolii. Doctorul: Nu există așa ceva, credeți-mă, am fost doctor. Și apoi cine să-l găsească. Toți cercetătorii s-au îmbolnăvit. Epidemia se extinde. Toți intelectualii veritabili au fost internați, sunt și ei bolnavi. Mai mult, tezaurul este în plin colaps. De unde bani? Tânărul: Vrei să spui că intelectualitatea a fost acuzată de lepră? Ofițerul: Și armata. Tânărul: De ce și armata? Ofițerul: Pentru că avea prea multe maniere. Tânărul: Ce vrei să spui? Ofițerul: Păi ... școala veche militară avea prea multă clasă. Învăța ofițeri să danseze, să călărească, să vorbească frumos. Era prea educată. Tânărul: Și?! Ofițerul: Nu înțelegi? Se pare că și pe tine te-a cuprins boala ... Ei bine, era prea cultivată. Și știi prea bine, cultura e susceptibilă. Tânărul: Da, simt că și pe mine mă cuprinde boala. Înnebunesc!? Trebuie să-mi mențin luciditatea .... Nu ... voi fi lucid indiferent care ar fi prețul. Doctorul: Inutil. Boala pătrunde încet, încet, în celule, în mușchi, în oase și mai ales în creier. Da domnilor, în creier, acolo e sediul nebuniei si al lucidității. Cine mai poate să discernă? Ne-a fost extirpat organul ... ticăloșii. Preotul: nebunia și luciditatea sunt relative, am citit eu undeva ...nu-mi amintesc unde ... Cred că și pe mine mă cuprinde boala. E cumplit. Filozoful: Eu cred că aici rezolvarea se află în afară. Trebuie să existe o cale suverană, sau poate El ... Ofițerul: Ai grijă! Putem fi auziți. Doctorul: Cine știe. Poate asta e rezolvarea. Boala este declarată incurabilă și conform decretului noului sistem vom fi eutanasiați prin spânzurare. Tânărul: De ce prin spânzurare? E dezgustător! Știți bine că mi-e frică. Filozoful: Tuturor ne este frică, dar îndurăm. Doctorul: Fiindcă fabricile de otravă au dat faliment. Se crede că muncitorii au și ei lepră. Nimeni nu mai muncește acolo, era prea toxic. Specialiștii, însă, au constatat că funia se bucură de o mai mare aplicabilitate, este mult mai fiabilă, ecologică și totodată terapeutică. Filozoful: Trebuie neapărat să fii macabru, e absolut necesar? Doctorul: Realitatea este macabră, dragul meu. Fă liniște și ai să-i auzi ecoul. Ascultă! Îi auzi reverberațiile? Nu ți se par macabre? Mâine le vei auzi și tu. (tânărului) Spune, mai crezi în fericire? Tânărul: Eu cred! Preotul: E natural, toți tineri cred. Altminteri n-am mai avea bătrâni și străzile ar fi pline de cadavrele sinucigașilor de tot soiul. Filozoful: Nu credeți că este nepotrivit să discutăm despre fericire? Nu vi se pare stupid? Preotul: Spune-mi, dacă ești filozof, poți să-mi dai în acest moment un exemplu de...ceva...care să nu fie stupid? Filozoful: Momentan nu. Din moment ce nu înțeleg noul sistem nu pot da nici exemple. Deși...nu mai știu... Cred că îmi pierd logica. Doctorul: Nu te teme prietene. Uni s-au născut fără ea și nici n-au observat. S-au obișnuit. Filozoful: Am auzit că cei din breasla măcelarilor au dat faliment. Spun că oamenii nu mai mănâncă așa multă carne. Nu-și mai pot permite. Sunt suferinzi și preferă hrana la regim. Tânărul: Eu parcă aș mânca puțină. Aici mâncarea nu e bună, nu ține de foame. Iar eu sunt încă în creștere. Simt nevoia să mă dezvolt. Am nevoie de latitudine! Doctorul: Sus aerul e viciat, dragul meu. Poate fi periculos. Filozoful: Ei...circulă zvonul că vacile sunt demente. Acesta ar fi motivul că oamenii nu mai consumă așa multă carne. Tânărul: Vezi, cei de aici s-au gândit la noi, ne-au dat supă de mătură, mătura nu-i dementă. Doctorul: Acesta nu-i un motiv de liniște. Și dacă mă gândesc bine avem nevoie de nebunie ca să trăim aici. Nici noi nu o să mai fim lucizi multă vreme. Simt că mă înăbuș.... Filozoful: La un moment dat toate breslele vor da faliment. (doctorului) Nu spuneai că tezaurul se află în plin colaps? Mulți dintre cei de dincolo s-au dus să privească abisul, spun că va fi spectaculos. Tânărul: Mă cuprinde amețeala, nu mai rezist. Și-i cald ca niciodată. Vreau apă! Dați-mi apă! Trebuie să-mi păstrez verticalitatea, să fiu integru. Preotul: Chiar și El a fost suspectat de lepră! E oare cu putință? Filozoful: În cazul acesta trebuie să ne