Un scenariu posibil în istorie: oștirile otomane ajung aproape de zidurile cetății Timișoarei. Un grup de oșteni de origine tătară împinge o catapultă cât mai aproape de metereze. Unul dintre ei dezleagă extrem de prudent un sac, îi deschide gura schimonosindu-se de greață și deșartă conținutul în lingura catapultei. Brusc, brațul instalației se destinde și zvârle hoitul infectat cu ciumă bubonică dincolo de ziduri.

Ciuma
Ciuma (pesta) e numită și „moartea neagră“ și face parte din bolile „pestilențiale“, fiind o boală infecțioasă și epidemică foarte gravă, caracterizată prin febră mare, diaree, delir, tumefacții ale ganglionilor. I se mai spune și pestă. Una dintre cele mai grave epidemii de pestă s-a consemnat în secolul al XIV-lea, când boala a fost adusă de tătari pe litoralul Mării Negre. Au murit atunci în Europa 25 000 000 de oameni. În România, epidemii mai importante au fost în 1770 la Iași și în 1813 (ciuma lui Caragea). Ultima epidemie a fost înregistrată în 1830. Continuă să fie periculoasă deoarece bacilii pestoși sunt adăpostiți de peste 200 de rozătoare diferite. Transmiterea la om se face prin puricele șobolanului. Se poate lua foarte ușor prin contact direct sau pe cale aeriană.
O mare epidemie de ciumă va bântui prin Banat și, implicit, prin Timișoara în perioada 1509-1511. O altă epidemie va face prăpăd în 1533 în Banat, în Transilvania și Þara Românească. În 1603, în lunile noiembrie și decembrie, când la Timișoara se aflau 12 000 de turci și tătari, aici răbufnise din nou ciuma. În 1731, ciuma va face la Timișoara 1 361 de victime. Epidemia va debuta în februarie și va cuprinde în curând întreg Banatul, adusă fiind de trupele imperiale austriece. Printre morții timișoreni s-au numărat și șase primari. Dat fiind faptul că în cimitir nu mai era loc, morții erau arși. Victime propriei abnegații și ciumei le vor cădea și călugării mizericordieni.
Anul 1738 a fost pentru timișoreni un an fatal. Dacă turcii se aflau deja la Orșova, în burg ajung vești despre epidemia de ciumă din Transilvania, adusă în Banat de un regiment de infanterie. În martie, molima se răspândește la civili. Comisia sanitară, instituită de administrație, va izola bolnavii de cei sănătoși. S-au amenajat spitale în 13 case turcești, aflate în apropierea actualelor cimitire orășenești. În iunie s-a dat dispoziție ca trupurile ciumaților morți să fie arse. Aceasta întrucât, din cauza solului mlăștinos, trupurile nu puteau fi îngropate prea adânc. La sfârșitul lunii august, numărul bolnavilor de ciumă din spitale era de 497, iar al celor convalescenți, 63. Au murit și trei călugări iezuiți, iar superiorul lor a fost dus în lazaret, fiind și el bolnav de ciumă. „În 29 septembrie - scrie Preyer - colegiul a fost închis și cei rămași înăuntru au fost aprovizionați cu alimente prin fereastra de la stradă“. La începutul lui 1739, ciuma era în regres. Pe 28 martie, a fost îngropat ultimul bolnav de ciumă. Iar pe 15 mai au fost eliberați ultimii contaminați din carantină. Numai că în provincie epidemia nu s-a stins, drept pentru care începând din 1740, la Timișoara va exista o carantină pentru contaminați. Pe 15 mai, s-a făcut prima procesiune la capela Rosalia, sub drapelul ciumei, donat de magistratul german. Pe cele două laturi ale unui zid al capelei a fost pusă câte o inscripție. Pe una scria: „Senatul și poporul orașului Timișoara mulțumesc cu legământ solemn și evlavios Domnului, prin a cărui infinită milostenie ciuma s-a stins. Protectorul sfânt al Banatului, Sf. Ioan de Nepomuk, a intervenit și i-a ajutat patriei periclitate de evenimentele potrivnice...“. Ciuma va înceta la sfârșitul aceluiași an. Pe 12 noiembrie, va fi sfințită piatra de temelie a statuii ciumei.
În 1762, istoricii spun că în Timișoara au fost sistate muzica de dans și petrecerile din pricina unei noi epidemii de ciumă. Pe 8 iunie 1763, la primăria timișoreană se desfășoară o ședință festivă, ca mulțumire pentru încetarea epidemiei.

Holera
Considerată drept o boală epidemică gravă, adesea mortală, holera e caracterizată prin crampe stomacale foarte dureroase, vărsături și diaree, care duce la o puternică deshidratare a organismului. „Leagănul holerei“, spune dr. prof. dr. doc. M. Voiculescu în „Boli infecțioase“ (Editura Medicală, 1981), este în India și în țările vecine din sudul Asiei, cu o mortalitate de 50-80%. Boala s-a răspândit și în celelalte continente prin șase epidemii, între 1817 și 1913. În 1899, cea de-a șasea pandemie, pornită tot din India, a durat până în primul sfert al secolului al XX-lea, cuprinzând inclusiv țările balcanice, deci și România, în 1913, în timpul războiului balcanic. Boala este foarte contagioasă, îndeosebi în cazul unor condiții de trai cu nivel scăzut economic, igienic și cultural. Sursa de infecție o reprezintă omul bolnav. Receptivitatea este generală, dar numai o parte din cei infectați fac boala. Cei mai expuși sunt cei subnutriți, convalescenți sau bolnavi de boli intestinale, bătrânii și copiii mici. Transmiterea se face pe cale fecal-orală, prin contact interuman, în lipsa igienei, prin indigestie de apă contaminată sau de alimente, prin contact cu obiecte contaminate. Dar și muștele pot transmite boala. Anual se raportează la O.M.S. între 60 000 și 150 000 de cazuri, dar se crede că cifra este cu mult mai mare.
Istoricul timișorean dr. Ioan Hațegan pomenește de holeră în volumul colectiv „Din cronologia județului Timiș“, apărută la Editura Marineasa în 2004. Epidemia s-a declanșat în Banat, iar autoritățile, luate prin surprindere, emit circulare peste circulare. „Boala aceasta mai cu seamă se lipește de aceia oameni care în casă și în îmbrăcăminte nu păzesc curățenia, care slab se hrănesc și neavând pâine lângă poame, care prin beție sau prin alte îmbuibări slăbesc puterile sale cele trupești... vă sfătuim ca casăle voastre curate să țineți prin deschiderea ușilor și fereștilor aer proaspăt înlăuntru să sloboziți. Crăstăveți și cucuruzi crud să nu mâncați ci totdeauna cu bine hrănitoare bucate să întăriți trupurile voastre căci mai bine mijlocire de a scăpa de boala aciasta iaste ținerea trupului în putere...“

Variola
Vărsatul sau variola este o boală infecțioasă și contagioasă, de natură virotică, ce se caracterizează prin apariția pe suprafața pielii a numeroase pustule care, după vindecare, lasă cicatrice definitive. Este cunoscută de milenii în Asia. Fiecare a zecea persoană a fost omorâtă, schilodită sau desfigurată de variolă. Cea mai veche metodă de profilaxie a fost inocularea intranazală sau intracutanată de cruste, rezultând o boală mai ușoară. Vaccinarea împotriva acestei boli a fost descoperită în 1796, de către Jenner. Afecțiunea se transmite prin contact direct cu persoanele contaminate (scaunele rămân infecțioase ani de zile), dar și prin curenți de aer. Literatura de specialitate menționează și vărsatul negru - formă gravă de variolă, în care pustulele de pe corp sunt foarte numeroase și pline cu sânge, ca niște pete negre. Boala este mortală în 100% din cazuri.

Malaria
Malaria (paludismul) este o boală infecțioasă. Își are originea în Africa, acolo unde și acum mor anual de a-ceastă boală peste 1 000 000 de copii, iar în India, chiar și 5 000 000. Este cea mai răspândită de pe glob. Johann Nepomuk Preyer, primarul considerat a fi întemeietorul Timișoarei moderne, scrie în cartea sa „Monografia orașului liber crăiesc Timișoara“ despre o epidemie de friguri (malarie) în 1732, ceea ce nu e de mirare într-o zonă încă plină de mlaștini și, deci, de miliarde de țânțari anofeli. Molima a făcut ravagii. Iezuiții aproape că nu mai făceau față în a acorda ultima împărtășanie și a oficia înmormântările. Chiar și în decembrie erau zile când existau 10-12 decese. În 1767, în plină vară, la Săcălaz sunt bolnavi de malarie 440 de coloniști, iar în noiembrie, la Biled, alți 128. În doar zece luni și jumătate se îmbolnăvesc 532 de persoane, dintre care mor 57.

Difteria
Boală contagioasă acută produsă de bacili, difteria e caracterizată prin formarea unor membrane false pe amigdale, pe faringe sau laringe, prin greutate în respirație și la înghițirea alimentelor, prin febră. O epidemie de difterie va fi consemnată la Timișoara în februarie 1903. Presa locală informează despre faptul că școlile sunt închise pe timp nedeterminat pentru a împiedica răspândirea bolii. Ultima epidemie de difterie a avut loc în Europa, în timpul și după cel de-al doilea război mondial, afectând un milion de persoane și ucigând 50 000 de persoane în 1943. Vaccinul anti-difteric a fost introdus în anii 1920.

Tifosul exantematic
Tifosul exantematic (sau de păduchi) este o boală acută și epidemică, transmisă de la om la om prin intermediul păduchilor și se caracterizează prin febră, multiple tulburări circulatorii și nervoase etc. Este una dintre principalele boli pestilențiale ale istoriei, care a bântuit milenii de-a rândul. Marea epidemie de la sfârșitul primului război mondial a provocat în răsăritul Europei peste 30 000 000 de bolnavi. Ultima epidemie a fost consemnată în cel de-al doilea răboi mondial. Rezervorul de infecție îl reprezintă omul bolnav.

Dizenteria
Dizenteria este o boală infecțioasă și contagioasă care se manifestă prin ulcerații intestinale, dureri abdominale violente și diaree cu sânge. În zonele temperate apare sporadic, fiind legată deseori de „importul“ unor cazuri din țările calde. Rezervorul de infecție este omul deja bolnav, cu dizenterie cronică, dar și purtătorii asimptomatici. Perioada de contagiozitate se poate extinde chiar și ani de zile. Transmiterea se poate face fie prin contact direct cu bolnavul, fie indirect, prin apă, alimente și muște.



