agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-03-04 | |
* interviu cu artistul plastic Silviu Orăvițan Crețu, laureat al Ordinului Național de Merit în Grad de Cavaler
“Silviu Orăvițan, un artist extraordinar”! (Emil Cioran) “Orăvițan este cel mai român dintre noi toți, inclusiv eu. Este cel mai român dintre toți pe care îi cunosc…” (Sergiu Celibidache) “În vârtejul creației, pictorul Silviu Orăvițan uită de el însuși, convertind originalitatea în originar. Actul creator devine astfel un act ritual, amintind adevărurile eterne relevate lumii prin Geneză și Pentateuc.” (Paul Barbă Neagră) - Maestre, vă propun să începem dialogul nostru cu ultima dv. izbândă pe plan artistic. Am în față coperta revistei „Pro Arte”, care reproduce o lucrare monumentală ce vă aparține și care a fost foarte bine apreciată pe plan național. Despre ce este vorba? - Este vorba despre un iconostas pe care l-am pictat la mânăstirea Nicula și care se află chiar în incinta reședinței arhiepiscopale, pentru că se știe că ÎPSS Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Vadului și Feleacului, locuiește acolo mare parte din timp. Această lucrare se întinde pe două etaje, pe două paliere, are cinci pe cinci metri și este plasată pe un spațiu care face trecerea între aceste paliere și paraclisul de rugăciune al prea-sfințitului. De fapt, această lucrare de la Nicula am reluat-o, la propunerea arhiepiscopului, la Cluj, într-o biserică nou construită, situată în plin centrul orașului, la 80-100 de metri de Catedrala Arhiepiscopală. Biserica are hramul „Schimbarea la față”. De data aceasta este vorba despre un altar liturgic, în care se întâlnesc aceleași probleme de sculptură pe care le-am experimentat la Nicula, inclusiv inserții de icoane, după tot tipicul unui iconostas. Acest iconostas a fost terminat și sfințit cu câteva zile înainte de Crăciunul anului 2004. - Am înțeles că această lucrare a fost recompensată și cu un important premiu... - Fiind la Cluj, imediat după terminarea lucrării, am primit Premiul ARDAF, care s-a acordat și altor personalități, este suficient să-i amintesc pe antrenorii lotului feminin de gimnastică multilaureat olimpic, Octavian Belu și Mariana Bitang. - De altfel, trebuie subliniat că în acest domeniu, numit generic „al sacrului”, dv. vă mișcați cu multă naturalețe, pentru că este evident că este ceva care vine din interior, iar creația dv. a evoluat de ani buni, de decenii chiar, între acești parametri. Nu orice artist plastic se află în largul lui atunci când este în situația de a picta un lăcaș de cult. Am simțit nevoia de a interveni aici pentru a puncta această constantă a creației dv., aflate sub semnul gândirii tradiționale. - În centrul preocupărilor mele din ultimii peste 20 de ani stă Sacrul și studiul a două simboluri fundamentale: Crucea și Centrul, la care, mai nou, s-a adăugat și Lumina. Lumina, ca drum de la cunoașterea fizică, teoretică, până la revelația spirituală. Sunt simboluri pe care le reiau permanent în lucrările mele. Pentru studiu și pentru perfecționarea acestei maniere de lucru, a trebuit să văd nemijlocit anumite situri de artă tradițională, unde s-au păstrat foarte bine însemnele creștine. Drumul meu a început cu Cappadocia, acea parte a Turciei aflată în centrul și estul Anatoliei, o zonă plină de biserici creștine. În aceste locuri, biserica a însemnat, timp de o mie de ani, biserica cea nedespărțită. Te cutremuri, pentru că acolo te miști între urmele acestei biserici și, pentru că vorbeați de „gândirea tradițională”, aici trebuie amintiți acei părinți pe umerii cărora s-a ridicat întreaga construcție cristică. Este vorba de cronicarii faptelor Mântuitorului, mă gândesc la Sfântul Nicolae de la Patras, la Sfântul Grigore Teologul de Nazianz și alții, până la Sfântul Pavel. Există acolo o întreagă “plasă” de localități ecleziale, lanțuri