ajutăm singuri. Doctorul: Singuri? Singuri? Ce prostie! Noi nu mai putem, suntem bolnavi. Nu simți? Tânărul: Atunci să ne revoltăm! Să facem o revoluție! Ofițerul: Sau o facțiune. Tânărul: Vedeți...eu n-am putut niciodată să fac diferența între o revoluție și o facțiune. Ofițerul: Cine poate ști, înțelesul lor este la limită. Preotul: (către filozof) pe tine de ce te-au adus aici? Filozoful: Am fost acuzat de lipsă de perspectivă. Aveam prea puține puncte de vedere. Preotul: Aha, înțeleg. Eu am fost adus aici cu diagnosticul de lepră retrogradă și dogmatism împotriva statului. Eram preot. Nu pot fi realist. Am încercat. Credeți-mă! Dar sunt sigur că El va găsi dincolo de zid un avocat vaccinat împotriva leprei. El întotdeauna are un cuvânt de spus. Pe el îl va crede. E foarte influent. Doctorul: Nu cred. Cei mai buni avocați au fost exilați. Cereau prea mulți bani, nu se puteau abține. Devenise cleptomani. Filozoful: Și medicii la fel. Bunica mea a murit de apendicită. Nu primise pensia, cotizase prea puțin și au lăsat-o să moară. Tânărul: Din cauza lor nu putem trece de sârma ghimpată. Cei de dincolo se pricep la simulacre, nu-i putem duce Preotul: Poate ne iubesc totuși. Ce crezi? Filozoful: Nimeni nu ne iubește. Nu trebuie să te aștepți la asta. Nimeni nu suferă în locul nostru și nu este suficient să iubești. (Se aud țipete, gemete) Tânărul: Ce se aude? Doctorul: E ora tratamentului. Tânărul: De ce țipă? Filozoful: Îi face educația și educația doare. Tânărul: O doamne, de s-ar sfârși odată coșmarul ăsta, nu mai suport. Doctorul: Nu, dragul meu, nu se va sfârși. Bolile se agravează cu timpul. Scena II Asistentul: Să cânte muzica! Petreceți domnilor! Petreceți! Aplaudați! Ce dracului, doar e sărbătoare. Bine ați venit, Serenisime! Poftiți, poftiți, panteonul marilor învinși vă așteaptă! (leproșilor) Hai! Hai! Mai multă animație! Venerați augustul! Prosternați-vă! Așa....așa. Admirați femeia pură a noului sistem! Născătoarea unei specii eminamente loială! Atențiune! Edictul suprem al Augustului: Directorul: Decretez: Fiecare femeie va alege câte un lepros de bărbat cu care va avea un prunc – „ Pruncul Viitorului ” din care să lipsească gena reacționară. El va fi crescut în spiritul sistemului, a primordialei ascultări edenice. Docilitatea, iată cuvântul de ordine. Fecioarele sunt fiice de nădejde ale unor înalți demnitari cu un puternic sentiment al doctrinei. Sesizați, deci, onoarea, domnilor. Ce poate fi mai sublim? Minunat mariaj – sacrul si profanul – echilibrul mult-râvnit al omului nou! Marea operă a creatorului, desăvârșirea chiar.... Femeia ce nu va rămâne grea va face loc unor interpretări nedorite. De pildă, poate fi luată ca un afront adus oligarhiei de geniu. Am zis. Asistentul: Să sărbătorim evenimentul, Serenisime? Directorul: Se aprobă. Asistentul: Umpleți cupele cu șampanie! Sărbătoarea continua! Augustul astă noapte, propus de comitet, Va fi deopotrivă și rege și poet. Așa dând ascultare și prețuindu-i ghesul, Ne-o desfăta regește cu proza și cu versul. Și dacă la cântare nu prea l-ajută glasul ... Directorul: Da, lasă asta acuma. Te rog să-nceapă valsul! Asistentul: Vals! Dame-n vals! Nu vă sfiiți să dați curs evoluției! Animalele nu au sentimentul invidiei. Pitecantropul, domnilor, este într-adevăr inamicul public numărul unu, dar, are totuși un avantaj. Se dresează ușor iar după dresaj își păstrează docilitatea, și apoi este lipsit de aspirații și opinii. Directorul: Bea, 112! De la tine lumea se așteaptă la o bună prestație. Ignoră puțin realitate! Nu merită. Este în mereu în mișcare. Uite, pleacă-ți capul și când îl vei ridica realitatea va fi alta și totdeauna alta. Realitatea este obositoare și nocivă. Tânărul: Mă mulțumesc să o privesc așa cum este ea. Realitatea nu poate fi diluată într-o cupă cu șampanie și negreșit trebuie acceptată oricum ar fi ea. Asistentul: Ați auzit, Serenisime! Realitatea ... Câtă nesăbuință! Ce știi tu despre realitate, 112? Rugați-vă la Dumnezeu să vă ferească de beția lucidității și să vă asculte ruga! Tânărul: Noi nu mai avem Dumnezeu. Dumnezeul nostru a murit. Ați