În urmă cu doar câțiva ani descoperisem cartea lui Horia Bădescu, Memoria Ființei – poezia și sacrul, în care autorul ne arată o altfel de vedere asupra obiectului de cunoscut, fie el și un proiect poetic. Ca și Novalis, Horia Bădescu ne spune că Poetul e cel care trebuie să ne facă să vedem. Altfel spus, poetul este cel care ne arată lumea, cel care o deschide și o raportează la existența Ființei, este cel pentru care viziunea poetică și lumea se conțin una pe alta, căci poetul se află în lume și lumea în el. Obiectul de cunoscut, și anume obiectul cunoașterii poetice, comportă o structură dialectică în viziunea lui Horia Bădescu, asta deoarece el apare, ca și la Blaga, despicat în două: într-o parte care se arată și într-o parte care se ascunde. Rămâne ca prin uimire, mirare să descoperim orizontul Ființei. Dacă aduc în discuție un aforism vierean care spune așa: „truda din copilărie m-a pregătit pentru truda de mai târziu a scrisului; osteneala scrisului mi-a întărit credința în Dumnezeu; credința în Dumnezeu m-a pregătit pentru împăcare și liniște; și toate vin după truda copilăriei.” vom vedea sensul de care vorbește Horia Bădescu. Există în lirica viereană, mai la tot pasul, elemente care ne trimit cu gândul la sacralitate, și cu atât mai mult, la Dumnezeu, ca singura Ființă, (lăcaș) de descoperit și locuit. Nu cred că exagerez dacă voi spune că lirica viereană se înfățișează ca o geometrie a sacralității, care vine prin truda scrisului, care este o altă formă a descărcării și confesiunii ca și rugăciunea, către cititor. Opera viereană se construiește în spiritul gândirii creștine, ridicându-se astfel ca o biserică a ritualurilor religioase. În această catedrală viereană, sălășluiesc momentele liturgice, care izvorăsc, prin harul poetului, către cel aflat în căutare de dumnezeire. Nici pe departe, nu voi accepta ideea că Grigore Vieru este (un) Mesia, cum s-au alarmat mulți critici să-l numească, dar el poate fi numit, fără rezerve preotul nației lui, preot al bisericii românești. Spun Preotul bisericii românești pentru că în multe din aforismele și poemele lui, poetul folosește expresii și cuvinte învecinate cu semnele liturgice, semne sfinte care alcătuiesc bogăția (ontologică a) bisericii.
Într-un aforism, poetul care se dovedește a fi un gânditor de profundă substanță, apreciază faptul că limba română este binecuvântată sub semnul tainic al cifrei cinci care formează cuvintele sacre ale limbii. Pe de altă parte, și Constantin Noica găsise în expresia întru (format, culmea, tot din cinci sunete) din limba română, șansa omului de a deveni spre și în ființă. Sub influențele lui Aristotel, Kant și a lui Heidegger, filosoful de la Păltiniș consideră că omul deține puterea de a aranja rațional experiența lui, de a găsi un rost fiecărui lucru sau de a rostui lumea, procedură care ar putea fi considerată cea mai înaltă treaptă a realității: ”Așa ajungem la o nouă treaptă a realității, cea mai ridicată a ei: devenirea întru ființă”. Se înțelege că, pentru Noica, procesul de gândire, de ordonare, are un rol activ în cunoaștere, în care datele existenței sunt prelucrate în limitele constituției intelectului uman. În urma ordonării se ajunge la devenirea întru ființă. Omul nu mai privește în sine, ci în raport cu ordonarea lucrurilor date din exterior, ajungând astfel să cunoască faptul că el face parte la Tot: „totul era în fapt devenire întru ființă”.
