agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5523 .



„Memoria fluviului” și rana din zidul de întuneric
articol [ Presa ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2010-09-07  |     | 



În volumul „Memoria fluviului” (ed. Brumar, 2009), poeta Monica Patriche descrie natura paradoxală a memoriei, care e, aici, deopotrivă înaintare spre alteritate și întoarcere spre sine, survol și retenție, limbaj și conștiință. S-a vorbit despre „memoria” moleculelor de apă, ca semn al inseparabilității fiziologicului de spiritual. Poeta aprofundează în experiența poetică aceste virtualități ale cuvântului, care trimit la taina esenței cuvântătoare a ființei, pentru care spațiul și timpul sunt plasticizări ale unei chemări dumnezeiești la viață, la dialogul iubirii. Este mișcarea – fidelă albiei sale – orientată spre necuprinsul experienței divine.
Poeta, însă, nu idealizează realitatea, ea descrie experiența unui câmp cu rupturi, cu accese de înstrăinare, sfâșiere și orbire lăuntrică – și totuși cu acea simțire înțelegătoare care urmează traiectul unei iconomii învăluitoare, surprinse fugar în flash-urile de grație: „Ziua aceasta, un drum de la/ Dumnezeu înspre Dumnezeu. // Iubesc orașul cu străzi lichide. De ce/ nu doar bărcile, singure, ca fagurii? / Aerul, lumina oarbă, mâinile/ care pipăie totul, ape fără dig” (I); „Lucrurile nu așteaptă/ minuni spre a li se încredința. La fel ca rănile/ vechi, acoperă gura care spune da, / dincolo de care timpul vieții noastre devine/ timpul lui Dumnezeu. (...) Un val străin și o lunecare peste/ gândul lui. Iată ce mă desparte de lucruri” (II).
În acest mod al sensibilității receptoare, apa apare, firesc, și ca simbol al metanoiei: „Cineva împunge cu acul/ ființa aceasta acoperită de pânză/ care plânge” (XXXVIII). Experiența înaintării este una dramatică, pentru că în cale se interpun stăvilare de gând, ziduri de fum și întuneric a căror traversare își cere tributul de sânge și lacrimi: „Ciudat de aproape sunt de peretele acesta. / Aproape devin rana lui. (...) Ce pată de sânge este/ zidul de întuneric! Haideți să-l luăm/ cu asalt, dacă atât de ușor sângerează” (XXXI); „Orașul are ca hotar ochii peste care s-a așezat fumul” (LI). „N-am pus nimic în golul pleoapei, acolo/ trebuie să se nască ochiul care se transformă în plâns” (XLIV).
Imaginea emblematică a soarelui-copil trimite la taina unei inițieri înțelese ca trecere prin culoarul crepuscular al lumii spre o renaștere a luminii: „Tigrii de lumină i-au spus despre soare/ că este o tristă poveste scrisă târziu pe cerul/ toamnei. I-au spus despre soare ca despre/ un copil adormit în brațele mamei lui. (…) Merge cu soarele adormit/ în brațe pe mare, dar nimeni nu o întreabă: de ce dormi?” (LVIII). În fapt, renașterea ei coincide cu descinderea în ființa rugătoare: „Cei porniți pe drumul păsărilor/ străbat pădurea/ și iată soarele coborât: o femeie/ se roagă” (XXXIX).
Cuvântul cu melosul său poetic capătă plasticitatea unei cuprinderi a alterității: „Fraza muzicală pe care mi-o cânți/ nu e un cântec de leagăn. Sunt eu, / în memoria ta de demult” (LVI); „Spune tu înainte de a spune cer/ și cerul va fi un portret al meu” (LIV), „iconare” nelipsită de aceeași nuanță sângerie a pragurilor: „Mă întreb câte uși/ voi deschide până la tine, / și cum mâinile mi se vor umple/ de sângele lemnului lor” (III).
Semnele risipirii, pietrificării și înstrăinării sunt omniprezente pe cale: „Cine ar bănui, privind dimineața trecătorii, / că ei mușcă doar o dată din măr și apoi/ îl aruncă? / Iată că rămân mere aproape întregi” (LXVI); „Buze rănite, chiar buzele sugarului alăptat/ sunt rănite de sânul ca o platoșă. (…) Valurile fluviului sunt rănite/ de memoria ca o platoșă” (XXX); „Acum nu a rămas din sabie decât/ tăișul ei lucitor, care a tăiat lumina” (XXIX); „Citesc din jurnalul lui Julien Green: ‘Aș fi vrut să fiu sfânt. Asta-i tot’. / Cum se întorc din cer gândurile! Ca o cămașă/ pentru nimeni.” (XIII).
Se proiectează în orbita privirii panorama unui „wasteland” filmat cu încetinitorul, ca în filmele tarkovskiene: „Bat clopote de apă pentru înecați. / Cei înecați au locul lor, ca bolnavii/ de ciumă; ei au o zăpadă pe degete/ care nu le mai trece. (…) Ceața pe care ei în zadar o rostesc/ înghite, acoperă orașul. / Trepte pe care soarele/ ca o reptilă urcă, dar foarte încet” (XXI); „Păpușile au riduri. Păpuși de piatră, / pe care nici un țărm nu le leagănă” (XV); „Se văd/ în pământ/ oasele/ celor/ subțiați de oboseală” (XXV); „Vai, lupii se prăbușesc în zăpadă/ o mai recunosc ei oare” (LX); „Nări, dar nu de respirat. Urechi, dar nu/ de auzit. Cuvânt lunecos, mic pește roșu din/ gura închisă. Și ochiul, ochiul care a aruncat/ peste vrăbii o plasă din fier” (XXXII).
Luând cu sine și deopotrivă răspândindu-și pe traseu aluviunile, „fluviul” își urmează însă cursul, atras de memoria chemării sale spre Larg. Finalmente, ceea ce contează e „restul” de viață, sustras nimicniciei, în care se concentrează nostalgia rostirii poetice.


(va apărea în revista "Feed Back")

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!