agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2002-01-09 | |
Încerc să-mi amintesc care a fost ultimul lucru extraordinar pe care l-am creat, trăit sau simțit, din iubire. Și unde am fost în toate momentele ce au urmat. Cu ce gânduri, idei, senzații, oameni, drumuri mi-am umplut secundele, minutele, orele, încercând să înțeleg sau pur și simplu mergând din inerție între două priviri grăbite la ceas, spre cine știe unde (nicodată nu mergi mai departe ca atunci când nu prea știi de ce și încotro mergi, ați observat?) , mai aproape sau mai departe (uneori în același timp) de cei cu care am împărțit acel moment de iubire? Unde ne pierdem când trăim cu un pas în urma propriei vieți? Și de ce nu mai simțim nimic? Nici măcar golul din urma noastră? De ce uităm atât de ușor frumosul din viața noastră și rarele momente de sinceritate totală, când obosit de rutina din jur, te trăiești pe tine însuți ca pe o experiență autentică, absolută? Se spune că orice act de iubire te face responsabil. În primul rând față de tine, apoi față de persoana care ți l-a oferit sau căreia i l-ai oferit. Și nu în ultimul rând față de relația voastră cu lumea. Și am realizat că, alături de majoritatea oamenilor, mai am mult de învățat despre iubire. În primul rând, fiindcă iubirea nu se oferă în rate, e o problemă de atitudine permanentă și este apogeul unei înțelegeri adevărate a naturii umane. Nu cred că poți iubi cu adevărat ceva ce nu cunoști. Numai o înțelegere profundă a celuilalt îți oferă suportul pentru a construi o relație adevărată, pe baza acelor aspecte comune esențiale (idealuri și preocupări comune, credințe comune și, cel mai important lucru, un același mod de a privi și de a simți viața) sau complementare în jurul cărora s-a născut nevoia de celălalt. O nevoie puternică, născută rațional, nu din instincte. Este acea stare de totală excelență în care te simți complet, în care doi oameni devin părți ale unui singur întreg, fără a-și pierde individualitatea.
Presupune întâi să te regăsești pe tine ca prieten. Cel mai bun prieten. Să înlături toate convențiile, prejudecățile, falsurile, tot ceea ce este străin de tine. Nu poți aprinde nimic în ceilalți dacă nu știi să-ți luminezi propriul drum. În iubire dai și cauți continuu, trăind cea mai mare fericire din lume: aceea de a simți cum ceea ce ai avut tu de dat ajunge acolo unde trebuie și descoperă în celălalt valențe noi. Eventual același sâmbure de iubire. Privim în jur și vedem șase miliarde de oameni care își trăiesc viața cu sentimente, senzații, visuri, dar fără iubire. De ce? Fiindcă majoritatea o consideră ca pe o calitate intrinsecă umană și cred că nu mai au nimic de învățat despre iubire. Decât să aștepte să “se întâmple”. Din păcate nu ne naștem, ci devenim oameni. Iar ceea ce ni se “întâmplă” nu e decât un surogat de iubire, care ne simplifică ce-i drept viața, dar nu ne-o face mai adevărată. Este, dacă vreți, comparabilă cu diferența dintre un tablou original de Van Gogh și fotografia unei copii anonime după acel tablou. Din când în când ne izbim de adevăr, plângem un pic și așteptăm ca cineva să ne întindă o mână. O persoană matură care iubește. Sau cel puțin cineva care a înțeles că iubirea se învață, în urma unui început de împreună. Uneori acel cineva ne aude (dacă știm să strigăm din ochi, cu glas tare). Alteori nu, fiindcă de foarte puține ori merităm. Fromm spunea că iubirea este un act de voință, fiindcă are la bază un potențial uman, nu este condiționată, așa cum crede majoritatea oamenilor, de obiectul ei. Dacă-i adevărat, și eu cred că-i adevărat, bilanțul e tragic. De prea multe ori doar ne agățăm de ceilalți, ca de niște obiecte la îndemână, menite să ne ușureze nouă drumul prin lume, sau să ne ofere sensuri, sentimente, răspunsuri fără de care ne-am simți suspendați și am conștientiza la nivelul cel mai profund singurătatea pe care ne-am creat-o și în care ne-am afundat cu o perseverență de care în alte contexte nu prea știm să dăm dovadă. Dincolo de toate atributele ei, iubirea mai cere inevitabil un lucru: să treci prin viață cu ochii deschiși. Poate n-ar strica să ne privim din când în când viața în oglindă și să ne întrebăm cât de adevărată este. Și cât de mult știm cu adevărat despre iubire. Eu sunt unul din cei șase miliarde de oameni. Un om care a trăit un sfert de secol de viață încercând să descopere cine este și ce are de dat, trăind cu cioburi de iubire, pe care le-a concentrat într-un ideal de a fi. Și pe care, alături de alți câțiva oameni care îi seamănă, încearcă să vi-l ofere cu mijloacele pe care le are la îndemână, cu drag. Încercând să învețe câte ceva. Din fiecare început de împreună. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate