O ușă închisă e o nechemare la masa bogaților. Felul meu de a fi, felul meu de a gândi, de a zgândări prin fel de fel de idei, situații, temeri, neajunsuri, speranțe, este o muncă nebăgată în seamă, neplătită, neștiută. Mi-a venit o idee care se așează lângă cealaltă care a venit mai devreme. Mai devreme nu era nimeni, nu era nimic, ori o învălmășeală, o adunătură de orbecăiți. Mă întâlnesc cu mine, seara, pe aleea ce duce către bloc, stăteam lângă gardul unei grădini inspirat de mirosul florilor de primăvară, m-am apropiat încet, am ajuns lângă el și l-am întrebat ce face dar nu mi-a răspuns, era îngândurat, frunzele ce erau învârtite de vânt erau singurele cuvinte ce le auzea. Zâmbea cu gândurile lui, era atât de liniștit, era singur, numai el. Îl priveam și mă minunam, mă uitam la chipul lui luminos iar ale mele tristeți dispăreau, vedeam cum curge liniștea de pe fața lui iar zbuciumatele mele neliniști m-au părăsit în goană, parcă șușotea ceva numai de el înțeles și era atât de convingător, de sigur în ceea ce spunea încât aș fi vrut și eu să mă alătur conversației lor, dar am rămas deoparte, parcă nu era bine să deranjez. Veneam din tulburarea lumii ce-mi istovise tânjirea către mai bine. Mă uit bine la mine jigărit și tulburat, iar când mă uit la el observ relaxare și speranță. Mă așez pe un scăunel de unde să pot privi mai bine liniștea lui ce înconjoară acel mic spațiu. În timp ce pe mine mă bate vântul și îmi e frig, pe el îl bate liniștea și îi e bine. În timp ce el se scalda în gânduri bune, eu mă cert cu gândurile rele ce caută rezolvare de la mintea mea, căutând care mai de care să intre primul, unul mă trage într-o parte când dau să iau alt gând să-l cern. Se face zgomot, câteva frunze foșnesc mișcate și ele de vântul liniștii așezându-se la picioarele mele făcându-mă să mă trezesc la realitatea din care se hrănește el din belșug. Îmi plimb degetele printre acele frunze gândind luminat la trăirea celui lângă care șed, iar un gând bun îmi surâde prin chipul schimonosit de obositoarele griji. Acum mă vede și îmi vorbește: "Ești de mult aici, de ce mă privești în ascuns și nu vii să-mi vorbești, te văd obosit, de unde vii?", "Nu am putut să te deranjez, îmi era teamă să mă apropii, am venit din lumea plină de necazuri și din ghearele înfometării de liniște și bucurie ale nemiloasei tulburări și a stresului și din pântecele ei am scăpat", îi răspund,"Vino mai aproape și bucură-te de ceea ce vezi, culege și hrănește-te din bucuria ce o descoperi aici, odihnește-te în liniștea ce ne înconjoară", îmi răspunde.