scuipat până și în ultima candelă abia pâlpâind. În schimb ați păstrat crucea pe care răstigniți oameni nevinovați și pe care ați găsit-o foarte utilă pentru a stigmatiza adevărul, mai utilă și mai numeroasă decât ar fi fost nevoie la mormintele unui cimitir. Ați ridicat orașe cruci, sate și piețe de cruci. Nu mai sunt arbori nici la Grădina Botanică. Ați nimicit totul și mai vorbiți de evoluție? Mi-au rămas, însă, amintirile pe care nu mi le puteți lua și de care vă temeți, tremurați, știu sigur. Amintirea, o redută infailibilă și picătura de pipetă a paradisului. E tot ce a mai rămas din toată ființa mea. Directorul: Da, ai o coloană vertebrală impecabilă, te invidiez. Asta este o rezultantă a verticalității. Devii tot mai biped. Vom lua măsuri în regim de urgență. Din acest moment declar deschis, obligatoriu și gratuit învățământul! Aduceți manualele, astăzi avem prima lecție. (se aduce cușca) Deși îngrozitoare la prima vedere, cușca morală a constrângerii are, cum bine o să vedeți, proprietăți plastice. Dar câte lucruri care sunt îngrozitoare nu ne dau o mare satisfacție sau pe care le suportăm cu stoicism. Natura nu se dezminte domnilor. În om sălășuiește fervoarea răului, a crimei. Bunăoară, romanii, își duceau întreaga familie să privească cele mai sângeroase și mai repudiate scene cu gladiatori, obscenitatea chiar, spunând că detestă crima, deși, vezi bine se delectau cu ea. Vorbeai de adevăr, tinere? Nu există adevăr, cel puțin fără recurs. Așteptați recursul. Dar fi-va prea târziu. Vor fi numai călăii. Jurații vor tăcea. Tânărul: Nu de călăi mă tem de-mi sfredele ficații. Nici de butucul lor și nici d’alor secure. Iar dacă simt tăișul și de mă trec fiorii, Aceia sunt jurații. Directorul: Ce simt? Mă mistuie în sânge un sentiment străvechi, Îmi clocotește-n vene, l-aud și în urechi. De câte bate ceasul? Asistentul: E miezul nopții, Sire. Abia cântă cocoșul. Directorul: Odat’ cu el să sune și trâmbița cea mută Și menestreli să cânte din vers și din lăută. Nu voi acum prin vorbă să scap celebritatea, Aprindeți facle multe, treziți toată cetatea! Apoi, în tot regatul să fie veselie. Degrabă vă dau calul, un om fi-va solie. Și din copite-n noapte scântei ca de amnar. De mâine toată lume să știe: Sunt Cezar! Asistentul: Mărire ție Cezar! Filozoful: Mărire ție Cezar o spun doar ditirambii, O fac cu căutare, își aleg bine iambii. La gândul de mărire ei dau ghesuri băsmite Dospind în minți bolnave ca bobul cel de linte. Căci din lumină vie te-ndrepți către tenebru, Iar muzica ce-ți place va fi un marș funebru. În visul astei nopți lunatice, fierbinți Se-ascunde o iudă hâdă și treizeci de arginți. Sortit este acela ce la mărire-i sclavul, E calea ce-o apucă acum și-n veci tiranul. Directorul: Destul! Ajunge! Tânărul: Nu-i place versul, poate, grăiși cu elocință. Așteaptă-te de-acum la orișice sentință. Doar vremuri tulburi fi-va și ape de canal. Cu alfa și omega nu poți să fi egal. Directorul: Tu tinere de colo, vorbești cam din rărunchi... Să nu cutezi mișele, acum cazi în genunchi! Și chiar de-ndat poruncă dau să pornim pe cale Să trecem omenire prin marea dedublare. Destul! Destul cu poezia. Să trecem dar la fapte. Dedublare – o binefacere epocală – primul curs seral spre patologia secolului. Depinde de voi ca spânzurătoarea să se transforme în fântână, cum această cușcă, poate deveni o matriță a viitorului. E o chestiune de gust ... iar gustul e din păcate subiectiv. În orice caz, pitecantropul, poate fi mai ușor de manevrat. Dar înainte de aceasta să-mi organizez regatul: 112, din acest moment ești bufonul meu, bufon regal. Cum tu, 114 vei fi călăul palatului. Tu, 115, ai fost ofițer vei fi mareșal prim. 116, te fac mare preot în congregația sistemului. Iar tu, 113, vei fi omul de știință al dezvoltării umane. Fiecare dintre voi va fi altceva din ceea ce a fost; adică nu va mai fi nimic din ceea ce a fost. Doctorul: Permiteți-mi ... Directorul: Cezar. Doctorul: Cezar, eu n-am mai fost călău! Directorul: Nici eu Cezar. Vom învăța din mers. N-avem de-ales. 112, mai lupți pentru adevăr? Tânărul: Sigur, numai așa voi rămâne integru. În astfel de situații, tichia de nebun e o armă, poate scut, căci bufonul este corifeul dreptății în fața irepresibilei tiranii. Directorul: Lupți pentru o cauză pierdută. Trăiești o atlantidă. Aruncați-l în cușcă să simtă transformarea ! Mai strânge dar șurubul, prea dreaptă stă licheaua Tânărul: (din cușcă) O cât de mult l-aș iubi dacă ar împrumuta câteva calități umane! Directorul: Mai micșorează cușca, e chiar prea-ncăpătoare. E mult mai bine ... E sigur altceva. Asistentul: Cezar! Ce vrea să-nsemne asta? Nu mai pricep nimic. Ai spus că-i doar o joacă și vrei să te amuzi. Directorul: O joacă? Să mă amuz? Așa gândești nebune! Când preoții la slujbă se-nchină în altar, Făcându-și semnul crucii din gură spun Cezar. Mai este îndoială? Presați-l să devină pitecantrop! Presați-l chiar și până la platitudine! Căci târârea se face la viteză mică dar scade coeficientul de risc al accidentelor. Toate mamiferele să treacă prin cușca constrângerii, să mai piardă din unitatea speciei! Homo pitecantropus! O lume simplă, fără obstacole, plată, lesne de înțeles, alcătuită din trupuri acoperite cu păr, cu coadă și gheare la picioare. Bun venit în lumea celor plați! Scena 3 (Peisaj edenic. Cezar într-un costum care nu se știe prea bine dacă este Cezar sau Creatorul) Directorul: Chemați femeile să vedem rezultatul creației! Asistentul: Să chem și-un medic, Cezar? Directorul: Nu. E o problemă politică. Ca medic șef și Cezar, trebuie să mă preocup îndeaproape de unele .... subtilități. Iar în acest caz problema este cât se poate de evidentă. Evidența nu poate fi negată (se aude o muzică asemănătoare celei cântate la joagăr) Am uneori sentimente ciudate. Nu atât sentimentul dilemei, cât cel al atotcuprinderii. Alteori mefiența mă scoate din minți. Am întrebat ieri astrologul palatului și știi ce mi-a răspuns? Asistentul: Nu, Cezar. Directorul: Că o stea, acolo sus, de el știută doar, mă tulbură cu raza ei. Că acea rază ar fi posteritatea chiar. Că aș fi strivit de-o grea povară – responsabilitatea istoriei. Și că puterea îmi va fi un aspru beteșug. Asistentul: E doar un biet astrolog. Directorul: A fost. Asistentul: Ce s-a întâmplat cu el? Directorul: L-am osândit. Cu mâna mea ce-acuma sceptrul țin i-am dat licoarea morții. Nu vreau prin preajmă buhe cântând pe minaret, nici sfetnici buni de cobe. Asistentul: Înțeleg. Directorul: Am făcut bine, nu, când am extirpat verticalitatea? Altminteri cine știe ce surprize aș fi avut astăzi. Privește! Toți supușii mei au un mers ca la altar, de permanentă prosternare. Poziția închinăciunii le-a devenit cosubstanțială. Și cu ce preț, știi doar, mi-ai fost complice. Asistentul: Știu Cezar, dar orice naștere se face cu durere. Durerea de-a crea. O, doamne, ce supliciu! Directorul: Că bine zici. Adu femeile să vedem semnele creației! Mă simt cam obosit. S-adăst pe tron o clipă. (intră femeile rând pe rând, fac un cerc în jurul lui Cezar apoi îi sărută mâna. Cezar observă lipsa sarcini la una din femei) Minune e femeia când pântecul e plin! Ador proeminența, detest omul steril. Ce s-a întâmplat femeie Te-ncumeți să mă-nfrunți? (pauză) Femeia: Nu, Cezar (pauză). Directorul: Atunci? Oi fii deja fecioară! Te văd puțin mâhnită. În nurii tăi de nimfă te simți... Neprihănită? Femeia: Nu Cezar (pauză) Directorul: Atunci? Oi fi deja fecioară! Te văd puțin mâhnită. În nurii tăi de nimfă Te simți...neprihănită? Femeia: Nu Cezar, sunt femeie. Directorul: Atunci? (pauză) Tăcerea-i elocventă de n-ai nimic de spus Când pui o întrebare te-aștepți la un răspuns. Tu, ce-ai de zis? Femeia: Am fost însărcinată de tânărul cel chipeș. Nu zic. Dar într-o zi de joi simțitu-m-am febrilă, Aveam vertijuri multe. Priveam puțin cam galeș. Atunci mărite Cezar căzut-am eu.....sterilă. Și cum pășeam prin curte cu mersul meu agale, Îți jur, îți jur Cezare, pierdutul-am pe cale. Directorul: Curat nerușinare! Aveai o-ndrituire. Þi-o spun cu tot ocolul. Nu numai pentru mine Ci pentru întreg poporul. Toți astăzi de la tine îți așteptam aportul Iar tu drept mulțumire Vii să declari avortul? Vei fi deci judecată! Damnată ea să fie Iar crucea mântuire! (este prinsă pe cruce) Unde ți-a fost mândria Când pruncul ți-ai pierdut? Femeia: A fost în al meu suflet și ce mult m-a durut. Nu știi ce simte-o mamă când pierde a ei sămânță Dar nici când trebui Cezar să dai a ei sentință. Căci tribunalul tău doar ție ți-e fetiș Ca famenul ce-mplântă pumnalul pe furiș. În pieptul meu pulsează o inimă curată Cu mâna pe scriptură pledez nevinovată. Un singur jude știe de-am săvârșit vreo vină Din ceruri pogorî-va justiția divină Și când cocoșul zilei cânta-va pe văleat Să știi atunci Cezar Că tu ești cel damnat. Potcapul tău de jude ascunde doar puterea Virtutea-mi muritoare va fi de-acum tăcerea. Dispar din astă lume și-al ei miros mefitic Nu poți să fi salvată de-un tribunal politic. Asistentul: Femeilor li se declanșează foarte lesne mecanismul tăcerii. Și totuși puterea aparține femeii forța bărbatului. Directorul: Acum nefericit-o îmi voi vărsa veninul... Loviț-o, maltratați-o ca să cunoască chinul. Vorbeai de judecată? Îmi pare rău nespus Că n-ai fost tu pe cruce și pe nedrept Isus. O nimfă a răutății cu nume de păcat În piatra firii mele eu legea am săpat! Plămadă a ereziei tu faci din mine ateu? În van predici casandră că predici unui zeu. Păianjenul din mine a nemuririi pânză țese Pot anula prin lege chiar tablele lui Moise. Și voi în astă clipă, de n-am sclipiri năluce Să săvârșesc păcatul femeii de pe cruce. (asistentului) Ce zici? Asistentul: E o nebunie. Directorul: Se respinge. Ia spune-mi ești creștin? Asistentul: Am fost cândva, abia de mai țin minte. De când în slujba-ți am intrat Mi-am abjurat credința. Directorul: Și bine ai făcut, căci prea era nedreaptă. Gândesc ce neghiobie a fost când Dumnezeu A condamnat bărbatul. Nu el avea menirea de-a săvârși calvarul, Căci el iubi femeia și fuse dus de ea Iar ea încredințată de slăbiciunea lui, Satanic întinară creația divină. Cum astă creatură, tăgăduindu-mi vrerea A cutezat să-nfrunte pe însuși Dumnezeu. Eu pur am vrut să fie omul, Să-l curăț de păcat. Să-ndrept astă greșeală Cu-n om echilibrat. De ce azi moare omul? De ce e suferind? Aici stă o-ntrebare ce n-a găsit răspuns. Pietrei filozofale eu astăzi îi dau tâlc, Căci al femeii este păcatul de-nceput. Ce crâncenă greșeală a făcut Dumnezeu Când a trimis pe cruce pe însuși fiul său. Asistentul: De ce? Directorul: E vinovată vulpea că fură din cotețe? E dalta vinovată când meșterul nu-i bun? Asistentul: Nu Sire. Directorul: Ce vină are tatăl când fiul a greșit? Asistentul: Doar vina de-a se naște. Directorul: Îmi place cum gândești! Ai început să-mi semeni. Ba...Chiar ai chipul meu! Dar unde rămăsesem? Asistentul: La vina tatălui. Directorul: Așadar femeia va fi ce-a pedepsită Voi îndrepta chiar legea, nu va mai fi păcat, Nici învieri, nici moarte, voi fi chiar lăudat. Odat’ cu astă nimfă ce-alunecă spre morți, Aduc o ispășire descrisă doar în cărți – Dispare rădăcina uscată fără glie, Precum astă femeie necredincioasă mie. Începeți martiriul! Stai! Ai ceva de mărturisit, pisică neagră a istoriei? (Cezar pleacă în lectica sa) O nebunie sublimă poezie! SCENA IV (Leproșii iau femeia și o așează pe jos) Preotul: Când vine dimineața fantomele dispar. Așa…încet, încet. Doctorul: Nu și rănile. Sunt răni care nu dispar niciodată. Sunt într-o permanentă convalescență. Și asta dacă ești destul de rezistent. Preotul: Biata de ea, era doar o copilă. Filozoful: Copilă, dar tezistă. Credea în legea lor. Crescuse la-ălor sân. Orice sacralitate ascunde și-o trădare. Că n-a putut să nască a fost un accident. N-a fost o apostată. Tânărul: Dar multe dintre ele ne-au strâns la pieptul lor și poartă-n pântec pe-ai nostri fii. Doctorul: Nu sunt bune de mame, sunt bune doar la pat. Vor renunța la ei. Au pus de-acord avortul. Ce vrei, adoră libertatea și pântecul lor gol, le fac mai drăgăstoase. Preotul: De morți numai de bine. Acum aparține trecutului. Doctorul: Să oblojim rănile trecutului fiindcă nu vor fi vindecate nici de prezent și nici de viitor. Tânărul: Ați mai văzut asemenea nebuni? Eu n-am văzut. Doctorul: Pentru orice există un