agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4033 .



“Intrarea Soarelui” de Cecilia Ștefănescu – povestea despre Sal și Emi
articol [ Carte ]
(“Tristan și Isolda” în transcriere adolescentină)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2010-01-26  |     | 





Romanul “Intrarea Soarelui” (Polirom, 2008) este a doua mare abatere de mare percutanță epică a Ceciliei Ștefănescu, după “Legături bolnăvicioase” (2002). Abatere înseamnă, bineînțeles, originalitate, forță romanescă de redare citadină, inventivitate, prospețime, caleidoscop de imagini, viață esențializată din câteva linii, poezie adulderină à la Alberto Moravia, grimasă urmuziană, pulsiuni neosuprarealiste, seducție a crizelor de personalitate, împăcare, rivalități adolescentine și compromisuri între tineri, răni de (ne)vindecat, horror atenuat, devenit simpatic, acceptabil. Cartea de vizită a acestui prozator, de treizeci și trei de ani – tot atâția cât au și eroii romanului, Sal și Emi – este impresionantă. A debutat în volumele colective “Ferestre 98” (1998) și “Tescani 40238” (2000) – experimente epice de-o mare îndrăzneală, tatuaje în pielea prea confesivă nouăzecistă. După romanul său de debut (apărut în trei ediții la noi, iar în 2006 și la editura Phébus, în traducere franțuzească Liaisons morbides de Laure Hinckel) regizorul Tudor Giurgiu a făcut și un film, “selecționat în secțiunea « Panorama » a Festivalului de Film de la Berlin”.
Cărțile Ceciliei Ștefănescu se recomandă singure, având deja conturată individualitatea lor, pentru că textul care le alimentează cu sânge și oxigen este lucrat în filigran și pietre rare. Ca dovadă, stadiul uterin, prenatal al lui Sal (prescurtare de la Sorin Alexandru Lemnaru) este redată minimalist, cititorii intuind momentul când mamei sale i se rupe apa și îl scoate la lumină ca pe-un Sol invinctus în niște zori de zi, geamăna sa născându-se însă moartă (“era asemenea lui, sufocată de prezența lui [...] și acum îi zăcea la picioare, neînsuflețită”); capitolul “Intrarea soarelui” de la mijlocul celor 350 de pagini a ajuns să împrumute și cărții titlul său, care trimite la iluminare, prag inițiatic, auspicii favorabile:
“Se întorcea pe vârful degetelor și mișcarea durea, sunând în atmosferă și spărgând densitatea. Dar, așa cum fusese prevăzut dinainte, întoarcerea schimbase echilibrul, iar excrescențele îndurerate se ridicau în relief, din tabloul lor eterat. Nu era ușor să străbați distanțele în timpul scurt, mai ales că la capătul lor te-ar fi așteptat preamărirea. Dar dragostea de viață care adună toate vietățile, indiferent de felul lor – pentru că părțile rămân mereu îndrăgostite –, face din obstacole mușuroaie și din dezgust toleranță. Împrejurimile se colorează pestriț și, astfel, vacarmul obosește. [...] Și te cuprinde o plictiseală, pe care-o numești infinit, deși numele e doar o cochetărie de miop, pentru a îmblânzi fiara care repetă, ca un copil tâmp, « De ce? De ce? De ce? ».
Se apropia și se îndepărta, ca un șarpe rece, ca un lanț de numere, șiruri nesfârșite, întotdeauna altfel. Înfricoșător și greu de cuprins cu mintea. Deși ceea ce apărea împrejur nu mai era decât amintirea spaimei trecute, acum avalanșa surprinzătoare tăia răsuflarea. Tăia timpul în două, fracturându-l. […] Urechea devenise mai mare decât universul și stătea țeapănă și atentă, sub forma unei flori carnivore gata să înghită gângania de pe petala ei stridentă. Mărimea și umbra pâlniei împiedicau restul să crească, să scoată la rândul lui sunetele care l-ar fi salvat din singurătate. Zgomotul perpetuu hrănea animalul care năștea în peștera imensă numerele prinse în șiruri nesfârșite. Secționa cu lama lucioasă, prin care se reflectau monstruozitățile, lanțul și, cu toate că ai fi zis că se termină, ele creșteau și scădeau după voie, cu tenacitatea unor termite. La capătul unei lungi așteptări, s-a deschis un mugur din care a răsărit soarele cu petalele lui trandafirii. Așezate, spiralate, fâlfâind din aripile volatile, și-au răspândit repede mirosul împrejur. S-a luat după mirosul acela tare, care-l asurzea, și și-a dat drumul pe toboganul acoperit cu mâzgă spre formele ce începeau acum să se lege.” (pp. 147-149)
Ca mamoși ai fabricării textului și personajului principal, Sal, n-avem cum să nu tresărim la priceperea Ceciliei Ștefănescu de a-i urmări fătului său încă nenăscut și neapărut pe scena dură a romanului orice reacție senzorială, orice tresărire spirituală inaugurală – pe baza preceptului că omul este cununa creației. Gracian Baltazar în “Criticon” a reușit să surprindă ieșirea în lume, tot dintr-o peșteră obscură platonică a omului, asaltat imediat de ineditul unei avalanșe senzoriale – biciuirea aerului proaspăt, marin.
Am citat pasajul de mai sus, din capitolul cinci, “Intrarea Soarelui”, din două motive. Unul ar fi cel onomastic. Sal (Sorin) înseamnă în româna de messenger prescurtarea de la “salut”, “salutare”. Dacă i se dublează consoana finală într-un “l” geminat, atunci știm că se răspunde la salut. “Sall” poate însemna și că Sorin Al(exandru) concentrează în el universul, el fiind “sarea pământului” (“sal, -is” = inițial un simplu grăunte de sare, un embrion, un “boț cu ochi” din București). La o adică Sal/emi poate fi un singur prenume, nord-african. Adică se face aluzie, din start, la mitul cuplului androgin, la îmbinarea perfectă a destinelor ca jumătățile miezului și coajei de nucă. Jocurile onomastice, sugestiile puse la cale de către Cecilia Ștefănescu nu se opresc aici. Prietena lui Sal, Emi, amintește de Emma a lui Jane Austin, de suflet, amică și a iubi (“l’âme”, “amie” și “aimer” în franceză), însă cu prisosință și de curentul emo, în sensul creativ, rezistent, ezoteric, (perceput de alții numai ca ceva neapărat recalcitrant, extravagant) al termenului. Între Sal și Emi se iscă o simbioză ca între o plantă și o insectă. N-ar putea trăi unul fără altul, precum nufărul și gândacul ce-l fecundează. Ei trebuie să se vadă în orice zi pe la ora șaisprezece. Chiar se vorbește alegoric despre o plantă pretențioasă udată prea mult, apoi despre o seră căreia stăpâna îi spune toate gândurile, iar apoi, lăsată fără confidențe, se veștejește. Sal își neglijează vecinii de cartier, micile campionate de fotbal pentru a o întâlni și a se plimba, ori a mânca bunătăți gătite de mama ei. Camera lor Sambô, a descoperirii fericirii, se mută din dormitorul fetei, pe acoperișul blocului ei (locul secret de unde-l urmărise mereu pe Sal, de când ieșea din scară), apoi chiar într-o boxă din subsolul blocului lui Harry.
Al doilea motiv al citării pasajului cu venirea pe lume a eroului ar fi faptul că Sal va fi la un pas de moarte, chiar din vina lui Emi. Ar fi putut muri la spital ori în patul de-acasă, pentru că nu ieșea din comă, stând cu ochii deschiși. În camera de “reanimare” el fusese plâns ca un Osiris mort și înviat de Emi (un fel de Isis ce se simțea vinovată că nu chemase imediat salvarea când el spărsese o vitrină la o petrecere, după ce-i povestise cu amănunte legendarul roman “Tristan și Isolda”). Dacă Emi nu i-ar fi dăruit din răsuflarea ei, sau dacă nu se întindea în același pat ca să plângă din suflet, Sal ar fi murit, pentru că pierduse mult sânge prin tăieturile de la mâini. Numai micul Toma (martorul din umbră, ce ascultase din altă cameră povestea rănii sale, care trecuse și el prin frigurile morții) știuse de culpa primordială a lui Emi. Ea fusese nemulțumită de masochista “declarație de dragoste” a lui Sal și de judecarea cam aspră de către el a Isoldei. Vindecarea miraculoasă a lui Sal, transferul de energie dăruit de Emi, devin explicabile dacă vedem în agonia din care-l scapă “Emi-cea-mică” canapeaua unui psihanalist-autor : pacientului i s-a indus forța revenirii la viață și a uitării episodului său de la naștere cu geamăna sa născută moartă. Emi ar fi vrut să-și răscumpere cu vârf și îndesat greșeala că nu chemase atunci salvarea. De aceea ar fi vrut să fie ea moartă, să-i transfuzeze propria viață. Exact ce făcuse și geamăna lui Sal în uter, pentru ca măcar el, după o săptămână de travaliu matern, să vadă lumina zilei.

În afară de capitolul al cincilea, “Intrarea Soarelui” fiecare capitol din romanul cu același titlu al Ceciliei Ștefănescu are, precum vasele comunicante, un recipient geamăn, situat cronologic “după douăzeci de ani”, când Sal și Emi nu mai sunt copii, ci oameni maturi, căsătoriți, el cu Matilda, iar ea cu Matei. Cele cinci perechi de capitole sunt:
a) I, “După-amiaza lui Sal” – VII, “Nautilus” (iubita din beci = iubita de pe palajă; părinții lui Sal și ai lui Emi-cea-mică = soțul ei Matei + soția lui, Matilda cu fiicele Dori și Mari). În primul capitol se relatează și cum s-au cunoscut protagoniștii, la opt ani, Emi selectându-l pe Sal ca prieten, dintr-un grup mai mare de rivali, Max, Harry, Toma, Johnny, “sensenii dintr-a VII-a”, “golanii de lângă fabrica de bere”. Sal și Emi depind de familiile lor, fiind singuri la părinți. În cel de-al șaptelea capitol este vorba de ipostaza lor de amanți la maturitate, de-o aventură secretă a lor pe litoral, cu întâlniri în zori, ca să nu-i simtă soții. Întâmplarea îi reunește la o cofetărie, iar Sal are inițiativa ruperii parțiale a tainei lor. Se prezintă ca prieteni din copilărie soților și fiicelor lui. În primul capitol e vorba și de halucinația avută de Sal, că ar fi descoperit cadavrul unei femei în subsolul blocului lui Harry și că i-ar fi tăiat degetul având un inel cu agată pătrată, pe care apoi l-a dăruit într-o casetă lui Emi-cea-mică. Chiar dacă acea rămșiță corporală ar fi fost reală, pentru că Emi e dusă a doua zi în beci și găsește boxa și masa unde i se arătase lui Sal cadavrul, ipoteza cititorilor, după sfârșirea întregii lecturări a romanului este că de fapt el găsise acolo numai degetul acelei femei frumoase, decedate. De aceea Emi nu l-a crezut niciodată pe Sal în stare să taie din mâna stângă a acelei femei un deget, cu un briceag făcut pierdut, aproape imediat, tot în beci, unde l-ar fi găsit. Autoarea cărții “Intrarea Soarelui” ne dă de înțeles că Sal, cu presimțiri anormale pentru vârsta sa, simțise mirosul îngrozitor, coborâse în beciul blocului unde Emi avea să fie violată, găsise sursa mirosului cadaveric, degetul cu inel, pus poate chiar de soțul decedatei în propria boxă, apoi revenise la ușa “prietenului” Harry care nu i-a deschis, nelăsând-o să strige nici pe Emi, pe care tocmai o agresase oribil, violând-o. Criza în care a căzut Sal pe loc, în pragul ușii, i-a dat acea halucinație cu trupul moartei, căreia i-ar fi tăiat degetul spre a i-l dărui lui Emi. În limbajul psihanalitic, pentru Sal și Emi a avut loc complexul castrării, subconștientul lui Sal presimțind totul, dar neputând interveni când prietena sa era deflorată, siluită de către altcineva. De aceea el aiurase, intrând în criză, cât a stat pe pragul locuinței de supliciu al lui Emi-cea-mică; Sal compara coșmarul pe care-l bănuia după ușa apartamentului, în agitația sa din inconștient și batjocorirea trupului nedezvoltat al prietenei sale cu înțepenirea plinătăților unei femei mature (cum văzuse la prietenele mamei sale, ce-l îmbrățișau și-l alintau între sâni), însă moartă, înghețată.
b) II, “« Adio! »” – VIII, “Petrecerea” (dăruirea degetului moartei corespunde nu doar elixirului dragostei dintre Tristan și Isolda, ci și anticipării faptului că Emilia, la maturitate, după petrecerea din casa de sejur estival la mare unde se cazase Sal, va bea elixirul morții, fiind salvată în ultimă instanță de către soțul său, Matei, ce a chemat elicopterul s-o ducă la Spitalul Municipal din București). Faptul că titlul capitolului al doilea redă între ghilimele titlul nuvelei “Adio!...” de Mircea Eliade dovedește nu numai caracterul fantastic al scufundării anterioare a lui Sal în întunecimile inconștientului său, în “boxa” morții de mai târziu a Emiliei, ci și spectaculosul, alegoricul, biografismul care sunt reunite subtil la Cecilia Ștefănescu, cu dezvăluiri de secrete ce apar la fiecare pagină a romanului.
c) III, “Emi visează” – IX, “Fin’amors” în care se încearcă portretizarea copilei și a femeii, printr-un ebolism invers decât masculinizarea discursivă a Angelei Marinescu (la Cecilia Ștefănescu ar fi vorba de slăbirea convențiilor epice moderniste, datorată conceptului de “slăbirea gândirii tari” a filosofului Gianni Vattimo). În capitolul al treilea Sal este în centrul atenției, atât al colegilor săi de joacă, al părinților, cât și al prietenei Emi, care-l ascultă spunându-i legenda lui Tristan și a Isoldei. Ascunși într-o încăpere cu antichități puse într-o vitrină ferecată, din vila lui Toma, unde fuseseră invitați, ei nu știu că sunt spionați de către acest fiu al gazdelor. Pentru a-i dovedi că poate muri pentru Emi, dorind o sabie din vitrină, Sal se rănește grav în sticla sfărâmată și leșină. Emi consideră că este o criză mai veche a sa, cădere de calciu ori epilepsie (“doctorița” care dă diagnosticul bolii lui Sal rostește o denumire pe care nici el n-o va înțelege vreodată – astfel că ambiguitatea va fi asigurată până la sfârșit). Va regreta că nu intervenise la timp, iar la sfârșitul capitolului al treilea Emi îl resuscită pe Sal, care nu-și mai revenea de loc, fiind privită cu ochi răi de mama băiatului, că se întinsese lângă el pe pat pentru a nu rămâne singur și rece. El îi face mărturisirea: “- Iartă-mă, iartă-mă, te rog, de fapt ar fi trebuit să-ți spun că eu te iubesc și că nu pot trăi fără tine. Tu ești Isolda mea.” Copleșită, Emi îi spune că exagerează. E de-o mare modestie. Din acest motiv, pe când Emi “visează”, se pare că Sal e capabil de-o mare performanță: el își vede viața alături de ea, după o despărțire de douăzeci de ani: “Înainte să iasă din încă din încăpere, Sal a aruncat o ultimă privire, plină de nostalgie și regret, patului micuț și tare, pe care se întinsese cu singurul gând de a se odihni înainte de a porni în căutarea celor doi străini ce păreau a fi atât de nefericiți.” (p. 108). Cei doi străini, Sorin Lemnaru și Emilia sunt amanți, hăituiți de responsabilitatea familială, nevoiți să se întâlnească fugitiv, că soții lor să nu bănuiască nimic. După cum “unchiul Marc” al lui Tristan avea să afle că Isolda îl trădase cu propriul său nepot, știindu-se încornorat, și viitorul soț al Emiliei, Matei va reacționa virulent când va afla adevărul ascuns de ei mai mult timp.
Capitolul al nouălea, dimpotrivă, este o analepsă a Emiliei în trecutul îndepărtat, când și cititorilor li se livrează explicația de ce Sal simțise că-n fața ușii celui mai “bun” prieten al său se întâmplase o faptă abominabilă: violarea celei care fusese Emi-cea-mică, de către adolescentul Harry, rămas singur în casă. Amețit de-un miros de mort ce plutea în scara blocului până la etajul ultim, al patrulea, Sal a leșinat în fața apartamentului lui Harry, după ce apăsase de multe ori sonerie și auzise sunete ciudate. De aceea nu putuse interveni. Nu v-a putea afla, deși o va întreba de două ori pe Emilia, mai nimic despre acest episod enigmatic din viața sa. Peste douăzeci de ani ea își amintește mereu cum venise să-l caute pe Sal la prietenul său cel mai bun, după ce cutreierase toate străzile, speriată că nu vine la ea acasă; cum fusese trântită brusc de Harry, pierzându-și cunoștința de două ori, pentru că a fost legată cu sfoară, ținută de gură să nu strige și batjocorită chiar când Sal venise având o presimțire “funestă”.
Sal, după ce Emilia ieșise din spital, o interogează pentru ultima oară despre “faza cu Harry”, crezând, cum mărturisise chiar ea la cofetărie, că fusese trădat încă din acea zi, când el leșinase în pragul locuinței unde crezuse că-i aude și ei vocea. În locuința Emiliei, soțul ei gelos, meschinul Matei, are prezența de spirit și curiozitatea de a-i lăsa împreună, singuri pentru o oră, pentru că ea nu-și mai revenea după ce avusese o tentativă de-a se sinucide la mare. Dragostea carnală dintre Sal și Emi este umbrită de suspiciunea că ea nu l-ar mai iubi. Fuga precipitată pe scări a lui Sal, înainte de-a se împlini ceasul de iubire permisă de soțul ei, este a doua dovadă din viața sa că de fapt el renunța prea ușor la confruntarea directă a adversarilor. Prima dată, în copilărie, nu putuse să le țină piept părinților săi, cărora Harry le vindea gogoși precum că Emi avea tată pușcăriaș, că plănuise chiar ea să fugă împreună cu fiul ei.
d) IV. “Locul sigur” – X. “Fuga” (din aceste două titluri dichotomia compozițională a romanului, în valurile dezvăluirilor, reiese foarte clar). Argumentul antinomiei “loc sigur” versus “fugă” nu trebuie să ne păcălească. Pentru cuplul Sal și Emi nu există loc sigur pentru a se iubi nicăieri și nicicând, în București, la mare ori la munte. Decât în eternitate, pentru că ei repetă sistematic aventura spirituală a lui Tristan și a Isoldei. După cum Isolda nu-i spune lui Tristan de ce se măritase cu unchiul său Marc, tot așa Emi (Emilia) nu îi mărturisește complet, nici în adolescență, nici la maturitate că fusese violată de prietenul său de încredere, Harry.
Locul sigur este camera lui Emi-cea-mică, fosta cameră a tatălui ei ce-o părăsise, redecorată complet, unde Sal se simte cu ea mai bine decât acasă la el, meditând asupra conceptului de iubire neîmplinită, in statu nascendi:
“ - Crezi că iubirea e făcută să fie pură?
Credea mai mult, că trebuie tăinuită, niciodată mărturisită, trăită. Că aspirația spre iubire e singurul lucru care te ține cu adevărat la suprafață. Și nici măcar aspirația spre împlinire, ci aceea neștiutoare de sine, ca o adulmecare în văzduh a prăzii. Cum îi putea spune asta fără s-o supere și s-o îndepărteze definitiv de el? Ar fi înțeles că, spunându-i-o, își dezvelea cea mai fierbinte dorință, de a rămâne împreună până la sfârșitul zilelor?
- Sal, pe unde-ți zboară mintea?
Visa să poată sta cuibăriți amândoi în vârful patului și să fie uitați, pentru o săptămână sau poate și mai mult, să se hrănească cu iaurt și alune, să spună povești și somnul să nu-i viziteze niciodată. De când o văzuse întinsă pe masa aceea, albă și tăcută, nu se mai putea dezlipi de imaginea ei și, chiar și atunci când erau împreună, tot mai simțea gheara care-i strângea stomacul de dor.
- La ce te gândești?
- La tine.
Emi și-a strecurat vârful limbii printre buzele umezite.
- Eu nu sunt un « ce ».” (pp. 110-111)
Neputând să mai rămână împreună, pentru că părinții lui Sal se mutau într-un cartier din București prea îndepărtat, ei hotărăsc să fugă împreună, cu rucsacuri grele, ca să-și piardă urma. Abia în capitolul al zecelea aflăm că ei au stat ascunși timp de o lună întreagă în curtea cu legume și fructe a unui bătrân. Acest refugiu paradisiac al micilor adolescenți, în care de căldură, nu rămăseseră decât în chiloți, va constitui mai târziu, peste douăzeci de ani, pretextul iubirii carnale, punctul de pornire al relației lor extraconjugale. Ce se petrecuse atunci cu ei, prin refugiul vegetal din timpul verii caniculare? Bătrânul aproape orb cu rol de gazdă (numit chiar Șarpele) le asigură, fără să știe, porția de ouă prăjite în fiecare dimineață. Sal descoperise într-o zi că una din odăile casei bătrânului era goală, tapetată cu pozele mărite și înrămate ale iubitei sale din tinerețe, o frumoasă actriță moartă prea devreme. În toată casa erau farfurioare în care rămăseseră doar coji de pâine pe alocuri, pentru că le mâncau șoarecii. Tainul adus iubitei bătrânului, cu pioșenie și regularitate în zori, este prin voia întâmplării o mană din cer nesperată pentru Sal și Emi.
Ei vor fi prinși de poliția anunțată de către Harry, căruia Sal nu se abținuse să nu-i dezvăluie niște indicii despre locul unde-ar fi vrut să evadeze cu Emi.
e) VI. “Orașul plantelor perene” – XI. “Frumosul cadavru”
În capitolul al șaselea se relatează mai întâi despre mergerea în boxă a lui Sal însoțit de Emi – un episod fundamental în care ei înving obstacolele puse în jur de ceilalți și își jură credință pentru totdeauna. Apoi, aflat într-o vizită la Harry, Sal discută cu Toma despre episodul când el fusese la un pas de moarte, spărgând geamul vitrinei.
Cel care descoperise boxa, după un miros insuportabil de mort, fusese chiar Sal, ce crezuse că se adăpostește de-o ploaie. Capitolul al șaselea oferă o explicație plauzibilă a halucinației cu moarta din beci, pe care Sal o crede premoniție despre moartea tragică a Emiliei la maturitate.
Ultimul capitol (epilogul) romanului face ca premoniția să se împlinească. Emilia fuge de soțul său. Soția lui Sal îi dă târziu biletul în care Emilia stabilea întâlnirea cu el într-un hotel din București. Se pare că Sal ajunge cu o întârziere considerabilă. Crede că a adormit, bea mult vin cu recepționerul, iar când se-ntoarce constată că Emilia nu mai răsufla. Se întinde lângă ea, nevrând nici el să mai trăiască fără ea.
Acest roman de dragoste are un final ambiguu. Toată povestea de iubire este relatată cu tâlc, însă tragismul ei poate fi programat chiar de imaginativul Sal, cel care și-ar inventa la vârsta adolescenței o aventurosă viață cu Emilia, peste douăzeci de ani. Cititorii maturi sunt tentați să creadă însă în veridicitatea tuturor faptelor, așadar și că la sfârșit protagoniștii mor în aceeași zi, exact ca Tristan și Izolda. Colegii lor de joacă din adolescență vin să-i vadă cum au murit unul lângă altul.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!