Revenind la aforismul vierean despre care vă aminteam mai sus, trebuie să spunem că apare ca un argument noician cu privire la așezarea ordonată a realității, din care rezultă relația sacru-uman: „Este interesant să observăm că cele mai multe cuvinte românești care exprimă lucruri esențiale sunt compuse din cinci litere: Iisus, Crist, Maria, Paști, cruce, preot, altar, Purta, soare, stele, pâine, izvor, lapte, iarbă, copac, codru, munte, Mureș, maică, limbă, doină, nuntă, copil, botez, frate, vatră, moșie, hotar, român… Să fie oare la mijloc o simplă coincidență numerică?! Nu stă oare această cifră a sunetelor românești sub semnul unei taine?!” Poetul vede în aceste cuvinte sacre veșmintele unei națiuni binecuvântate și le duce, în taină, pe altarul Basarabiei, acolo unde bisericile erau transformate fie în spitale, fie în depozite de armament și combustibil pentru armata sovietică, instituție care avea un singur rol, și acela păgân-pă-mântean, de a civiliza teritoriul luat cu forța, ca la barbut, de la Patria-mamă. (Aici voi face o mică paranteză. Omul de litere Alexandru Bantoș, pe bună dreptate, observă că puțini sunt intelectualii care își arată interesul față de perioada în care Basarabia a fost supusă barbarului roșu. Puțini sunt aceia care caută să readucă, din catacombele istoriei, sentimentul de religiozitate în rândul basarabenilor, să reinstaureze conștiința creștină. Bantoș nu poate uita cum familiile întregi de români moldoveni erau trimise să lupte pentru cauzele care nu țineau de voința lor, erau lăsate de moară în frig, în foamete. Nu poate uita momentul distrugerii lăcașelor de cult, simboluri, pe de o parte sacre, care facilitau întâlnirea omului religios cu divinitatea, iar pe de altă parte, simboluri ale patrimoniului cultural care păstrau și transmiteau mesajele renașterii târzii și ale modernității timpurii: „după 1944, ni s-a luat nu numai pâinea de la gură, nu numai dreptul de a utiliza limba română, ci am fost privați și de posibilitatea de a crede în Dumnezeu. Bisericile, în special după 1961, au fost închise aproape în toate localitățile, excepție făcând, la nordul Republicii Moldova, de exemplu, unele lăcașuri din satele locuite de ucraineni. După 1989, e adevărat, bisericile, prefăcute de sovietici depozite, ospicii, case de cultură, și-au recăpătat vechea menire. Dar reanimarea vieții bisericilor s-a făcut în mod pervers, urmându-se divizarea lor, așa încât apartenența unor clerici la Patriarhia rusă denotă că am rămas în continuare prizonierii unei vechi mentalități.”)
Grigore Vieru înțelesese faptul că, într-o țară în care nu ai voie să vorbești în limba mamei tale, într-o țară în care bisericile erau distruse, cimitirele profanate, rolul Poetului nu este acela de a jongla sau fora în cuvinte, de a căuta mecanisme matriciale lexicale care să revoluționeze limbajul poetic ci, mai curând, de a lua locul preotului, al profesorului, al filosofului, al politicianului, astfel încât să își conducă neamul către devenirea întru ființă. Iată cum Grigore Vieru a înțeles care e rolul poetului: „Un filosof din antichitate clasifica îndeletnicirile umane, potrivit importanței lor sociale, în felul următor, Pe locul întâi era așezat preotul. Pe locul doi venea oșteanul. Pe locul trei era învățătorul,, pe locul patru filosoful și abia pe locul cinci, pe ultimul, era așezat poetul. Dar, zicea filosoful, sunt vremuri când lipsesc și preotul, și oșteanul, și învățătorul, și filosoful, și-atunci poetul trebuie să-i înlocuiască pe toți. Au fost vremuri când am fost lipsiți, în Basarabia, și de preot, și de oștean, și de învățător… Poetul a încercat să-i suplinească. Iată de ce își iubește Basarabia poeții. Poeții au eliberat Basarabia cu ajutorul celor care au crezut în cuvântul lor.”, altfel spus, cu ajutorul acelora care au înțeles ordinea ontologică a cuvintelor eliberării.
Procesul de desacralizare a religiosului a început pe când poetul Grigore Vieru era copil. În ciuda acestui fapt, el își amintește cum oamenii din satul Pererita, printre care și mama lui, primeau în casă, de sfintele sărbători ale iernii, Nașterea Domnului sau cele ale Paștelui, Învierea Domnului, binecu-vântarea cerului și liturghia bisericii: „Maică-mea, țărancă analfabetă, dar cu frică de Dumnezeu, cocea totuși de Paști pască și încondeia ouă ca toți creștinii – acest lucru era interzis de noua putere. Moartă era biserica din satul nostru, dar rămăsese vie cea din satul Miorcani de pe celălalt mal al Prutului, al cărei clopot, în noaptea Învieri, își revărsa peste Prut zvonul de aur, zvon în care maică-mea sfințea pasca. Dimineața, gustam din bucatele sfințite, luminați la suflet ca toți creștinii.” Această imagine a sacrului i-a rămas poetul întipărită în minte toată viața, cu atât mai mult, a fost una dintre izvoarele poeziei sale religioase. Religia viereană trebuie pusă sub fotograma triunghiulară mamă – credință – limbă. Fără această coordonată nu putem intra în lirica viereană. Toate cele trei teme ale fotogramei triunghiulare (transdisciplinară, ar spune Basarab Nicolescu) fac trimitere la o singură idee, esențială și necesară, Dumnezeu, Ființa în care punctele universalității își găsesc locul devenirii în Unul-Sacru.
Religiozitatea care reiese din lirica viereană impune conștiinței publice un poet sacru, care atunci când cântă (liturgic) imnurile, baladele, rugăciunile, transmite ideea revenirii la casa părintească a devenirii. Grigore Vieru nu este postmodern pentru că inima lui nu bate în tonuri nihiliste. Gândirea și inima lui nu se depărtează de centru către margini, așa cum se întâmplă la cei mulți neo-nietzscheeni care, în acest sens, au înțeles postmodernismul. Poetul de peste Prut lucrează din casa părintească pentru poezie, pentru marea taină a cunoașterii. El este un veșnic îndrăgostit, dar și un recuperator de rădăcini. Întoarcerea la origini, repezintă în lirica viereană, întoarcerea la Dumnezeu, împlinirea dimpreună în marele Unu-Sacru, locul rostirii limbii adevărate. Grigore Vieru când scrie se roagă, astfel se face că Lumea este un Text al maternității. În acest sens, observă și academicianul Mihai Cimpoi, programul vierean, pe care poetul l-a formulat tot într-un aforism: „Scriu pentru că vreau să-l văd pe Dumnezeu de aproape.” Grigore Vieru lucrează ca un iconograf, el caută cromatica potrivită întâlnirii cu Dumnezeu, cromatica ce permite omului să i se apropie și să-L privească. Scrisul este pentru poet nu o interpretare a întâlnirii, a apropierii cu Dumnezeu, ci un fapt în care omul găsește rațiune și încredere. Prin poezia lui, care apropie de Dumnezeu, ontologică, dar cu semne arhaice, Grigore Vieru cheamă enoriașii la slujbă și le dă din darul dumnezeirii: „Ontologia arhaică, pe care o cultivă, presupune o repetare de gesturi ale omului de totdeauna, el ară și seamănă, iubește ritualic, se închină zeilor și pâinii, pietrei, soarelui, trandafirului și humei. Crede că totul este însuflețit și constituie un întreg, se joacă cu credința că jocul este ceva sfânt, dialoghează cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii, are mereu convingerea că este vechi, cu lacrima de-o samă, dând iubirii chip de mamă, iar urii chip de suferință, cântă și plânge ca un copil al firii.”
Grigore Vieru nu poate trăi în afara bisericii, deoarece imaginea ei este strâns legată de imaginea mamei, pe care o ridică lângă locul Feciorei Maria, lângă locul Ființei Ocrotitoare a suferinzilor și a orfanilor. Biserica și locul religiei sunt pentru poet crângul românesc, de care nu se poate despărți: „Cine a copilărit într-un crâng va căuta și în pădure un crâng”. Altfel spus, cine a copilărit în casa lui Dumnezeu, va căuta casa și printre dărăpănăturile orașelor; sau cine a copilărit în crângul lui Dumnezeu, își va construi un crâng în inima lui indiferent de locul în care se va afla.
Poetul nu crede în moartea lui Dumnezeu dar este martorul principiilor deconstructiviste. Poate de aceea a și fost catalogat drept un poet tradiționalist. Pentru că nu acceptă impunerea unui nou tip de religiozitate. Critica radicală adusă centrului absolut, precum demersurile de a depărta pe om de casa ființei, sunt în viziunea poetului Grigore Vieru, chipurile satanei roșii. Însă în Europa Centrală lucrurile se pun altfel. De pildă, hermeneuți precum Gianni Vattimo sau John D. Caputo, caută să explice procesul de deconstrucție globală cu privire la elementele mitologice. Iată, în acest sens, ce ne spune John D. Caputo: „valoarea morții lui Dumnezeu este aceea că oferă un nume provocator unei tradiții vechi și venerabile, munca în desfășurare a criticii idolilor, unul dintre ei fiind cu certitudine idolul unui dat nud, prelingvistic, inefabil – cam la aceasta se referă hyperousios în misticismul clasic. Misticii pretind adeseori că vorbesc din inima lui Dumnezeu, cu un fel de cunoaștere absolută sau dintr-un punct de vedere absolut. Prețuiesc misticismul ca o expresie a noncunoașterii noastre, dar scepticismul meu are de-a face cu atingerea acestei perspective absolute.” Din acest punct de vedere, mulți critici pro demolare a tradițiilor îl vor judeca greșit pe poetul Grigore Vieru. Cert este că problema, la poetul basarabean, se pune altfel. El nu caută să înlocuiască valorile tradiționale așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor la filosofii și artiștii europeni, ci să repună în drepturi o tradiție confiscată. Þine de politicile culturale și ideile intelectualilor ce se va întâmpla mai departe cu valorile tradiționale. Însă, ca să schimbi ceva la valorile vechi, trebuie, mai întâi să le cunoști. Aceasta este bătălia lui Grigore Vieru. Poetul arată că, în ciuda încercărilor nihiliste de a demonstra absența lui Dumnezeu sau, în cele mai clasice exemple, moartea Lui, El se arată chiar și acelora care fug din calea religiosului: „dacă nu coboară din cer Dumnezeu, iese din cuptor pâinea, dar tot vine din cer cineva.” iar în altă parte spune: „Dacă Dumnezeu înflorea iarba, ar fi trebuit să nu dea viață oițelor.” , altfel spus, la ce rost are să existe lumea fără oameni sau la ce rost să existe arta fără suflet? Întreaga gândire viereană își trage sensul din izvoarele folclorului, izvoarele locuite de Ființă, de Limbă, de Mamă, de Iubită, de patrie.