Armele biologice
Lupta pentru teritorii, dominație și bunuri materiale a cunoscut de-a lungul istoriei diverse mijloace de obținere a acestora. Astfel, romanii contaminau fântânile și rezervoarele de apă ale dușmanilor. În timpul asediului din anul 1346 asupra orașului Kaffa, tătarii catapultau corpuri infectate cu ciuma bubonică. Iar în secolul al XVIII-lea, britanicii trimiteau paturi infectate cu variolă băștinașilor americani pentru a le decima acestora numărul.
Înainte de cel de-al doilea război mondial, armatele Germaniei, Uniunii Sovietice, Japoniei și Marii Britanii au dezvoltat tehnologii pentru producerea de arme de distrugere în masă, experiențele fiind făcute, evident, pe oameni. Mai târziu, acestor eforturi li s-au adăugat și Statele Unite ale Americii. Realizându-se însă primejdia ce-i poate fi omenirii fatală, în 1972, în cadrul „Convenției privind interzicerea producerii și depozitării armelor biologice“, s-a semnat un tratat în acest sens, la care, până în 2000, au aderat 144 de state, inclusiv România.
Din nefericire, armele biologice se pot produce la un preț de cost mult mai mic decât cele atomice, efectul lor fiind pe măsura celor atomice. La asemenea instrumente ale morții se poate ajunge relativ ușor. Dovadă sunt și cele câteva cazuri de notorietate, printre care otrăvirea în 1984, cu Salmonella, a produselor unor restaurante de către membrii cultului religios Rajneeshee și trimiterea de scrisori contaminate cu antrax.
Din nefericire, spectrul apocaliptic al bioterorismului este cât se poate de real. Biologii împart agenții infecțioși în trei categorii pornind de la următoarele caracteristici: mortalitate înaltă; potențial de diseminare și transmitere; potențial mare în provocarea panicii și dezordinii sociale; dificultatea implementării unor măsuri de prevenire și control. Printre agenții cu risc ridicat se numără: antraxul, ciuma, variola major, toxina botulinică, febrele hemoragice Ebola și Marburg, febra Larissa, Junin etc. Rămâne de văzut dacă omenirea va ajunge totuși la acea maturitate care să o ferească pentru întotdeauna de orice încercare de bioterorism. Din nefericire, însă, încă mai există destui descreierați care, din motive dintre cele mai ciudate, ar juca oricând rolul tătarilor la asediul orașului Kaffa.



Un tratament popular
O metodă de vaccinare împotriva vărsatului de vânt (varicelă) este descrisă foarte plastic de către Francesco Griselini în cartea sa „Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei“ (Editura „Facla“, 1984), o carte scrisă cu prilejul vizitei italianului, în perioada 1774-1777, în Banat: „În această vreme copiii sunt vaccinați împotriva vărsatului de vânt, pentru a evita incidente care stau nu arareori în legătură cu fenomenele naturale. Vaccinarea se face de obicei în felul următor: acolo unde se știe că în sat ori în vecinătate un copil ar avea vărsatul cel bun, numit de români «bubat al mare» sau erupția cea mare, se cumpără de la mamă, potrivit vechiului obicei, substanța secretată - de un creițar pentru un singur copil, de doi sau trei creițari dacă trebuie inoculați mai mulți copii. Mai întâi se cercetează dacă bubele sunt de natură bună ori rea, numite de români «bubat al mică», adică erupția cea mică. Dacă se constată că sunt de natură bună, o astfel de pustulă este spartă cu un ac, iar substanța se stoarce într-o cutiuță de lemn tare, anume confecționată în acest scop. Grăbind acasă cu această secreție, ea este administrată în mai multe feluri: fie că se toarnă pe partea cea mai cărnoasă a brațului copilului care urmează a fi inoculat, frecându-se cu o bucată de pânză spartă, atâta vreme până ce porțiunea se înroșește și se inflamează, fie că se produce o mică rană în același loc și se varsă o picătură din otrava de bubat, legându-se apoi rana cu o bucată de pânză veche. Cu asta totul s-a terminat.“ Și tot Griselini mai notează: „În pofida longevității lor, românii nu sunt cruțați chiar de toate bolile. Mai ales în tinerețe, ei sunt expuși frigurilor, care sunt endemice în Banat. […] Mulți suferă de boli lumești, râie, pecingine...”.
Râia este o boală de piele la oameni și la animale, cauzată de un parazit și caracterizată prin apariția unor bubulițe localizate mai ales între degete și care produc mâncărime. De asemenea, provoacă și căderea părului. Iar pecinginea este numele popular dat mai multor boli de piele contagioase, caracterizate prin erupții cu bășicuțe care, uscându-se, lasă niște pete scorțoase ce produc mâncărimi.

Agenda nr. 10/5 martie 2005