precedent. Chiar și pentru nebunie. Tânărul: Ne-au aruncat aici, în mizerie. Formăm o societate de pubelă. Sfidează orice drept al omului. Ofițerul: Cine știe ce drepturi are omul? Sunt scrise undeva? Și-s scrise tot de om, ca lupul ce păzește la staulul de oi. Filozoful: Depinde cum privești lucrurile. Uite, noi am pute fi nuferii care înfrumusețează mocirla, noroiul, încât stropii întinăciunii ar putea fi petale de nuferi și atunci n-ar mai fi întinăciune. Altfel începi să crezi în posibilitatea infernului. Poate chiar într-un infern al drepturilor omului. Văduvele au început să treacă la protecția animalelor sunt mai avantajate. Cine să ne protejeze de noi înșine? Tânărul: Ia priviți! Cele două tuburi de canalizare seamănă tot mai mult cu două ghișee străbătute de mocirlă. Doctorul: Și ce, nu ți-ai plătit asigurarea pe viață? Tânărul: Nu-i vorba de-asta, dar trece nonșalantă prin tubul din amonte spre viața de apoi și tot mocirlă. Nu se oprește-o clipă și-apoi civilizată să treacă-ncet spre moarte. Filozoful: Qui prodest vita? Tânărul: Da, dar noroiul, mizeria, au început să crească tot mai mult. Filozoful: Asta este foarte important. Mizeria din canale constituie un barometru al civilizației. Aici se observă foarte bine situațiile de criză și deznădejde, în funcție de cotele de atenție. Așa cum stau lucrurile, creșterea mizeriei poate atinge cantități diluviene. Canalizările au devenit neîncăpătoare, nu mai satisfac necesarul. Tânărul: Ce vom face? Filozoful: Suntem martorii unei situații in extremis. Ne vom urca în copaci. Nimic mai potrivit pentru niște pitecantropi. Acolo avem strămoșii acolo-m sta și noi. Nu-i o rușine să te retragi de moarte pe creanga de origini. Preotul: Sau creanga de păcat. Tânărul: Când mă uit la copac parcă îmi privesc propria-mi cruce sau propria-mi execuție. Filozoful: O iei prea-n tragic și prea-n delir. Ai speria chiar moartea. Nu-i pomul fructului oprit pe creanga de păcat. Privește coaja lui e atât de-armonioasă, din lemn de Stradivarius. Tânărul: Acesta este copacul de Stradivarius? Filozoful: Nu, dar poate fi, depinde doar de tine. Nu, fiule, ne urcăm în copaci nu pentru că am fi incapabili să trăim în noroi. Ne urcăm în copaci pentru o cădere înălțătoare, atunci când va fi momentul. Acesta nu-i departe, vom scrie chiar și cronici. Tânărul: Cum? Și pe ce? Nu prea avem hârtie. Nu sunt decât ziare vechi si toate-s univoce, utile la nimic – produs al propagandei clădit în retorta minciunii. Filozoful: Mai aveți acele calupuri de săpun pe care ni le-au dat la apel? Ofițerul: Nu văd legătura. Filozoful: O ve-ți vedea la timpul său. Vom scrie cronici pe calupuri de săpun. Tânărul: Da, îmi închipui, vor fi cele mai perisabile cronici scrise vreo dată în istorie. Noroiul le va transforma în spumă și atunci fiecare silabă a răbojului se va îndrepta efemer, în mii și mii de balonașe curcubeice spre neființă, fără vreo mărturie. Filozoful: Dacă “Biblioteca din Alexandria” a deținut cronici mai puțin perisabile ne-a fost de vreun folos? Au ars necruțătoare. Vezi, depinde doar de circumstanță ca ele să reziste. Încercați să fiți cât mai cuprinzători în conținut și dați-vă osteneala ca aceste calupuri să nu fie înghițite decât o dată cu sfârșitul nostru. Nu se știe, poate vom fi salvați. Fiindcă asistăm neputincioși la sfârșitul unui mileniu diluvian al promiscuității. Suntem totuși oameni, deci sperăm, așa vom rămâne pentru totdeauna. Suntem penitențele unui sistem subterestru închiși în propria noastră terestritate. Poate veți zice că sunt sisiful unor ediții de lux având drept suport săpunul. Vreau doar ca somnul rațiunii să nu ne covârșească, ar fi și prea sinistru. Tânărul: Nu vom lăsa în urma noastră o lume muzeală? Știu și eu…. un panopticum al erei trecute? Filozoful: Nu, aceste calupuri reunite, dacă vor supraviețui, vor fi piatra noastră funerară sau un fastuos monument pentru posteritate – “Troița posterității”- mai importantă și mai prețioasă decât orice marmură văzută vreodată. Tânărul: Simt parcă niște frisoane ce parcă n-am simțit niciodată… O fi frisonul morții? Preotul: Totdeauna moartea a fost considerată o femeie hâdă, funestă care face trecerea dintre frontiera vieții și a morții. De ce n-ar fi o nimfă blândă dar neiertătoare cu plete lubrice de castelană de care bătrânii se îndrăgostesc inefabil, dezertând din viață dincolo de hotarele absolutului, acolo unde binele și răul se confundă până în cele mai mici detalii, se contopesc. Tânărul: Bine, dare nu mă pot gândi la asta. Nu sunt bătrân. Sunt chiar în floarea vieții, și-ar fi parcă nedrept. Doctorul: Egoismul face parte din felul de a fi al omului, ca multe alte metehne. Asta nu înseamnă că trebuie să te simți mai infirm de cât alții. Filozoful: Absolutul! Numai gândul absolutului îți poate da puteri nebănuite. Nu gândul absolutului morbid de care vorbea Cezar, ci un absolut de sprijin, rudă bună cu Divinitatea. Absolutul providențial, lipsit firește de bigotism. Ce părere ai? Preotul: Adevărat, fiindcă absolutul este formula cheie prin care omul neagă cu vehemență moartea, bravează cu succes în fața vieții făcând un salt spre atât de râvnita armonie paradisiacă – disciplina disciplinelor. Ofițerul: Eu nu sunt un decepționat al absolutului, însă poate fi oricând o oglindă a diavolului, un copil hâd, cu zâmbet frumos ce aureolează, îți dă putere, te înalță în văzduh arătându-ți minunățiile lumii, pentru ca apoi să te năpustești avid, chiar vorace spre hazardul pe care îl numim adesea fericire. Filozoful: Fericirea, dragul meu, atentează la viața omului ca și maleficul, depinde de știința sau neștiința ce te călăuzește. “Tăiați-vă împrejurul inimii”, aici poate că este secretul artei de a trăi. Ofițerul: Eu sunt un tip pragmatic. Ador utilitatea și-s totuși inutil. Încep să cred în soartă. Filozoful: Fii atent! Începi să-o spui în versuri, un semn de beteșug. Versurile ascund foarte bine nebunia. Ai văzut ce versuri făcea Cezar. Credea chiar că-i poet. Și-avea puțin talent, dar nu atât cât trebuie ca să devină celebru. Din cauza asta va fi un om care va face mereu versuri dar care nu va fi niciodată citit. Nici rima nu-i ieșea și nici chiar versul alb. Poeme de satrap. SCENA V Preotul: De cât timp suntem aici? Filozoful: Nu mai știu. Am pierdut șirul zilelor. Mereu e zi, mereu e noapte. Tânărul: Nici eu nu mai sunt tânăr. Preotul: Dacă cei de dincolo de sârma ghimpată s-ar gândi puțin și la noi, atunci… Ofițerul: Da de unde, și la ei a început disoluția, abia dacă se mai cunosc între ei. La ei cine să se mai gândească. Preotul: Acum înțeleg. Poate că El se ocupă de disoluția celor de dincolo de gard, acolo situația este mult mai gravă, se poate transforma în crimă. Doctorul: Părerea mea este că-l supraestimați. Și El se teme de contaminare. Ar face impresie proastă venind aici. S-a bucurat totdeauna de un anturaj deosebit. Nu riscă, ar fi absurd. Tânărul. N-ați observat? De la o vreme nimeni n-a mai trecut pe la noi, de parcă ar fi pierit cu toții. Doctorul : Sau poate noi om fi pierit împreună. Tratamentul nu ne-a primit. A avut prea multe efecte secundare. Preotul: Atunci unde este El? Nu se vede nimic de dincolo? Vrei să te uiți dumneata? Ești mai tânăr, mie mi-au slăbit vederile. Poate licăre vreo speranță. Tânărul: Poate…poate…poate…nici o concluzie. Ofițerul: Totul este confuz, nu mai înțeleg nimic, sunt slăbit, nu mai am condiție fizică. Nu mai sunt un luptător. M-am transformat într-o legumă. Preotul: Se poate ca între timp să fi fost sfârșitul lumii. Noi fiind izolați nu ne-am dat seama și continuăm să așteptăm ca EL să ne scoată de aici. Tânărul: Dar ei ziceau că sun sănătoși. Doctorul: Ei n-aveau de unde să știe, nu erau de meserie. Tânărul: Dacă între timp a avut loc sfârșitul lumii, atunci înseamnă că noi suntem singurii supraviețuitori. Nu? Filozoful: În principiu da. Preotul: Atunci am putea lua totul de la început, sunt încă în putere. Doctorul: Vom trece imediat la decontaminare. Ofițerul: Eu voi folosi avioanele armatei pentru stropire. Doctorul: Nu va fi ușor, virușii au devenit rezistenți între timp, dar vom încerca. Tânărul: Ce se va întâmpla cu specia umană? Cum se va perpetua? Toate femeile au murit, noi