Reinstaurând valorile tradiționale, ontologice, poetul, cu a lui mitopoetică, formă a mitoeticii, readuce în atenție importanța frumosului, a binelui și a sacrului în viața de fiecare zi. Ca și Horia Bădescu, Grigore Vieru vede în poet o natură magică, divină care pune în relație simbolurile sacre. Forțele esențiale ale poetului sunt simboluri ale existenței spirituale, acele metafore sacre: „Poezia își pune în evidență natura magică nu numai ca hierofanie provocată, element de ruptură și de acțiune asupra nivelurilor de Realitate, ci și prin folosirea unor procedee ritualice asemănătoare practicilor magice. Dar, spre deosebire de magie, ea nu se manifestă ca un viol, ci ca o nuntire a nivelurilor de Realitate.(…) Totuși, ca și magia, poezia trebuie să-și folosească întregul farmec, să seducă, să încânte pentru a realiza interferența nivelurilor de realitate și a face ca numinosul și puterea să se manifeste în câmpul de inducție a sacrului.”
Grigore Vieu, prin recuperarea conștiinței religioase, vede recuperarea limbii, altfel spus, prin poetizarea sacrului, limba își regăsește realitatea ei ontologică. La poetul basarabean poezia nu este doar un factor recuperator de existență, cum ar spune Sartre (în Existențialismul este un umanism), ci și un recuperator de Ființă. Căci dacă Ființa este locuită de Existență, atunci existența este, la rândul ei, locuită de Ființă. Grigore Vieru nu practică o atitudine dogmatică, fanatică, în fața religiosului, ci îi aduce Dumnezeului neamului laudă pentru că i-a înzestrat pe copii cu harul jocului, iar pe mamă cu sufletul drag, mângâietor, care e norocul fiului. Ca și Dionisie Pseudo-Areopagitul, poetul basarabean, care cântă în taină universul, mama, limba, pământul, deci pe Dumnezeu, vede în fiecare lucru o frumusețe și o bunătate supratemporală, care impun un model de viață axat pe valorificarea moștenirii transcendentale. Or, acest model, pe pământ, este însuși Poetul: „Ah, nefiind ca sfântul, / El crede-n cele sfinte / Și pentru ele faclă / Îmi arde în cuvinte.// La suflet și adevăruri / Îmi umblă, la mistere. / la moarte dânsul umblă, / dar zice că la miere.// Ciudată alcătuire - / Tribunul și ascetul - / Acest, ah, duh al vieții, / Cel îl numim poetul”, (Poetul).
Lecturând poezia religioasă sau cea cu elemente sacre a lui Grigore Vieru simți nevoia de spovedanie, și parcă dintr-odată poetul ia veșminte monahale pe el și vine în întâmpinarea ta. Este acolo o lumină caldă care învelește sufletul, o candelă care arde mereu aprinsă, din care chipul lui Dumnezeu se arată. La Grigore Vieru, până și Dumnezeu vorbește limba adevărată a neamului, pe care doar poeții au curaj a o rosti, chiar dacă lira le este în lacrimi. Numai în izvorul mare a lui Dumnezeu cel rătăcit și nefericit găsește casa străveche: „Sfânt gol se sfarmă-piatră, / Albit de-nalte patimi,/ Voinic la șold cu spada,/ Poet cu lira-n lacrimi;// De veacuri suni și nimeni / N-a fost din gură-n stare / A-ți smulge limba, nimeni,/ Izvorule cel mare;// Tu, Domnule al nostru,/ Ce porți pe cap cunună/ Străvechiul Soare ziua,/ Iar noaptea mândra Lună!” (Tu, Domnule).
Fănuș Băileșteanu observă cu delicatețe și pătrundere, în monografia lui din 1995, etapele sacralizării limbajului poetic al lui Grigore Vieru. El găsește mobilul care i-a dat poetului putere să reziste ca un adevărat martir în satul rusificării și mai apoi în noua civilizație urbană. Grigore Vieru leagă orice element terestru de sacralitate, astfel copiii devin îngeri, pâinea devine cuvântul și hrana lui Dumnezeu, casa mamei devine casa cerului. Practic, Grigore Vieru realizează Icoana Sfântă a Omului: „mai toate poeziile sale – cu Mama: cu Iubita; cu Floarea-soarelui; cu Pâinea scoasă din divinul Cuptor; cu Izvorul natal; cu Piatra (de pe Prutul răstignirii); cu Copiii – îngeri ai acestei vieți ce este dată – Omului; cu Bătrânii – adevărați martiri, duși în Siberii – demonstrează peremptoriu un singur lucru: numai Icoana sfântă din Casa mamei, numai Dragostea, numai Credința în Dumnezeu au ajutat semenii săi (și pe sine însuși!) să supraviețuiască. Credința puternică în ideea de neam, în ideea de familie nu numai că apropie pe semeni între ei, dar le transformă existența pioasă dimpreună în mare sărbătoare. Așa se face că apare jocul, un simbol de grație și împlinire în iubire, într-o familie binecuvântată de taina cununiei. Jocul este adus de îngerii care populează casa mamei și inelele cununiei: „Duminică dimineața /Copiii noștri amândoi / Se urcă în pat / Între noi./ Ne scot de pe degete / Palidele inele,/ Le duc la ochi / Și se uită la mama și tata / Prin ele./ O, golul rotund al inelelor / Se umple atunci / De văzul copiilor luminos./ Și-n toată lumea / Nu există joc mai frumos!” (Joc de familie). Icoana viereană în care se arată Dumnezeu este inspirată din natura organică și astrală. Astfel, poetul se roagă florilor, ierbii, codrilor, ploii, muntelui ca și cum s-ar ruga Domnului. În viziunea lui, tot ce este organic, este în același timp divin, tot ce atinge omul cu mâna, cu inima, cu gândul, atinge dumnezeire: „Mă rog de tine, ploaie – / Când zbor către planete,/ Stropește gura mamei/ Și-o apără de sete.// Mă rog de tine, codru,/ Căci anii tăi tot fi-vor! – / Cuprinde-i cald ființa / Și-o apără de vifor.// Mă rog de tine, iarbă,/ Mângâie-i talpa goală / Și sarea grea din oase / Și-o apără de boală.// Mă rog de tine, munte, - / Cât zboru-o să mă poarte,/ Sărută ochii mamei / Și-i apără de moarte.” (Mă rog de tine) sau “Un fulger în noapte / A luminat chipul mamei / Și fața pâinii / Aflată pe masă./ Parcă se rugau amândouă./ Dormeam cu toții adânc / Cu fața în jos./ Treze erau numai ele / Cu ochii la ploaia cu piatră.” (Parcă se rugau). Dumnezeul poetului Grigore Vieru trăiește odată cu acesta și cu poporul lui drama națională. El este dus în Siberiile de gheață de satana roșie , este lăsat în frig, abandonat, ca un ocnaș care a fost acuzat pentru că iubește. Însă, odată cu redobândirea identității El se întoarce în familie unde este așteptat cu căldura candelelor aprinse: „Reaprindeți candela-n căscioare / Lângă busuiocul cel mereu – / Degerat la mâini și la picioare,/ Se întoarce-acasă Dumnezeu.// Doamne cel din slăvile creștine,/ Ce păcate oare-ai săvârșit,/ Că te-au dus acolo și pe Tine – / În Siberii fără de sfârșit?!// Toate le ierți,/ Doamne de Sus,/ Cu blândețe măreață./ Chiar și pe cei / Care te-au dus /În Siberii de gheață.” ( Reaprindeți candela).
Urmărind semnele sacralității la poetul basarabean și punându-le în relație, în așa fel încât să identificăm rolul lor de a sensibiliza, de a comunica un anumit tip de divinație, putem spune că avem de-a face cu o fenomenologie a sacralității la Grigore Vieru. Iar, dacă citești poemele Liniștea lacrimii, În ziua de Paști, Crucea, Un paradis de flori, Duminica, Atâta iarbă, Doamne!, Înălța-mi-aș lacrima și Hristos nu are nici o vină găsești mai peste tot semne ale sacralității. De pildă, în volumul antologic Taina care mă apără, ed.cit., sunt prezente trei poeme cu același titlu, Crucea și un alt poem, Pe cruce pe care le aducem acum în atenție. În primul poem Crucea (p.215), semnul sacru al crucii este invocat ca simbol al identității, prin religie, al unui neam, ținând locul steagului și al limbii: „Toate în jur / Se întindeau străine,/ Iar singurul loc / De-ntâlnire cu el / Era cel de pe cruce./ Da, numai crucea/ Ne aparținea./ Cu mare dispreț/ Împinsu-ne-au cu piciorul / Chiar de pe ea./ Și-atunci n-am mai putut / Îndura umilința,/ Am luat sabia-n mână,/ Și, cum am știut,/ Cum am putut / Crucea ne-am apărat.” În al doilea poem, semnul sacru al crucii, ni-l arată pe același om religios dar, de această dată, semnul simbolizează trecerea în lumea celorlalți, fiind astfel un obiect mortuar, de sacrificiu, căci sângele cald al crucii poartă sângele luptătorului, al aceluia care se jertfește. Totodată, poemul dedicat unui preot, Constantin Galeriu, ne arată că poetul este profund marcat de o conștiință a tragicului, de o neliniște sufletească pe care o are în fața morții. Este aici o teamă însușită, în sensul credinței. Poemul (p.222), fiind dedicat unui preot apare oarecum și ca un act de spovedanie. Poetul împărtășește preotului teama lui tocmai pentru a primi liniștea necesară izbăvirii: „Părinte,/ Eu nu știu dacă viața/ M-a îndrăgit./ Și nu știu dacă moartea / Mă urăște./ Dar caldă –/ Asta o știu –/ Va trebui să fie crucea / Pe care ochii voi închide./ Caldă, Părinte, de sângele meu./ Binecuvântează-mă.” Al treilea poem cu același nume, Crucea (p.284), este dedicat unui om de cultură, istoric, Răzvan Theodorescu. Semnul sacru poartă aici semnificațiile cele mai înalte. El este mijlocire către (re)memorie și de întâlnire cu mama, altfel spus, crucea mijlocește legătura între două lumi, cea fizică și cea transcendentală. Pe de altă parte, simbolul sacru are un rol profetic, anunțând în tonuri apocaliptice apropierea unui nou potop. Totodată semnului sacru i se păstrează calitatea investită pentru divinație, deoarece din el, după multă suferință – accentuată aici prin lacrimă, va ființa o nouă lume purificată (de acea lacrimă), de data aceasta veșnică. Crucea, simbol al nemărginirii, poartă în materia ei reînvierea, aici reînflorirea. Poetul, care se aseamănă cu Noe, salvează cu el doar singura ființă, care este Lacrima: „Nimic nu se uită./ Roiesc zilele / În jurul Crucii / De pe mormântul tău,/ Mamă,/ La fel ca albinele / În jurul unui pom înflorit./ Dar / Prezicătoare glasuri,/ În zumzetul grabnic,/ Vestesc apropierea / Unui nou potop./ Pe lemnul Ei de măslin,/ Ca Noe în barcă, pluti-voi / Pe apele potopitorului ceas,/ Luând cu mine o / Singură ființă:/ Lacrima./ Și viața nu va pieri./.../ Nimic nu se uită / Sub semnul unei Cruci,/ Toate reînfloresc,/ Din lemnul Ei de măslin.” În poemul Pe cruce (p.359) semnul sacru al crucii apare ca o poartă de trecere, nu are trimiteri păgâne, nu mai este un obiect de tortură, ci un loc de întâlnire și viețuire. Identificarea fraților în interiorul crucii reprezintă, în viziunea poetului, momentul tainic și grațios al unirii între frați: „Mulți pe-aici au trecut./ Mulți aici s-au oprit./ Mulți au refuzat / De aici să plece./ Iată, frate al meu,/ Ia și albina nectar / Din florile pomului nostru,/ Dar nu zice că pomul / E pământul ei./ Iată, frate al meu,/ Păianjenul își țese / Pe sârma ghimpată / Steagul său cenușiu,/ Iar Diavolul,/ Pentru că l-am lăsat / Să ne pieptene,/ Își face cărare / Pe capul creștinului / Pe-acolo pe unde i-i voia / Nu! Acum nu pe cruce,/ Ci în interiorul ei,/ Ar trebui să fim.” Totodată, în lirica viereană simbolul sacru al crucii reprezintă arma împotriva vrăjmașului cotropitor, păgânul roșu.
Lumina strălucitoare a lucrurilor apare în dicționarul semantic al poetului basarabean ca fiind ochii lucrători ai lui Dumnezeu. În acest sens invită poetul la o armonie etică și estetică a lucrurilor. Pe de altă parte, criticul literar, Mihai Cimpoi observă cu înțelepciune că estetica luminii este substituită de cea a întunericului: „Estetica luminii (a luminii line și luminii clare) e substituită de estetica întunericului (a ceții și negurii, după cum zice poetul în Lacătul de apă), sacrul se dizolvă în bipolaritatea apofatic / catafatic, vizionarismul mistic și idealismul estetic cedează locul profeției negre și materia-lismului expresiei (durității, asprimii cuvântului), Paradisul adamic este înlocuit cu infernul dantesc reactualizat. Apare în prim-plan vina echivalentă, în conștiința religioasă, cu păcatul”.
Dacă oamenii de știință și mulți dintre filosofii minții caută, atât în spațiul vid, cât și în universul cunoscut, să măsoare cantitatea energetică a lui Dumnezeu care se revarsă în activitățile omului, se pare că Poetul, care pare lipsit de prejudecăți, nu este interesat de cantitatea care influențează devenirea omului ci, mai curând, de felul în care omul își pregătește devenirea, de felul în care omul se bucură și trăiește devenirea, de felul în care el simte. Poetul știe că în natură există o voință care-l învață pe om să comunice într-o limbă sau alta, că ascunderea lui Dumnezeu este o condiție a libertății omului, fără de care el n-ar putea comunica, fără de care ar fi o marionetă. Dar ascunderea lui Dumnezeu nu este totală. Găsim, de pildă, în Biblie în primele pagini un fel de arătare a lui Dumnezeu. Omul însuși este o imagine – sensul iconic – a lui Dumnezeu, lucru dovedit odată cu venirea lui Hristos. Dacă Dumnezeu este liber și omul este liber. Dacă Dumnezeu cunoaște sensurile binelui și ale răului, acestea sunt cunoscute și de om. Dacă Dumnezeu iubește arta și construiește continuu în acest sens, atunci și omul iubește frumosul. Însă omul nu va putea niciodată să aibă puterea lui Dumnezeu. Felul Lui de a se ascunde ține de puterea Lui. Omul când se ascunde, și în sine chiar, el este de fapt la vedere, în fața lui Dumnezeu. Altfel spus, omul când se retrage în sine, Natura îl lasă descoperit. La fel cum putem spune că, prin natura organică, Dumnezeu este descoperit. Iată sensurile sacralității vierene. Tot ce este din natură, apă, pământ, frunză, piatră, lemn, pește, miel, omul chiar, sunt descoperiri sau momente ale arătării lui Dumnezeu. În acest sens André Frossard ne îndeamnă să înțelegem imaginea descoperită / văzută a lui Dumnezeu: „este limpede că prezența vizibilă a lui Dumnezeu ar produce o lume diferită; iar noi trebuie să o înțelegem pe cea în care trăim. (…) Marea tragedie a speciei umane este de a nu înțelege deloc ce este dragostea și a-i stabili limite care există doar în inimile noastre.”
În poemul cantabil Se-aud pașii lui Hristos, ( Taina…, ed.cit., pp.336-337) poem dedicat unui alt preot, Părintele Petre Gherghel, Grigore Vieru vorbește despre ascunderea / vederea lui Dumnezeu. Cerul ÎL ascunde, pământul ÎL arată. Când Dumnezeu se arată, atunci ia nu numai corpul omului, ci și suferințele lui. În poem, Grigore Vieru ni-l arată pe Hristos în dialectica divin-uman. El îi va inspira și alina prin credința și învățătura lui pe oamenii drepți sau suferinzi, dar va suporta și chinurile omului necredincios. Se va arăta ca un salvator și mântuitor de neam celor care locuiesc Prutul: „Gândul îndreptat în sus,/ Este drumul Lui Iisus,/ Lacrima ce curge-n jos,/ Este vorba Lui Hristos,/…/Oare ce se întâmpla,/ Domnul de nu se-ntrupa,/ Atunci nu s-ar fi născut,/ Eminescu cel durut,/ Și nici Iancu, nici Ștefan,/…/Pe pământ Hristos când sta,/ Două leagăne avea,/ Unul era Precista,/ Altul era Crucea Sa,/ Primul leagăn mai e cald,/ Cald mai e și celălalt,/…/Se-aud milostivii pași,/ Către oameni nevoiași,/ Se-aud pași, nu mi-a părut,/ Care vin spre-al nostru Prut”. Hristos este, pentru poet, modelul de viață și de sacrificiu, un înalt simbol etic, un erou. Asemenea călugărilor, poetul sacru îl urmează pe Hristos și se formează în / din bunătatea și pioșenia lui. Devenirea poetului este una ontologică și deontologică. El îi va învăța pe oameni să trăiască în armonie și iubire, frățește, în casa bisericii, în casa limbii. Mihai Cimpoi vede o apropiere, nu o identificare, a poetului către modelul erou, Hristos : „Jilavă este și ea –/ Inima mea –/ Precum crucea eroului / Plânsă de mama./ Și umezi ochii îmi sunt./ Încă / De la nașterea noastră./ Înălța-mi-aș lacrima,/ Dar parcă mi-e teamă / De Christ./ Căci alți eroi / Pe lume n-au fost / Afară de El.” Aceeași apreciere reiese și din aforismele: „Nu pot să nu dorm liniștit nici dacă nu am dreptate, nici dacă sunt drept ca Hristos” (p.393), „N-aș putea fi un bun mijlocitor între Dumnezeu și oameni pentru că nu pot ajunge nici la Dumnezeu, nici la oameni.” (p. 397), „Să ai un prieten în familie, unul în țară, unul în lume și Unul în Cer. Mai mulți numai Dumnezeu poate avea.” (p.397), „Biblia o putea scrie și poporul român pentru că n-a fost mai puțin chinuit și mai puțin dăruit cu har, dar n-a avut un Hristos și un Moise al său.” (p. 399), „Comuniștii au vrut să biruie pe Dumnezeu într-un club prăpădit din Pererita mea; comuniștii au vrut să învingă Prutul.” (p. 402), „Să iubești un singur Dumnezeu, o singură femeie, o singură idee, o singură moarte - aceasta ar fi fericirea.” (p. 403), „La fel cum marea aruncă pe mal scoicile deșarte și iarba putredă, tot astfel nemărginirea crucii, aflate mereu în zbucium pământesc, azvârle afară din sufletul omului tot ce este putred și străin, tot ce îngreuiază inima, liniștind în adânc sufletul Mântuitorului” (p.405), „În singurătate se văd toate până la Dumnezeu, dar nimic limpede, nimic clar.” (p.408), „Aproape toți marii oameni s-au plecat în fața Lui Dumnezeu, iar Dumnezeu în fața lor.” (p.421), etc.
Poetul Grigore Vieru știe că tot ce este natură poate îndrepta omul către bine, știe că, așa cum trecutul nu poate fi rupt de prezent, nici Dumnezeu nu poate fi despărțit de Om, știe că în fața Învățătorului merg și copiii și maturii, știe că vine dintr-o Ortodoxie care sfințește lucrul și locul. Grigore Vieru realizează, în întreaga lui operă poetică și aforistică, o Evanghelie românească despre iubirea de frate, despre recunoașterea lui Dumnezeu ca recunoaștere de sine, despre mântuire prin limbă, despre poezia care se arată din Dumnezeu. Viziunea poetului se extinde și la călugări. Aș aminti aici din interviul părintelui Savatie Baștovoi cu părintele Andrei Kuraev, unde părintele Kuraev explică un termen îndrăzneț, materialism sfințit: „Da, Ortodoxia, într-adevăr, e religia materialismului sfințit. Pentru Ortodoxie e foarte scump faptul că Cuvântul a devenit trup, faptul că Cuvântul nu a devenit cuvinte. Aceasta înseamnă că Logosul lui Dumnezeu nu încape în cărți. Dumnezeu a devenit trup. Și de aceea pentru Ortodoxie e foarte scumpă orice fărâmă de materie care se prelungește în ea însăși, și nu doar cu efortul personal, ci pentru că, uite, Dumnezeu S-a atins de ea. De aceea locul unde a călcat tălpișoara Maicii Domnului, pentru noi este foarte scump. Acolo unde Îngerul Domnului a intrat în scăldătoare tulburând apele încă mai păstrează pentru noi fâlfâitul aripilor lui. Și de aceea noi considerăm că Dumnezeu poate fi găsit în creație.” , lucru pe care îl descoperim și în opera poetului Grigore Vieru. Toate elementele cosmice și organice, cum am arătat deja, sunt semne sacre ale lui Dumnezeu, semne de care omul se bucură. La Grigore Vieru poezia este rostirea esențială a ființei, despre ea și despre lucrurile care o alcătuiesc. În termeni heideggerieni, Poezia este însăși Ființa care se rostește, care devine din limba ei: „deoarece abia limba este acea survenire în care omului i se deschide ființarea ca ființare, poezia ca Poezie în sens restrâns este Poezia originară prin excelență, Poezie în sens esențial. Faptul că limba este Poezie (Dichtung) nu se explică prin aceea că ea este poezie originară (Urpoesie), ci poezia survine în limbă deoarece aceasta păstrează esența originară a Poeziei”. Putem spune acum că, sensibilitățile creștine ale poetului Grigore Vieru vin din limba nației și a mamei lui, din locul în care Poezia se arată ca esență. Conceptul iconic de Dumnezeu apare la poet din Cuvântul (metafora) care se materializează, luând cu el esența și purtarea divinității. Altfel spus, la Grigore Vieru, Dumnezeu se arată prin lucrurile organice, dar în același timp își păstrează natura sa necunoscută care nu poate fi niciodată mai mult decât simbolurile care ÎL arată mai misterios, mai adânc. Grigore Vieru observă cu finețe că Dumnezeu ne vorbește prin lucruri și crede că datoria lui de poet e să transmită mesajul mai aproape de sufletul omului. Dacă stăm bine și ne gândim, despre Biblie s-a scris că e redactată în ton poetic, iar despre asta André Frossard ne îndeamnă să căutăm a ne bucura, decât a cerceta: „În loc să ne fudulim cu o știință pe care nu o posedăm, întreaga noastră cunoaștere nefiind în stare să răspundă întrebărilor fundamen-tale pe care nu le punem de la începutul lumii, ar trebui să-i mulțumim lui Dumnezeu de a ne vorbi prin limba poeziei, singura care se potrivește, datorită marii lui milostenii, în același timp, cu slabele noastre puteri și cu dorințele cele mai înalte ale spiritului nostru.” În această ordine de idei, putem spune în încheiere că Grigore Vieru a înțeles limba lui Dumnezeu, i-a mulțumit și a comunicat-o semenilor lui în calitate de învățător, preot al neamului.