În orașul istoric încărcat de distrugeri și de prefaceri, Ierusalim, unde a trăit și suveranul Regatului Israel, David, au loc mereu sărbători cu cântece, localitatea fiind considerată „mama omenirii” sau „centrul Pământului”, după profetul Ezechiel. Aici Dumnezeu a ales a se desluși pe Sine în Persoana singurului Său Fiu, care era un Om smerit. El a fost arhetipul sacrificiului de Sine pentru salvarea omenirii de păcatul adamic. Viața Lui modestă din Palestina și durerea suferită în Ierusalim au schimbat calea civilizației omenirii. Două mii de ani mai târziu, mesajul lucrării Sale „cu moartea pre moarte călcând” este resimțit și în mileniul trei, ca un imperativ categoric: pentru ca mileniul să existe, trebuie să fie religios.
Biserica pe care Iisus Hristos a fondat-o, iar pe care Petru, Pavel și ceilalți apostoli au dus-o dincolo de granițele Palestinei, poartă și astăzi esența vieții proclamată de Fiul Omului prin lucrarea Sa. Supraviețuind persecuției, opresiunii și chiar trădării, Biserica și-a menținut cursul timp de douăzeci de secole pentru a rămâne în credința Noului Testament, purtând întotdeauna mesajul dragostei frățești la agape. Construită pe fundamentul nezdruncinat al tradiției, Biserica încă se raportează credincioasă la etica fundamentală creștină, predicând puritatea lui Dumnezeu, dragostea veșnică, iertarea, compasiunea, toleranța, înțelegerea, filantropia, dragostea divinității pentru umanitate.
Recurența istorică asupra existenței noastre ne duce la o aserțiune: unde suntem astăzi depinde de locul în care am fost ieri. Cronicele perpetue ale oamenilor și ale evenimentelor, ale obiceiurilor și ale închinării, splendorile policrome ale ritualurilor, valorile radiante ale artei atemporale și ale arhitecturii, întrebările din mințile credincioșilor și provocările din mințile necredincioșilor, dezbaterile dialectice permanente și deciziile, evoluția dogmei și a doctrinei, un corp vibrant vital al credinței și încrederii, presupus a fi valid, toate aceste elemente formează legăturile individuale ale unui lanț care ne leagă de rădăcinile noastre și de moștenirea noastră. Ancorat în scripturi, acest lanț lung și neîntrerupt al tradiției reprezintă moștenirea extraordinară a creștinismului ortodox estic.
Creștinismul este marcat de originea lui semitică, dar s-a dezvoltat în lumea greacă. Evreii, aflați sub conducerea romană, au suferit mult de pe urma influenței și ocupației străine, afectându-i comunitatea. Acest fapt s-a produs nu atât din perspectiva vieții politice și culturale, cât și din cea a bogatei moșteniri a vieții religioase și a tradiției. Această moștenire Vechi-Testamentară privind părtășia evreiască, filantropia și credința într-un singur Dumnezeu, au constituit un sol fertil pentru mesajul lui Iisus.
Romanii au avut o contribuție importantă în ceea ce privește legea și ordinea, libertatea de a călători și comerțul, practicile prin intermediul cărora se puteau răspândi și anumite idei. Totuși, limba greacă era cea care juca rol de catalizator în propagarea Evangheliei creștine. Cultura elenă avansată și gândirea greacă clasică au pus la dispoziție climatul necesar pentru ca creștinismul să poată prinde rădăcini și să prospere. Cuceririle lui Alexandru Macedon din secolul IV î.Hr., au facilitat răspândirea civilizației grecești în toate colțurile lumii cunoscute, greaca fiind limba internațională a vremii, prin intermediul căreia ideile abstracte au ajuns să fie inteligibile. Ridicarea Imperiului roman nu au schimbat lucrurile. Liderii romani vorbeau atât greaca, cât și latina, iar biserica romană își avea slujbele în greacă, nu în latină, până în secolul III d.Hr. Filosofia greacă clasică a câștigat de asemenea un punct de sprijin sigur în toate teritoriile cucerite de romani: imortalitatea sufletului, propusă de Socrate; superioritatea minții și rațiunii, a materialului și a simțurilor, propusă de Platon. Ideile reprezentau o realitate veșnic constantă, în spatele unor aparențe mereu schimbătoare, după logica aristoteliană; rațiunea sistematică a lui Primus ce a dus către o concluzie inevitabilă: etica – o distincție între corect și greșit, bine și rău; noțiunea datoriei și îmbunătățirii personale, promovată de stoici. Toate aceste idei dominau gândirea vremii. De fapt, învățații neoplatonici, mai ales cei din Alexandria și Damasc, au exercitat o influență precumpănitoare asupra modului de gândire contemporan, din secolul al III-lea î.Hr., până în secolele al IV-lea și al V-lea d.Hr. Subscriind la concepția greacă fundamentală a logosului, cuvântul, sau a minții și rațiunii, ca forță supremă, un Duh care se mișcă și ordonează universul, ei au fost mulțumiți să accepte și să promoveze conceptul creștin al unui Duh divin, ca putere eternă, care guvernează lumea. „Creștinătatea a moștenit o predispoziție morală la filantropie, pentru a-i hrăni pe cei săraci, a-i îngriji pe cei bolnavi și a avea milă de cei lipsiți. De la civilizația greacă, a fost nevoie de idei platonice radicale despre imoralitate și perfecțiune, ori de o logică tertuliană într-un sistem de valori dezvoltat de către stoici, dându-le un conținut și un înțeles nou.” (Rev. Dr. Alkiviadis Calivas, Decan Holy Cross Greek Orthodox School of Theology)(*)
Fuziunea dintre mesajul evanghelic cu lucrările de cariate ale iudaismului și rațiunea grecilor clasici, a creat esența umanității, care chiar și azi se regăsește în centrul creștinismului ortodox. Moralitatea creștină privind iubirea, mila și sacrificiul de sine a atins inimile receptive. Mesajul mântuirii, care promite viață veșnică după moarte, a ajuns în minți deschise. Însăși intimitatea acestei noi religii și sentimentul de apartenență, a atras sufletele înstrăinate. „Populația păgână predominantă din zonă s-a simțit amenințată de faptul că creștinii respingeau dumnezeii păgâni, crezând că favorurile acestora aduceau succes imperiului. Cetățenii romani loiali din centrele urbane dezaprobau indiferența creștinilor față de serviciile imperiale sau militare. Mai mult decât atât, guvernul nu a agreat faptul că creștinii nu acceptau divinitatea împăratului. Predicarea unui Nou Rege sugera revoluție. Într-un asemenea mediu, ospitalier credinței fundamentale creștine, dar ostil consecințelor sale aparente, creștinismul a făcut primii săi pași către o civilizație iluminată, pentru a transforma și construi noi culturi.”(*)
Pe durata a 13 ani, sf. Pavel a călătorit aproape 25.000 km cu barca, dar în mare parte pe jos, fondând biserici în tot imperiul roman. Apostolul neamurilor a dus creștinismul din sinagoga evreiască în întreaga lume. Biserica și fenomenul de dezvoltare a acesteia au urmat cursul centrelor comerciale și politice de pe tot cuprinsul domeniilor Romei. Imperiul, în cele din urmă, în special partea sa estică a fost un imperiu al orașelor. În primele generații de creștini, autoritatea administrativă se afla în mâinile apostolilor. Însă după ce se puneau bazele unei biserici, apostolul, înainte să meargă mai departe în lucrarea sa, ordina bătrâni, care să supravegheze evenimentele din fiecare comunitate. „Printr-o evoluție treptată, s-a format o structură administrativă, cu trei structuri de administrare. Diaconii erau cei care țineau slujbele comunității, prezbiterii sau bătrânii, care să asiste administrarea comunității și închinarea acesteia, episcopii, supraveghetorii sau arhiereii, care să supravegheze biserica în fiecare oraș. Până în secolul al doilea, o astfel de structură fusese deja clar stabilită. Fiecare oraș avea un episcop ordinat, episcopos, care era un urmaș al apostolilor. Până azi, nenumărate poziții de episcopi din familia ortodoxă susțin o astfel de tradiție neîntreruptă în ceea ce privește succesiunea apostolică. Prin punerea mâinilor la ordinarea unui episcop, autoritatea trece direct de la apostol la episcop și la fiecare dintre succesorii care-i urmează. (Rev. Dr. Milton B. Efthimiou, Ecumenical Officer – Greek Orthodox Archdiocese of North and Sous America)
Marea persecuție întreprinsă de împăratul Dioclețian la începutul secolului al IV-lea, a decis distrugerea tuturor clădirilor bisericilor, confiscarea cărților creștine, înlăturarea creștinilor din funcțiile guvernamentale sau militare și arestarea întregului cler. În asemenea conjunctură, creștinii nu mai aveau unde să se întrunească. Așa că, s-au mutat cu Biserica sub pământ, în catacombe obscure, locul unde în mod normal își îngropau morții. Aceste peșteri au fost primele biserici, care au ajutat creștinii să-și susțină credința, menținând flacăra aprinsă.
Tradiția spune că împăratul Constantin a avut o viziune cu crucea lui Hristos, care avea inscripția: „en tuto nica”, „sub acest semn, vei birui”. În timp ce se pregătea de luptă pentru a-și consolida poziția pe tronul roman în anul 312, Constantin a folosit crucea pentru a conduce armata sa, și prin urmare, a schimbat atât cursul creștinismului, cât și al civilizației umane. Inspirat de această viziune, după ce a fost victorios în luptă, împăratul a devenit protectorul creștinismului, drept pentru care a fost numit Constantin cel Mare; iar împreună cu mama sa, Elena, a fost recunoscut de creștinătatea ortodoxă ca fiind unul dintre cei mai mari sfinți și binefăcători.
Edictul de la Milano, un decret care a apărut imediat după convertirea lui Constantin, a pus capăt marii persecuții din timpul lui Dioclețian. Astfel, Biserica peșterilor s-a transformat în Biserica Imperiului Roman, Constantin creând în cadrul imperiului „un stat, o societate, o ideologie”, văzând în unitatea creștinismului o oportunitate de a imita pe Pământ Împărăția Cerurilor. În anul 324, recunoscând faptul că Roma era prea mult adâncită în închinarea păgână și în idolatrie, Constantin și-a mutat capitala imperială în Est, la Bizanț, numind acest loc „Noua Romă”. În onoarea sa apoi a devenit Constantinopol. După jumătate de secol de la moartea lui Constantin cel Mare, prin decretul împăratului Theodosius cel Mare în Est și a împăratului Grațian în Vest, închinarea păgână a fost scoasă în afara legii, iar creștinismul a fost declarat religia de stat a Imperiului Roman. Împreună, Biserica și Statul au prosperat, pentru a deveni gloriosul Imperiu Creștin Bizantin. Constantinopol, leagănul puterii și culturii bizantine, a prosperat și a ajuns cel mai civilizat oraș din istoria creștinismului. Acesta a amestecat elemente elene cu elemente creștine, cu rafinamentul exprimat cu elocvență în filozofie, teologie, societate, în lege și în guvern, în școală și în artă.
Integrarea bizantină a elenismului și creștinismului, a Bisericii și a statului, a condus la ridicarea celei mai trainice dinastii din istoria omenirii. Vreme de o mie de ani fără precedent, civilizația bizantină a predominat istoria lumii, iar impactul său mai persistă și astăzi, Biserica creștină ortodoxă regăsindu-se pe întreg mapamondul unde sunt creștini de confesiune ortodoxă. Tradiția, chiar dacă a fost învăluită de realitățile seculare, a rămas păstrată intactă în case, fiindcă relația credinciosului cu Dumnezeu nu este legală, ci spirituală.