Lumea postmodernă e bântuită de Dumnezeul negat, este aflată în fața unei dialectici a acceptării Lui, este pregătită să-și consume istoricitatea și să se desfășoare pe un făgaș al acceptării umbrelor. Volumul de poeme „abel și eu”, al treilea din evanghelia lui Dan C. Iordache, apărut anul acesta la Editura timișoreană, Brumar, pare să ne introducă, de la bun început, într-un bloc al recuperării ființei, într-un spațiu în care „pământul ne trage după el” pentru că locul cel mai potrivit pentru OM este casa lui Dumnezeu. Pe bună dreptate, poetul deschide volumul de poeme cu un citat din M. Eliade: „dacă Dumnezeu nu există, totul este cenușă”. Totuși, autorul de față nu va trebui așezat în rândul poeților religioși, canonici, pentru că poezia lui nu este una a bisericii, nu este una în care mirul și tămâia au închipuiri și mirosuri monahice ci, mai curând, lirica liturghiei poeziei suceveanului, Dan C. Iordache, se desfășoară sub auspiciile cotidianului laic, un cotidian în care se viețuiește dimpreună cu păcatul și suflarea divinității. Dacă desfacem titlul volumului în fragmente și îl analizăm vom constata că în ebraică „abel” – Hevel înseamnă suflare și că de aici reiese că între poet și suflare se stabilește o ordine esențială întru realizarea Poeziei care este în strânsă relație cu Dumnezeu, adusă acestuia drept jertfă. Poetul sucevean înțelege că lumea în care trăiește este una a sacrificiului, în care sunt chemate să își dezvelească rostul toate ființele care construiesc acest peisaj al familiei și al echilibrului binecuvântat; de aceea, poezia lui este construită pe crezul câtorva teme fundamentale care îl definesc bine ca poet: iubirea, familia, religia, păcatul, cotidianul, timpul și moartea. Între abel și poet se instaurează o relație lupasciană, am putea spune, bazată pe disciplina lui și / și, pe relația de schimb energetic. Suflarea dinspre Dumnezeu îl locuiește pe poet iar acesta, la rândul lui, își servește suflarea drept jertfă, dăruire. Pe de altă parte, așa cum bine observă scriitorul Vasile Andru, pe coperta IV a cărții, există și un alt sens pe care l-am putea atribui aici, anume „abel versus eu”, adică suflarea împotriva eu-lui, care aici, înseamnă împotriva eu-lui poetic sau împotriva ființei. Dacă suflarea capătă sens deconstructivist, așa cum pare el să fie dezvelit de majoritatea postmoderniștilor, atunci eu-ul se află în vecinătatea noțiunii de păcat. Totuși, ne spune poetul că „iubirea are fructe la îndemână în fiecare zi”, sau că atâta vreme cât apa (geneza) „trimite scrisori către noi”, sau că „cerul meu e-aproape vindecat / după dansul din buric al tăcerii”, atunci putem spune că trăim înțepeniți de dragoste: „tot așa / după primul viraj / lumina e altfel / omul ca om tu și lumea asta / ca o piele de șarpe / lepădată / printre stânci / până la urmă ai putea trăi acolo sus / înțepenit de dragoste / ignorat de întreaga birocrație / ca o dezintegrare / fără un nume / într-o diluție imensă precum rugăciunea”, (Vocea). Pe de altă parte, lumea lui D.C.I. este una compusă din vecinătăți, fie ele ale cotidianului fizic sau metafizic. Astfel, relațiile cu personaje precum Annie, Lili, Mișu, Lucia, Hilda sau D. Vieru îl determină pe poet să caute prin cafenele, prin trenuri, prin diferite cartiere ale civilizației, viitatea lui, casa eu-lui, chiar dacă de cele mai multe ori, poetul descoperă că învață continuu să trăiescă în vecinătatea mâlului: „învăț să trăiesc în vecinătatea mâlului / deseori mă consider murdar / ce să fac dacă / inima strălucește de parcă tocmai a fost descoperită / prin iarba gârbovită / de niște ochi cu o dantură perfectă /.../ mă voi duce dar / moartea nu e sfârșitul îmi zic când ești sus în carne / toboganul are același gust de lapte / mă voi duce îmi zic dar nu o să plec singur nu / pentru că am o listă scrisă pentru că scripta manent / o repet până când nimic nu ne va mai despărți // și cam așa stă treaba.”, (ca un diamant). D.C.I. constuiește cu ajutorul fantasiei o lume intimă, o lume pe care aș pute-o considera ca un altar, o lume în care te invită doar după ce primești botezul suflării eului poetic, o lume pe care ți-o propune ca alternativă la cea pe care majoritatea o deconstuiesc. Astfel, întâlnești în poezia lui îngeri burtoși care trăiesc printre oameni, oameni frumoși ca niște acvarii, un oraș care crește hanseatic, blocuri și persoane care nu fac altceva decât să-și conjure viața, fluturi care evadează din oasele celor care pășesc peste ape, fluturi care dorm ca heruvimii și umbre fericite ce stau în cap. Construcțiile suprarealiste folosite de D.C.I. ar putea fi dur judecate, considerate inginerii vizuale însă, rolul lor aici este acela de a readuce în atenție importanța și necesitatea metaforei, element care construiește puternic sacralitatea Poeziei. Casa eu-lui lui D.C.I. este deschisă, asemenea jertfei pe care suflarea, Abel o săvârșește cerului. Casa lui D.C.I. este una a păcii, este singurul loc în care imaginile pot participa, cu laicitatea lor, la rugăciunea acestei lumi, este cosmosul "unde se sfârșesc toate canalizările": "ceea ce am vrut nu mai vreau / de aceea mă închid / în camera mea / singur cu lumea care mă știe // am pereții umpluți cu imagini / cu toamnă nisip fierbinte / am primăvară / iarnă din aceea care țintuiește // am multe femei frumoase / și prieteni / tablouri ca niște acvarii / darnici un orgasm // mă proptesc în cana cu vin rose / ca de-un sceptru al unui regat în ruină / și-mi spun / ceea ce am vrut nu mai vreau // nu văd ieșirea ciocănesc e cineva înăuntru / și-atunci pregătesc o baie cu lumânări / să fug de frig / chir dacă seamănă cu o înmormântare // mă gândesc că doar apa / mai trimite scrisori despre mine / pământului / acolo unde se sfârșesc toate canalizările // pământ care se ridică de fiecare dată / din mine cel care știe foarte bine / să cadă îmi șoptesc / dacă îi spun totul totul poate mă împunge / cu nasul în spate.", (seara prin casă). Hieratică și rezonantă, poezia lui D.C.I. țintește clar în inima cititorului determinându-l, pe acesta din urmă, să-și caute viciile și biserica, cerul sub care filosofiile incașe și cele creștine sărută apăsat dansul din buric al tăcerii. Poetul este exploratorul mesajelor profetice, este pregătit să împărtășească judecata de apoi, desfăcând umbrele plictisite ale trecătorilor și mirosul de tencuială al plopilor: "mi-am acoperit ochii cu alți ochi / urechile cu liniștea curgătoare / m-am confruntat cu expansiunea dorinței / către implozie / când am înțeles că iubirea e un fel / de creație". (P.G.)