Marcel Iancu, pictor și arhitect, s-a născut în 1895, la București. Ajuns la Zurich în 1915, pentru a studia arhitectura, revoluționează tiparele artistice ale vremii, alături de Tristan Tzara, Hugo Ball, Jean Arp și alții, punând bazele mișcării de avangardă Dada, în Cabaret Voltaire. Întors în România în 1922, modernizează, alături de fratele său Iuliu, arhitectura Bucureștiului. Împreună cu Ion Vinea, editează Contimporanul (1923), apoi între anii 1924-1939, organizează și participă la numeroase expoziții de artă, din care nu lipseau, alături de tablourile sale, picturi și sculpturi ale artiștilor de seamă din România și din alte țări europene. Fără îndoială, Marcel Iancu a imprimat artei, arhitecturii și literaturii din România, noi direcții și valențe universale. Contribuția sa se manifestă și în domeniul eseistic, în filozofia artei și arhitecturii, tinzând către o expresie artistică totală, în care cuvântul scris, poezia, se îmbină cu pictura, sculptura și muzica. Artistul este unul dintre cei mai de seamă avangardiști din Europa, iar aportul său la civilizația mondială este menționat în numeroase tratate, cărți de istorie a artei, în întreaga lume.

Marcel Iancu era evreu, precum mulți artiști moderniști din acea perioadă, iar legătura sa cu tradiția evreiască și comunitatea evreilor din România o găsim documentată în publicațiile vremii precum Puntea de fildeș și Adam.

Odată cu promulgarea legilor rasiale, de către guvernul Goga-Cuza, și în atmosfera antisemită din România anilor 30, Marcel Iancu se simte străin în țara de baștină, fără posibilitatea de a lucra ca arhitect, de a-și expune creațiile, de a se simți cetățean cu drepturi egale.

În toamna anului 1938 (an în care emigrează și alți artiști de notorietate din România), se îmbarcă pe un vapor care avea să îl ducă spre Palestina de atunci, căutând un nou rost familiei sale. După câteva luni, revine în România și începe demersurile, în vederea emigrării definitive. În 1939 fratele său Iuliu și cumnatul sau, scriitorul Jacques Goldschlager (Costin), împreună cu familiile lor, emigrează în Palestina. În același an are loc la București ultima expoziție a lui Marcel Iancu, împreună cu Militza Petrașcu. Familia Iancu își continuă pregătirea în vederea părăsirii definitive a României, țara în care fascismul și antisemitismul devin tot mai puternice, iar minoritatea evreiască suferă continue persecuții.

În ianuarie 1941 (21-23) are loc Rebeliunea Legionară, Pogromul de la București, în care sunt uciși, torturați și jefuiți numeroși evrei din București. Cumnatul lui Marcel Iancu, Mișu Goldschlager (Costin), fratele scriitorului, este asasinat de legionari, iar cadavrul său pângărit. Câteva zile după Pogrom, familia Iancu părăsește în grabă România, pe un drum întortocheat și anevoios, stabilindu-se la Tel-Aviv.

Sângeroasele evenimente din România sunt descrise de Marcel Iancu în mai multe confesiuni, parte din ele publicate în presa de limbă română din Israel (precum Arta mea și sionismul). Legile rasiale, crimele legionarilor și ale guvernului Antonescu, Holocaustul din România și din întreaga Europă, și-au lăsat o dureroasă amprentă în creația marelui artist. Marcel Iancu pictează sute de tablouri care oglindesc grozăviile vremurilor, cu sete de răzbunare, cu durerea celui care s-a simțit român și cetățean al universului, devenit marginalizat, țintă a urii, străin în țara în care s-a născut, victimă a răului. Precum povesteste el însuși, se simte mai mult evreu decât român, devine sionist din tot sufletul, rupe legăturile cu România (pe care o va mai vizita o singură dată, în 1967), iar întreaga sa activitate se desfașoară în Israel, unde pune bazele coloniei artiștilor la Ein Hod și își aduce contribuția la revoluționarea artei locale.

În anul 1967, Marcel Iancu primeste Premiul Israel pentru artă. După numeroase expoziții în întreaga lume și după înființarea Muzeului Janco-Dada (1983) la Ein Hod, Marcel Iancu încetează din viață pe 21 aprilie 1984, la Tel Aviv.

Majoritatea mărturiilor lui Marcel Iancu despre ultimii săi ani în România, au văzut lumina tiparului în Israel. Mulțumită fiicei sale, doamna Dadi Janco, am ajuns în posesia unui manuscris, din care numai o mică parte a fost tradusă în ebraica și engleză și tipărită în cadrul expoziției On the Edge (Kav Haketz, Pe muchie) organizată de muzeul Janco-Dada în 1990, șase ani după încetarea din viață a artistului, prezentind 80 de desene, având ca subiect Pogromul de la București și Holocaustul.

În ciuda căutărilor în arhive, nu am reușit să găsesc vreo indicație că acest document a fost redat în întregime. Deși îl am de circa doi ani, iar doamna Dadi Janco m-a asigurat că nu a fost preluat de nicio publicație, nu l-am scos la iveală, deoarece, dintre cele 12 pagini ale copiei xeroxate pe care o am la îndemână, lipsește pagina 10, iar unele cuvinte sunt greu de descifrat sau șterse. Și totuși, am hotărât să public acum acest document, în ciuda dificultăților de descifrare, pentru că am remarcat, în presa de limbă română, din București sau de pe alte meleaguri, o tendință de reabilitare a mișcării criminale legionare, uneori o prezentare aproape nostalgică a liderilor asasinilor legionari și o toleranță care caută justificări artificiale masacrelor cumplite.

Din spusele doamnei Dadi Janco, tatăl său a simțit un impuls dureros de a pune pe hârtie amintirea tragicelor evenimente. Nu știu când a scris Marcel Iancu aceste rânduri, la puțin timp după ianuarie 41, sau la mare distanță, în perspectiva timpului. Pogromul din București nu era primul, fusese anticipat de Pogromul din Dorohoi, despre care, fără îndoială, Marcel Iancu știa (parte din familia sa fiind originară din Dorohoi). Va fi urmat de Pogromul din Iași (27-29 iunie 1941), și de deportarea și asasinarea evreilor în Transnistria, din ordinul Mareșalului Antonescu.

Marcel Iancu

Pogromul din România sau seria masacrelor în masse

Cu toate că de mai multe săptămâni nu conteniseră deloc sub toate pretextele din lume “cercetările” și anchetele în locuințele evreilor înstăriți, care se terminau întotdeauna cu schingiuiri, prădăciuni, prețuri grase de răscumpărare, cu care șefii cuiburilor legionare își întocmiseră în grabă confortul necesar oricărui politician, începând dela mobilier și casa cu bae, până la limusina confiscată pentru o bătae sau două.

Cu toate că de luni de zile generalul revoltat de fărădelegile legionarilor săi promisese oficial că nesiguranța căminului și libertatea cetățeanului nu va mai fi turburată, hoardele poliției sociale a comisarului Stânga din prefectura orașului, întocmiseră listele cetățenilor evrei în afară de lege care trebuiau “cercetați”.

Iar în ultimul timp parola de luptă contra”dușmanului” intern a fost judeo-masoneria care trebuia distrusă, leitmotivul care a adus în laba sălbaticilor din legiune noi surse de venituri și sânge.

În plină desfășurare a activității productive, legionarii au fost însă întrerupți în zelul lor “naționalist”, căci generalul Antonescu descoperise complotul organizat de generalul Petrovicescu, împreună cu șeful Horia Sima contra statului și vieții însăși a Conducătorului Statului.

În dimineața zilei de 21 Ianuarie, după ce generalul convocase la președenție pe toți prefecții legionari din țară, numind provizoriu în loc șefi militari din garnizoane, pentru a nu avea vre-o surpriză, a dat ordinul să fie ocupate de armată toate instituțiile de stat, ministere, tribunal, poștă, radio, telefoanele, și apoi dând ordin de asediere a tuturor punctelor de rezistență a rebelilor conduși de Horia Sima.

În timp ce legionarii înarmați până în dinți se baricadaseră cu tancuri, tunuri mici și mitraliere în palatul corpului gardienilor din șos.Bonaparte (600 de bărbați), în prefectura poliției (400 oameni) la sediul din str (…), și alte cuiburi de unde trebuia să pornească lupta, s’au văzut miniștrii ca Radu Gyr, care îndemnau tineretul legionar la moarte pentru a ocupa telefoanele, și alții cari conducând baricade în oraș, după ce opriseră întreaga circulație a tramvaelor, taxiuri, vărsând benzină, ordonând lupta pe străzi.

În tot acest timp se continuă cu furie “ridicarea evreilor” de pe străzi, fără distincție de vârstă sau avut, fără alegerea locului unde să fie anchetați sau schingiuiți ca ostateci, sau ca ultimă pradă a legiunei.

Cu toate că la început soldații aveau ordin să nu tragă în legionari, la împușcăturile acestora și la acte de barbarie ca aprinderea unor soldați, după ce au fost stropiți cu gaz, răspunsul armatei a fost drastic și hotărator. Cu toate că legionarii încercaseră să intimideze armata împingând cu forța în primele rânduri la atac pe fetele legionare și tineretul cel mai fraged, armata a tras orbește și țăcănitul mitralierelor, ca și bubuitul tunurilor, s’a auzit fără întrerupere din după amiaza zilei de 21 până în 23 Ianuarie, inclusiv când această rebeliune a avortat rușinos pentru legiune.

Au căzut în această luptă fracticidă sute de legionari, fete tinere neînarmate, copii neștiutori, alături de muncitori și studenți care credeau că luptă pentru o cauză mai bună, pe când șefii lor lași și fără conștiință și tâlhari au reușit, parte să se ascundă, parte să își procure pașapoarte diplomatice, cu cari au părăsit în grabă țara.

Au căzut în această luptă pentru apărarea țării și sute de soldati, pentru că au șovăit să tragă în cetele de înstrăinați și rebeli sălbatici care se organizaseră și înarmaseră militărește.

În tot timpul acestei lupte funcționa pogromul, secerând sute și sute de nevinovați cari nu au cerut nici puterea și nu erau nici înarmați pentru apărare. A căzut floarea populației evreești, decimată cu bestialitate și cruzimea celor mai întunecate timpuri ale istoriei.


-continuare în numărul viitor-