îmbătrânim…Mă înțelegi? Filozoful: Ce rost mai avea sfârșitul lumii dacă ne gândim la specia umană. Lumea și așa devenise prea vicioasă și se prolifera greșit, devenise monstruoasă, s-ar fi întors încet, încet spre canibalism. Din păcate omul renunțase să mai fie o minune. Sau poate n-a fost niciodată. Am fost propria noastră aroganță. În orice caz ne pierdusem calitatea, se introdusese acordul global. Gândeam prea aritmetic Preotul: Nu cred. El nu ar fi permis una ca asta, sunt sigur. Ofițerul: Dar de ce trebuie ca cineva să ne rezolve problemele. Sun problemele noastre și ne facem răspunzători. El și-a pierdut deja autoritatea, făcuse prea multe greșeli, nimeni nu-l mai lua în seamă, a fost marginalizat. Tânărul: Atunci, ce rămâne de făcut? Doctorul: Nu știu, nu mi-am închipuit că se va întâmpla așa curând. Este prima dată când nu știu ce să cred. Nu știu. Situația mă depășește. Filozoful: Mie mi se pare alarmantă, și vorbesc cât se poate de serios, pentru că dacă vrem să o luăm de la capăt ne trebuie un model. Noi suntem bolnavi iar modelele noastre sunt viciate. Tânărul: Să adaptăm unul de dincolo de gard. Poate găsim unul gata făcut…. Filozoful: Nu permit. Am și eu trufia mea. Nu voi îngădui așa ceva. Voi face eu unul până la urmă, chiar de-ar fi să muncesc până la capătul zilelor. Tânărul: Și dacă n-ai să reușești? Filozoful: Am să continui. Doctorul: Vei pierde resursele. Oricum e foarte complicat. Înțelege! Tânărul: Atunci nu mai e nimic de făcut? Preotul: Să ne rugăm. Să ne rugăm pentru sufletele noastre. Restu-i deșertăciune. Tânărul: Să ne rugăm, poate n-a fost decât un joc. Când m-au adus aici încă îmi mai plăcea să mă mai joc. Ce frumos era! Abia îmi amintesc. Cred că am uitat să mă mai joc. Și regulile s-au schimbat, desigur. S-au inventat alte jocuri, s-au născut alți copii, la fel de frumoși și veseli cum eram eu atunci. N-am apucat să învăț nici toate jocurile copilăriei nici toate jocurile tinereții. Nu m-au lăsat, nu-i vina mea. În schimb am hotărât: Până la capătul zilelor voi inventa jocuri, le voi inventa și pe cele pe care eu nu le-am învățat și pe care nu le-am jucat. Doctorul: Îmi pare rău. Nici eu nu eram tocmai bătrân. O, dacă mă lăsau dincolo nu s-ar fi ajuns aici. Un lucru-i sigur însă – decât o boală lungă mai bună-i sănătatea. Cred că am găsit ce căutam de mult. Medicamentul împotriva bolii este sănătatea. Atunci lumea va dăinui veșnic. Veșnic dar sănătoasă. Ofițerul: Mi-aduc aminte…mi-aduc aminte. Eram tânăr ofițer, voiam să-mi apăr țara. Iubeam și oamenii și viața, Nu și trădarea. Preotul: Menirea mea fusese să-alin în spirit omul, Să-l pun într-o simțire cu pasărea si pomul, Să n-aibă frică atuncea când viața din el moare Căci pe pământ străluce lumină călătoare. Filozoful: Și eu am fost o dată un tânăr înțelept Ce m-as fi luat la trântă cu gâdele nedrept. Am stăruit o vreme să dau deoparte drugul Din urdinișul care să iasă liber gândul. Și iată înțeleptul atunci voinic suav, Un gârbov fără viață, un gânditor bolnav. Asistentul: Atențiune! Atențiune! Vine Directorul Internatului. Drepți! Scoateți-vă gluga! Apelul: internat 112, 113, 114,115, 116. (răspund prezent pe rând) Directorul: Domnilor, a sosit și ziua cea mare, ziua eliberării. Cu speranța că efectivul este întreg primiți vă rog scuzele instituției noastre. Sistemul impus de noi s-a dovedit ineficient. Între timp s-a constatat că boala de care sufereați – lepra – a avut o patologie produsă pe sistem nervos. Din cauza surmenajului, gândeați prea mult. De azi înainte sunteți iarăși liberi. Liberi dar mereu suspecți. Nu uitați! Istoria se repetă. Cum răul este presărat cu intenții bune, toate sistemele dau greș în cele din urmă. La revedere. Pe curând. Tânărul: Noi ne-am învățat cu boala, suntem imuni, o putem lua de la capăt. Da, o putem lua de la capăt ori de câte ori va fi nevoie. Și asta numai că viața trebuie să existe. Acesta este secretul nemuririi, indiferent de sistem. Să stăruim în evoluție. Ori de câte ori va trebui o vom lua de la capăt. Totdeauna de la capăt. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate