L-am cunoscut pe Maestrul Dan Mizrahy în 18 martie 2004, cu ocazia concertului de jazz de la Radio București, unde am cântat Gershwin, cu Bega Blues Band și Big Bandul Radio, dirijor Ionel Tudor. Invitația la concert a fost lansată prin amabilitatea compozitorului Doru Popovici, contând pe aplecarea de o viață a Maestrului Mizrahy spre muzica lui Gershwin. Și într-adevăr, Dan Mizrahy, fără să mă cunoască sau audă vreodată a venit la concert. Acest favor al Maestrului Doru Popovici nu era tocmai roz până în străfundurile sale, Domnia Sa străduindu-se încă din anul 2000 să mă convingă să nu mai cânt altceva decât lied românesc. În ciuda tuturor încercărilor mele de a-i împărtăși crezul meu artistic interdisciplinar și polivalent născut din felul meu de a trăi viața, Doru Popovici a rămas consecvent în ideea sa, iar acest concert de jazz – Gershwin, a fost picătura ce-a umplut paharul. Era - într-un fel - încălcarea tuturor principiilor de clădire a unei cariere de cântărețe de operă și lied - pe care Domnia Sa o întrevedea pentru mine - de parcă nu ar fi fost îndeajuns periclitată această carieră de faptul că eram deja măritată și mai aveam și copil! Privind în urmă, nu pot să nu zâmbesc cu căldură la atitudinea protectoare a “ultimului zimbru”, atunci însă nu prea vedeam partea plină a paharului. Substratul invitației era ca prin “faima Gershwin” a Maestrului Mizrahy, de care normal, eram copleșită, cuvântul dezaprobator al acestuia să fie un fier înroșit pe orice tentativă ulterioară spre acest gen de muzică atât de descătușată și eliberatoare de orice inhibiții care nu era la nivelul cerințelor viitoarei mele cariere. Deși erau ceva cu totul nou - sau poate tocmai de aceea, concertele de jazz au fost o provocare pe care am acceptat-o fără să clipesc, prin intuiție. M-am bucurat de fiecare minut petrecut alături de Bega Blues Band, fiecare piesă a fost o încântare și lucrul acesta s-a văzut. O știu chiar de la Maestrul Mizrahy, care imediat după concert m-a felicitat (vă dați seama? Domnia Sa – pe mine!). Și ca să mă felicite l-a sunat pe Doru Popovici pentru numărul de telefon...
V-am povestit această întâmplare ca să înțelegeți de ce din acel moment Dan Mizrahy a avut în sufletul meu credit nelimitat, chiar dacă nu i-am mărturisit niciodată acest lucru. Am avut la telefon o discuție plăcută, în care am dezbătut fiecare piesă cântată, fiecare intrare, cu profesionalism, iar deschiderea Domniei Sale către o persoană pe care în acea seară o văzuse pentru întâia dată m-a fermecat. M-a încurajat să continui această incursiune în muzica fără frontiere, să-mi fructific talentul interdisciplinar și mi-a sugerat, discret, să nu fug de registrul de contra-alto, dacă mi l-a dat Dumnezeu. Fin observator, mi-a atras atenția că în concert am coborât o cvartă sub portativ, după care m-am răzgândit, întorcându-mă de unde am plecat, lucru ce nu era necesar. I-am urmat sfatul și de atunci am folosit de câte ori a fost cazul notele de sub portativ, fapt care nu numai că nu mi-a dezechilibrat vocea, ci, dimpotrivă, a pus-o pe făgașul firesc, îmbrăcând-o.
Într-un context al provocărilor vieții, în octombrie m-am prezentat la Festivalul – Concurs de Romanțe “Crizantema de aur” Târgoviște, 2004, unde am câștigat Marele Premiu și Trofeul Crizantema de Aur, și unde l-am întâlnit pentru prima dată pe Maestrul Mizrahy. Am asistat la un recital al Geaninei Munteanu, cu Domnia Sa la pian. M-a fascinat. Nu pot să spun că am mai auzit altceva în afara acestui pianist de excepție, cu simțul muzicii curgându-i prin vene, avantajat de o deschidere de invidiat a mâinii, ce se juca în arpegii și acorduri largi, cuprinzând în descătușarea aripilor zborul notelor pe instrumentul adorat o viață întreagă.
Cariera sa a fost împletită cu descoperirea în România a muzicii lui Gershwin. După cum chiar Domnia Sa declara, acest pionierat pe care l-a făcut a fost mai mult o necesitate personală - a fost modul său de a se exprima în interpretare, a fost felia de muzică ce i-a fost destinată, pe care caracterul său s-a pliat în mod cu totul fericit. Unul dintre cei mai cunoscuti pianiști ai anilor 60-80, Dan Mizrahy a cântat Rhapsody in Blue, în varianta cu orchestră, de aproape 200 de ori, iar Concertul în fa l-a cântat de peste 100 de ori, acestora alăturându-li-se Rapsodia a II-a și Variațiunile simfonice "I Got Rhythm" în cadrul Integralei lucrărilor pentru pian și orchestră de George Gershwin. Le-a înregistrat pe toate patru pe un disc devenit celebru – unul dintre cele mai bine vândute discuri ale Electrecord. Drumul său muzical s-a clădit pe temelia interpretării, îmbinându-se în timp cu dorința de a pune preaplinul sufletului pe note, și, în final - în paginile unei cărți autobiografice.
Pianist de rară ținută interpretativă, profesor de excepție, compozitor și scriitor, Dan Mizrahy este o figură specială, complexă și deosebit de interesantă, în peisajul muzicii românești. Domniei Sale îi datorăm ridicarea romanței, acest gen marginalizat pe nedrept în ultima perioadă - la rangul de lied, cu acompaniament elevat. Romanțele Domniei Sale sunt picuri de miere în urechea melomanului, dar pentru muzician sunt chiar mai mult de atât. Frumusețea melodiei este completată și îmbrăcată cu știința armonică a celui ce și-a dedicat cariera de pianist reprezentantului de frunte al muzicii proaspete și incitante a noii lumi, Gershwin. Maestrul Mizrahy se încadrează în categoria compozitorilor ce transpun textul în muzică. La fel ca la Laurențiu Profeta, melodia a fost mereu o prioritate pentru Dan Mizrahy, versul găsindu-și corespondența în muzică prin însăși revărsarea muzicalității sale. Romanțele semnate Dan Mizrahy sunt bijuterii ale genului, sunt mult mai mult decât “un vers și-o melodie” - îl reprezintă: rafinat cunoscător al sufletului uman, exigent cu sine și cu ceilalți, cerându-și drepturile corespunzătoare nivelului generozității sale artistice.
Sunt anumite moșteniri emoționale, pe care le purtăm cu noi, cu unele venim chiar, fără a ni le putea explica vreodată, altele le dobândim pe parcursul trecerii prin timpul vieții noastre de acum. În ultimii 20 de ani, purtăm povara frustrărilor acumulate în anii comunismului, negând și repugnând pe nedrept lucruri minunate din bagajul nostru național - pentru că ne amintesc de vremurile acelea, pentru că atunci erau agreate și promovate. Nume mari ale muzicii noastre populare autentice, ajunși la vârsta roadelor, nu au ce culege, fiind uitați într-un con de umbră... de frica stafiilor comunismului. Muzica ușoară a suferit aceleași mutilări, înlocuind valoarea cu nonvaloare..., romanța specifică nouă și atât de dragă tuturor s-a prăfuit de 20 de ani, fiind cu totul eliminată din orice programe de largă audiență. Și a trecut o generație, s-au ridicat prunci cărora nu li s-a dat șansa unei educații românești, care iată au ajuns la maturitate hrănindu-se spiritual într-o internaționalizare prost înțeleasă ce neagă valorile naționale, în loc să le promoveze. Această spaimă de tot ce amintește de istoria trecutului apropiat a dus la distrugerea culturii românești, unul dintre domeniile în care comunismul, cu limitările sale – a investit. Poate că s-au stins ecourile durerilor și sfâșierilor generațiilor de sacrificiu și putem începe să ne întoarcem spre noi înșine? Dacă am pierdut o generație, măcar să nu-i pierdem pe cei ce vin din urmă, fiindcă, oameni buni, mă repet: în universalitate, - în Europa, în internaționalizare sau cum vor să-i spună politicienii – nu intrăm copiind Big Brother, ci prin Creatorii noștri, prin oamenii de artă, prin scriitorii care mor de foame fără pensii, prin compozitorii de care generația sub 20 de ani nici n-are habar, pentru că nu se mai face muzică la școală!
De ce să renunțăm la romanță? Pentru că o iubea Nicolae și Elena Ceaușescu? Am trecut în alt mileniu – al spiritualității și al libertății de alegere. Suntem liberi să redescoperim romanța. Maestrul romanței, Dan Mizrahy, ar fi apreciat acest discurs.
Faptul de a fi fost laureată a festivalului era cel mai bun motiv pentru visul meu de a cânta împreună din romanțele Domniei Sale. Așa că, înarmată cu neînfricarea lui “ce-o fi , o fi”, m-am programat în vizită, și pe nerăsuflate i-am expus proiectul meu de a face împreună recitalul Marelui Premiu, din 2005, cu un portret din romanțele scrise de Domnia Sa - cu compozitorul însuși la pian, urmând să imortalizăm pe CD manifestarea. Impresionată de peretele faimei Feng Shui, cum am numit sutele de afișe ale concertelor Domniei Sale, micșorate și înrămate, ce abia încăpeau de jur împrejurul camerei de muzică unde trona pianul Maestrului - nu mai știam cum să-mi exprim bucuria întâlnirii. Cred că l-a distrat și cucerit efervescența cu care mă ambalam și-mi pledam convingerile. Important e că a acceptat. Am studiat fiecare separat caietul de Romanțe și ne-am văzut într-o lună pentru selecția programului. A fost o după-amiază de vis. Maestrul era într-o formă nemaipomenită. Am cântat 4 ore și nu mă mai dădeam plecată. Timp de câteva săptămâni am pregătit cu mare bucurie recitalul, am învățat 10 piese, le-am repetat și... nu a fost să fie. Datorită unor schimbări organizatorice, pentru prima oară în tradiția festivalului de la Târgoviște, marele premiu nu a avut recital în anul următor.
Viața ne-a prins în tăvălugul ei, și nu am reușit să facem înregistrările pe care i le propusesem. Acum regret, dar este prea târziu. Din păcate, nefiind în București, nu am participat nici la serbarea Maestrului de la Ateneu. Sporadic, în popasurile mai lungi acasă, îndrăzneam să întreb de sănătate. Deși nu ne-am mai întâlnit, l-am păstrat în suflet și i-am cerut permisiunea să includ pe albumul Colinde pentru mama un fragment din “Ziorel de ziuă”. S-a bucurat când i-am spus. Ne-am revăzut în noiembrie 2009, când lucrul la albumul de colinde se încheiase și am semnat actele de promovare. Era în spital, dar m-a așteptat pedant și elegant, pe fotoliul de lângă pat, dezbrăcându-se de suferință pentru a intra în haina gazdei primitoare. S-a bucurat de Cd-urile mele Enescu și Jora, pe care, onorându-mă, le-a dorit cu autograf. M-a lăudat pentru carieră și mi-a apreciat înclinarea spre scris, pe care o descoperise prin foiletonul File de poveste – Despre compozitorii timpului nostru din Actualitatea muzicală. Mi-a spus cât de mult l-a emoționat căldura și sinceritatea mărturisirilor din portretul făcut lui Laurențiu Profeta, și m-a felicitat pentru ideea de a scrie în acest fel, cu sufletul, prin experiențele celui care le interpretează muzica, despre o întreagă pleiadă de creatori mult prea puțin cunoscuți în raport cu valoarea lor. Am profitat de deschiderea făcută de Domnia Sa pentru a-i înmâna chestionarul tip interviu de la care pornesc întocmirea unui portret, invitându-l să-l completeze. A schimbat o privire lungă cu Doamna Sa, a zâmbit și a spus moale – Da.
Apoi mi-a arătat volumul la care muncise în ultimii ani: "Așa a fost...", scos la editura Hasefer, ISBN 973-630-085-4. Lansarea cărții avusese loc la Ateneu, în 28 februarie 2006, odată cu omagierea Maestrului la împlinirea frumoasei vârste de 80 de ani. Ce cuprinde? O splendidă aventură - a vieții Domniei Sale. Trăită din plin, cu bucurii și muncă multă – pe măsura înzestrării carismatice, cu zbucium și suferință, urcușuri și coborâșuri vertiginoase, cu limane ale fericirii, cu prieteni buni și cu norocul întâlnirii sufletului pereche - Doamna Sa - Cici Mizrahy, ce l-a iubit, apreciat, l-a alintat și a știut să-i satisfacă tendința spre rafinament, fiindu-i sprijin și îndemn până-n ultima clipă.
Așa a fost... întâlnirea mea cu Dan Mizrahy, așa trebuia să încep portretul Domniei Sale, doar sfârșitul nu a fost programat să fie la trecut.

București, 28 februarie 2010