de mânăstiri unde iei contact direct cu niște lucruri foarte bine bine păstrate și ai revelația vederii directe a acestora. Am fost la Constantinopol și am admirat marea cheie de boltă a gândirii bizantine care este Sfânta Sofia, nu degeaba au venit mai târziu rușii, “atleți” ai ortodoxismului… - “A treia Romă”… - …și au spus: aicea este Paradisul! Este o construcție cu sute și sute de metri de mozaic, vă dați seama ce înseamnă asta, dar mai ales repunerea în ecuație a luminii, a unui anumit tip de lumină care a făcut posibilă mai târziou gândirea isihastă a Athosului. Pentru că spuneam de Athos, în anul următor am fost și pe Muntele Athos, unde am făcut un studiu mai larg în anumite biserici care păstrează tradiția absolută – am stat chiar acolo, am văzut totul, nemijlocit. Este fascinant contactul cu această lume, cu totul specială, care este Muntele Athos… - Haideți să lărgim puțin cadrul și să vorbim despre colaborarea mai amplă pe care o aveți și cu cealaltă sferă a creștinismului, Biserica Romano-Catolică. Se știe că Papa Ioan Paul al II-lea, în special, este un mare comanditar de artă, iar Vaticanul este considerat unul din marile ateliere artistice ale lumii. Pentru un artist, un contract cu Vaticanul reprezintă o carte de vizită onorantă, nu-i așa? - La Vatican, am fost la Centrul Aletti, un centrul de studii al artei creștine, al mozaicului, în special. Aletti este un centru iezuit, unde totul se așează în jurul unui Cardinal – Thomas Spiglik, care este un fel de Esop al gândirii catolice, foarte apreciat nu numai în lumea catolică ci și în cea răsăriteană. Cred că el este cel mai bun cunoscător din sânul Bisericii Catolice al lumii răsăritene, a și scris mult pe tema aceasta, îmi amintesc de niște cărți extraordinare împreună cu călugărul Marco Rubnik, profesor la o universitate iezuită din Roma (n.r. – unul dintre cei mai renumiți pictori de mozaic din lume și totodată consilier al Papei ioan Paul al II-lea). Cu Marco Rubnik am legat o relație de prietenie la Cluj (n. r. – alături de care a lucrat), pe lângă legăturile pe care le aveam deja cu Spiglik, care a cunoscut creația mea și lucrările pe care le-am expus la Muzeul de Artă și Istorie Catolică din New York (este vorba de expoziția “Cosmic Christianity”, vernisată în decembrie 2002). - Totuși, de când ați avut tendința de a crea în acest stil, de a aborda arta într-o asemenea manieră? A fost o evoluție sau o etapă instaurată ulterior? - Cred că, dacă ne uităm bine în urmă – s-a spus despre asta – eu m-am născut și am deschis ochii într-o anumită realitate a peisajului, a relațiilor interumane, a unui anumit context pe care l-a însemnt sudul Banatului în general și Oravița în special. Părinții meu erau dascăli, iar asta însemna ceva pe atunci, în perioada interbelică. Era centrul unei lumi, iar societatea acesta tradițională însemna interrelaționarea mai multor astfel centre. Tata era un intelectual autentic, îmi amintesc și acum bogăția bibliotecii sale, de relațiile sale cu lumea culturală, cu reviste, cu autori de cărți… El este cel care l-a adus pe Iorga la Ciclova Montană, am păstrat și acum scrisorile pe care le primea de la Goga… - Așadar, acest fel de a privi lumea, contemplativ și totodată profund, v-a caracterizat încă din copilărie? - Interesant, peisajele mele din prima perioadă parcă erau dintr-un univers aparte: casele albe, figurile umane - niște siluete negre, femeile care interogau asupra existenței… Neapărat o lume montană, fără cer, cu cimitirul și crucile străjuind deasupra satului. Sunt date care țin de un anumit pitoresc al lucrurilor. Totul a evoluat odată cu perfecționarea întrebării – pentru că în viață nu trebuie să știi neapărat să răspunzi, ci este mai bine uneori să știi să pui întrebarea, să dovedești un profesionalism, o anumită competență a întrebării, cu trimitere spre miezul nominal al lucrurilor: care este relația dintre om și spațiul dat, care este relația dintre om și Univers? Abia atunci îl descoperi pe Dumnezeu, te poziționezi într-o anumită relație cu Centrul, începi să privești altfel lumea și, cultural vorbind, ajungi la Simbol. - Cum ați explica această noțiune, pe înțelesul publicului larg? - Este ca acel semn din copilărie, făcut ca să-ți recunoști prietenul: iei o piatră, o împarți în două, o parte rămâne la unul, o parte la celălalt. După zeci de ani, când te reîntâlnești cu prietenul, este o aducere aminte sau copii celor doi își spun, punând pietrele una lângă alta: uite, părinții noștri au fost prieteni! În metafizică, sunt patru simboluri fundamentale: cercul, pătratul, crucea și centrul, acesta din urmă fiind cel principal. O parte rămâne la noi, iar cealaltă parte, simbolul sacru, metafizic, este cea care a rămas la Dumnezeu. - Reprezentarea crucii apare ca un leit-motiv în creația dv., alături de o luminozitate cu totul specială, este un anumit ritual… Simbolul este reluat în noi și noi viziuni, în noi și noi variante, dar fundamental rămâne același. O expoziție pe care ați avut-o în Franța se numea “Centre” (*). Ce este acest Centru? - Crucea și Centrul sunt simboluri transcedentale, partea care a rămas la noi e formată din rădăcinuile noastre cerești. Prin aceasta, înțeleg memoria noastră paradisiacă, pentru că deși omul a fost izgonit din Rai, a rămas cu acestă memorie a luminii inițiale, a perfecțiunii, a lucrului bine făcut. Pentru mine a fost un mare semn - și memoria mi-a rămas prinsă în datele în care am crescut – în legătură cu costumele noastre populare. Mai cu seamă în această zonă, a Lugojului, țesăturile au ca motive rombul, care este de fapt o rotire a pătratului, crucea, octogonul, etc. - simboluri fundamentale care se rotesc, se mișcă, îți dau anumite instrucțiuni ale perfecțiunii, de structurare a lumii ideale, care se mișcă după o idee generatoare, frumoasă, care dă cele mai potrivite proporții, întâlnite numai în lumea cristalelor. Mai nou, aceleași structuri le întâlnim în desfășurarea acidului dezoxiribonucleic, în așezările vieții sau mișcările cuantice, dar și pe costumele sfinților părinți. Acumulările din lumea cibernetică de azi au decodificat aceste structuri, astfel încât abia azi descifrăm aceste paralelisme. Revenind la costumele populare bănățene, mă întrebam cum e posibil ca țăranul român să ne transmită aceste minuni, de mii șii mii de ani, fără a ști prea mult ce înseamnă. Iată o capacitate remarcabilă de transcriere, de transgresare, de trecere prin eră a unui semn care vine dinaintea lui și este transmis mai departe, practic, fără contribuție personală. Vă dați seama, atâtea evenimente se întâmplă într-o viață de om, nașterea, căsătoria, moartea, ciclul anotimpurilor, al vegetației, dar țăranul a continuat să transmită aceleași lucruri în general, fără a trece într-un registru particular, într-o psihologie personală. - În această lume grăbită, care aleargă într-o direcție nedefinită, cu repere rapid schimbătoare, maestrul Silviu Orăvițan pare că li se adresează tuturor oamenilor, indiferent de continente, într-un limbaj universal, care este înțeles pretutindeni. Cum se explică aceasta? - Acest tip de artă, care ține de cultura tradițională, de simbol, găsește lesne un limbaj comun. Omul universal, înainte de a-l descoperi pe Dumnezeu, forează propria lui fântână. Dacă forăm o fântână în grădina noastră interioară, dăm de o serie de straturi particulare fiecărui neam, dar dacă mergem mai în adânc, dăm de o apă freatică – care este una peste tot. Acolo îl întâlnește omul pe Dumnezeu, acolo Dumnezeu se oglindește în om, acolo omul își răspunde la întrebările fundamentale în legătură cu ce este moartea, ce este viața, ce este durerea, de unde venim, încotro ne ducem și așa mai departe. În acestă apă freatică se conțin simboluri fundamentale, solidare în toate culturile. Cel mai bine îți dai seama de treaba asta în America. Americanii nu au, ca europenii, anumite date în care să se miște, în special în coordonatele gândirii carteziene, post-grecești. Acolo însă, culturile sunt puse față în față, este un adevărat dialog al culturilor indo-europeană, sumeriană, precolumbiană sau a amerindienilor de mai târziu. La apariția creștinismului, un semn solidar a marcat “punctul zero” – crucea, mișcarea crucii, octogonul – este un semn similar și la creștini, și la cultul mozaic, și la islam. De la acest “moment zero”, secolele au început să adauge ideologia fiecărei religii, ideologie care însă nu transcede religia – nu-l vezi pe Dumnezeu, ci începe o argumentație care ține de ideologie. În felul acesta, arta și semnul respectiv nu mai duc cu ele Viața, ci doar o filozofie de raft, care se transformă în filozoifia de buzunar a individului, și așa lumea ajunge la o limită care înseamnă hazard, haos și neînțelegere. Pentru asta cred că, făcând ceea ce fac, construiesc pe această temelie a Vieții, iar atunci conversația este mai ușoară cu alte culturii. Bunăoară, într-o expoziție ținută în sudul Franței, am fost în dialog cu lumea arabă, la Paris și la New York - cu lumea evreilor, cu estul Europei, care însemnă ortodoxismul sau cu rigorile catolice ale Ociidentului. - În ultimul timp, câștigă teren ideea managerului de artă, cel fără de care multe talente s-ar pierde într-un semi-anonimat. Dumneavoastră sunteți nu numai directorul Galeriei “Pro Arte” din Lugoj, galerie care are deja un palmares impresionant, ci și fondatorul unei galerii de artă la New York – Oravitzan Gallery. Ce ne puteți spune despre aceasta? - Ca să fiu mai precis, nu este galeria mea la New York. Ea a început printr-o aventură prsonală, pentru că eu am un fiu, care este medic în SUA. El își făcea studiile la New Yoprk și – nimic nu este întâmplător – am întâlnit la New York în perioada respectivă o familie de români, chiar lugojeni, familia Cocioba. Smaranda Cocioba, cunoscută acasă din anii cât a fpost medic la Lugoj, a înțeles ce fac eu, a avut revelația, inima și sufletul de a-mi sta alături. Arta mea a avut un impact direct asupra domniei sale, reacția a fost entuziastă și ea a mobilizat mai multă lume din New York – oameni de cultură, consilieri artistici etc. și așa am putut să acced la un spațiu care i-a aparținut și-i aparține în continuare. Acest spațiu, consacrat rreației mele, se află în plin centrul metropolei americane, vizavi de Library Morgan, la nivelul străzii 36. - Da, am aici adresa: 26 East 36th Street N.Y., o adresă tipic americană, dar dv. ne-ați oferit un reper mai palpabil. - Galeria s-a metamorfozat mai târziu și, prin legăturile stabilite prin intermediul acesteia, a fost posibilă prezentarea mea la Centrul de Istorie și Artă Catolică din New York, un centru nou, constituit într-un muzeu vechi, cu binecuvântarea Papei. Este întâiul muzeu de artă catolică din lume, după Vatican, care contribuie la refacrea unei zone care a însemnat foarte mult pentru New York, dar care a decăzut între timp: Haarlemul, nordul Manhattanului. Acolo este și Muzeul de Artă Hispanică, sunt birourile lui Clinton etc. Vernisajul a fost grandios, în prezența primarului New Yorkului, a senatorilor, a unor bancheri, a marilor personalități precum multimiliardarul Donald Trump etc. Eu am fost foarte bine așezat, în cea mai importantă sală a muzeului, alături de îngerii lui Salvador Dali – au fost vreo patru-cinci astfel de sculpturi în bronz realizate de Dali, inclusiv celebrul său “Christ răstignit” (n.r. – în muzeu mai sunt expuse lucrări de Anthony van Dick, Giacomo Manzu, Muriel Castanis etc.). Eu am fost prezent cu vreo 40 de lucrări: sculptură, desene și pictură, dar pictură de mari dimensiuni, de patru pe patru metri. Asta a însemnat foarte mult pentru mine, inclusiv în presă. Pe vremea aceea, datorită unei polarizări care încă se mai făcea simțită, în presa americană răzbăteau rar ecouri despre români. Am acordat un amplu interviu în “Newsday”, care este un cotidian cu tiraj de patru milioane de exemplare zilnic. Într-o pagină întreagă am vorbit despre România, despre Banat, despre Lugoj etc. - În legătură cu creația dv., s-au exprimat nume mari ale culturii mondiale, români din diaspora care au pătruns în conștiința universală: Emil Cioran, marele nostru scriitor de la Paris, dirijorul Sergiu Celibidache, regizorul și cineastul de mare profunzime Paul Barbă Neagră etc. Ce ne puteți spune despre clipa magică a întâlnirii cu astfel de nume mari? - Eu am avut norocul, de a întâlni oameni potriviți la timpuri potrivite. Asta a și permis desfășurarea mea în trepte, ca să spun așa. A cunoașterii, în primul rând, dar și a devenirii mele ca artist. Mă gândesc aici la munca mea de atelier și la posibilitatea de a avea niște expoziții mari… - Fac o mică paranteză și precizez că ați avutt o expoziție la Viena, unde a fost prezent Otto de Habsburg. Dau doar un exemplu, poate că nu este cel mai relevant, dar am vrut să subliniez că toate aceeste expoziții au fost puse într-o puternică lumină, inclusiv reflectoarele mediatice. - Bine ați spus, reflectoarele au fost puse la timpul potrivit. Asta m-a ajutat pe mine ca om, așa cum spuneam, în a fi competent în a pune întrebări, în a găsi răspunsuri, în a face un anumit tip de artă care să mă îndrepte, în primul rând, pe mine, personal, ca ființă aflată în îndeplinirea propriului destin. Deci, prima acțiune a fost asupra vebului “a fi”, iar cealaltă ipostază m-a ajutat să găsesc resursele necesare pentru a articula ceea ce fac. Meseria asta de artist plastic nu este o boemă, adică stai undeva într-un colț, îți trebuie doar un top de hârtie și un creion și gata. Nu! Asta înseamnă niște investiții materiale, câteodată importante: investiții în culori, pânză, lemn, bani pentru drumuri, deplasări, închirieri de săli de expoziții, cataloage, afișe, toată acestă logică inter-relațională, care la un moment dat te scoate din fire și se instituționalizează. - Tocmai de aceea vorbeam despre calitatea de manager de artă, care se îmbină, într-un mod așa de fericit și de rar, în persoana dv., cu un creator de are calibru. Apropo de management, aș aminti aici și nivelul deosebit al site-urilor dv. de pe internet, realizate într-un mod super-profesionist, cu animație, cu o frumoasă dispunere a spațiului - echilibrat, bine compartimentat. Și acesta e un lucru important, pentru că mulți artiști din ziua de azi sunt poate prea “aerieni” ca să-și dea seama de importanța unor detalii care pot însemna enorm pentru cariera lor. Astfel de oameni se plâng adesea de impresari, de organizatori… iată că dv. ați reușit să fiți și impresar, și organizator și artist în același timp. Bun, pentru că vorbeați de “instituționalizare”, ce ne puteți spune despre Galeria “Pro Arte” din Lugoj, al cărei director sunteți? - La Lugoj s-a întâmplat o minune, pentru că aici era un remarcabil trecut cultural – nu numai cel interbelic, o viață spirituală și o emulație orientată, în primul rând, spre întregirea neamului. După 1944, Lugojul intră într-un con de umbră, nu numai din cauza “secetei comuniste”, ci și prin faptul, datorită noii organizări, orașul și-a pierdut din importanța administrativă. Un colb s-a așternut parcă peste oameni și instituții… În acest peisaj, alături de biserică, Galeria “Pro Arte” devine un loc unde sacrul era viu, în sensul că aici se întâmplau lucruri care nu puteau avea loc în alte centre mai mari, deoarece acolo “ochiul albastru” era mai vigilent și trebuiau zeci de aprobări. Însă, mai la “periferie”, anumite lucruri erau tolerate și așa se face că, în atari condiții, se întâmpla ca această “periferie” să devină “centru”. Tot ce a însemnat mai bun în arta plastică și ca spirit, în general, a trecut pe la Lugoj: Ciupe, Baba, Pacea, Musceleanu, Bernea, Sorin Dumitrescu, Mărginean, Ilfoveanu. Toți au avut expoziții personale la Lugoj și, lucru miraculos, în primele două zile li se cumpăra totul! Tot se cumpăra… Sigur, prețurile erau modice, la nivel de un salariu, un salariu și jumătate, adică 4-5.000 de lei. Era ca un miracol, țin minte că la București colegii îmi spuneau – domnule, pune-mă cumva și pe mine la rând, în așteptare, ca să vin să expun la Lugoj. Mai mult, la Lugoj se întâmplau niște lucruri aparte. Andrei Pleșu, în urma participării lui la afacerea “Meditația Transcedentală”, fusese dat afară de la Institutul de Istoria Artelor unde lucra, devenise “persona non grata” și era pus într-o ecuație în care nimeni nu voia să-l mai vadă. Ei bine, în acea perioadă, Pleșu vine la Lugoj și își ține conferințele! Chiar și menționează asta, în “Minima moralia” a lui. La Lugoj a vorbit prima dată despre arta orientală, despre cultura-interval etc. La Lugoj s-au ținut primele happening-uri, care erau un lucru rar în România… Aici au conferențiat Dan Hăulică, Nicolae Breban, Ion Frunzetti, Petru Comarnescu, Cornel Ungureanu, Ada Cruceanu. - Dar au fost și manifestări internaționale… - După Revoluție, acest miracol a continuat. Totuși, haideți să fim realiști, Lugojul nu a avut în anii comunismului o vocație de dizidență, ci una de normalitate. Lugojul era o oază de normalitate într-un peisaj ce gâfâia și era saturat de chestii tip “Cântarea României”. După 1990, prin relațiile pe care le-am construit, prin schimburile cu galeriile naționale și internaționale, am reușit să aduc la Lugoj câteva expoziții chiar importante. Prima dată a expus toată seria sa de litografii celebre Horia Damian, pictorul român cu cea mai mare cotă din străinătate la ora actuală, stabilit din 1947 la Paris; apoi am avut o expoziție de artă cartalană; una de desene și litografii ale unor nume mari – Miro, Tapies, Andy Warholl, Bazaine, Piovelle, tot ce însemnă poziția întâi a modernismului în Europa. După aceea, a urmat reintegrarea unor valori care erau deja de notorietate în Occident, precum Roman Cotoșman (n.r. – stabilit de 35 de ani în SUA, rezident la Philadelphia), Kira Weber din Elveția, de origine română, apoi sunt relațiile cu sculptorii și pictorii din Viena, din orașele înfrățite Orleans, Jena și Szekszard. - De altfel, trebuie menționat în context că sunteți și laureatul unui mare Premiu al Uniunii Artiștilor Plastici din Ungaria – Debrecen, 1980. Despre Uniunea Artiștilor Plastici, filiala Lugoj, ce ne puteți spune? - Atât la UAP, cât și la galerie, nu aș fi putut să le fac singur pe toate. Am avut aici niște colegi care au creat o frumoasă atmosferă de lucru și-mi face plăcere să-i amintesc pe fondatorii UAP Lugoj: Tudor Tudan, cu care am avut primele expoziții la Sala Dalles, regretatul Vladimir Streletz, Constantin Răducan, la carte s-au adăugat mulți tineri care au urmat Institutul de Artă și au devenit pictori, la rândul lor. Sunt foarte mulți tineri care gravitează în jurul UAP Lugoj. Și astăzi, la Lugoj, Galeria “Pro Arte” are un prestigiu enorm, iar pentru tineri, care trebuie să trăiască în economia de păiață între capital… și operă, galeria este o bună șansă de afirmare. Filiala din Lugoj a UAP este condusă la ora actuală, cu discreție și cu pricepere, de sculptorul Ladislau Pokker. Acest lucru permite continuarea legăturilor benefice pe care le are “Pro Arte” cu alte instituții culturale și muzee, legături care se vor deyvolta cu siguranță, în viitor. _________________________ (*) Silviu Oravitzan / "Centre" - peintures, dessins, bas-reliefs, collages, textures - Galerie Sculptures, 11, Rue Visconti, Paris (4 - 30 iunie 1996) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate