agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5833 .



derizio-fan și casa uitării
articol [ Carte ]
Recenzie la Lodebar de Daniela Varvara

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2017-12-29  |     | 










 

 

Eu nu mă gândisem să-mi încep viața din pântece. Să caut singurătatea tocmai acolo. Să-mi număr zilele de la embrion încoace. Să privesc dimineți, înserări ori nopți dintr-un unghi inexistent pe pământ, cel de sub picioarele mamei. Nu mi-am imaginat pântecele ca o chilie.

Cartea aceasta este un loc sfânt, un loc retras, cu zăbrele imaginare. Pântecul este locul sfânt din care, odată ieșit, intri în păcat. Pielea mamei este hotarul dintre rai și iad. Raiul este uterin. Iadul este totuna cu ieșirea în lume, în libertate. Sau, mai actual, democrație.

Interior, uitarea se înstăpânește de la sine, și-a rotit ochii peste/ lume și a transformat-o într-o casă a ei/ lodebar o numesc/ lo-debar/ noaptea a patra.

Dincolo, sunt ape, năvoade și trupuri prinse în același timp – timpul care țese o plasă... în care trebuie să ne prindă pe toți/ pe toți la un loc: trupuri cu suflete trupuri fără/ suflete duhuri cu viață cu mâini și cârlige în loc de degete – totul este mișcare, alunecare, există unelte de prindere, doar așa putem fi laolaltă, doar așa moartea nu ne va putea învinge.

Viața înainte de viață este locuită de entități, diforme/ informe care înțeleg doar tăcerea și pentru care timpul este reprezentat ca trei momente ale zilei: dimineața, înserarea și noaptea când singura care separă este lumina. Înserarea/ are forma unei cochilii/ ziua a treia.

Viața intrauterină este doar o prelocuire, un loc de formare pentru adevărata viață, cea a păcătuirii. În prenaștere, nimic nu se poate distinge, singura care desparte, împarte, lămurește este lumina, după cum am mai spus. Aici e amar, durere, îngropări sub propria piele, întuneric și multă, îndelungă, nesfârșită uitare.

Dar, ca un invers derulat voluntar, apar meditațiile asupra acestei case a uitării, apar acele străluciri ale subconștientului care vin să contrazică gândurile negre asupra vieții: lumina/ încă/ desparte/ reverse, pag. 38. Lumina încă desparte raiul de iad.

Prelocuirea este cumva facerea sinelui în șapte zile și șapte nopți.

Dimineața a șaptea este scâncetul, întâia respirare, primul contact cu pământul de sub picioarele moașei.

respir/ e un aer cenușiu-transparent cu miros de/ țărână mă las moale în brațele mamei si-mi/ vine să dorm în timp ce vaietele ei se întorc în/ pământ

Câtă zarvă în afara mea! - gândește nou-născutul, în noaptea a șaptea din prelocuire.

Locuirea este prezentată ca o casă a uitării, cu ferestrele deschise în pământ: locuiam în ochiul de pământ/ al unei case de pământ.

Și în acest capitol este o facere, aceea din iad, împărțită pe șapte zile prevestite plus două oarecare.

Ziua întâi (în trup cu chirie) când cuvintele au devenit trup/ și au locuit printre noi, pruncul, o pajură aurie albastră și un arici-de-mare albastru.

Ziua a doua este cea a împrietenirii, ca aceea a micului prinț cu vulpea din poveștile lui Saint-Exupery: derizio-fan se iubește pe sine/ el locuiește pe plaja pustie/ unde întinde în fiecare noapte o plasă/ el crește înghițind cuvinte cu tot cu trupuri. S-a îndrăgostit de ochiul auriu al pajurei pe care îl folosește ca pe lumina unei lanterne spre a pătrunde trupurile cuvintelor și pe cel al lumii așa cum lumina devenită laser/ poae pătrunde corpuri.

Descrierea pajurei.

Nopțile pajurei sunt spațiile de sub aripi ocrotind locuirea. Ochii pajurei sunt globuri prin care/ ne putem vedea/ trecutul pierdut/ ca pe un viitor glorios// acolo nimic nu se naște/ nimic nu-nviază/ noaptea întâi a pajurei.

Noaptea, pajura cântă. Cântecul de leagăn al pajurei aurii este mai mult un descântec. Fragmentul aduce a baladă în care noutatea este/ devine licență poetică: zboară-mă în loc de ajută-mă să zbor cu aripile mele, doarme-mă, în loc de fă-mă cumva să adorm.

Ziua a treia este cea a păcatului, e o zi lungă/ iar noi nu vom ști niciodată/ când/ se va termina cu adevărat. Este urmată de noaptea libațiilor, când trupul celei/ prine în mreajă rămâne prins de pământ/ prin chiar/ vinul/ unei cine de taină. Ritualul constă în turnarea vinului peste pământul/ sub care/ se îngroapă morții/ noaptea a doua a pajurei.

Derizio-fan este magul care poate surprinde într-un glob de sticlă destinul așa cum citești în palmă linia vieții. Aș numi această secvență locuirea în descântec: derizio-fan/ locuiesc sub pielea mâinilor tale/ strivește furtuna/ și linia vieții se va ridica limpede/ peste linia morții/ noaptea din globul de sticlă.

ziua a patra este despre când oasele refuză să mai primească/ reziduuri și derizio-fan se ia la harță cu ele/ despre când vine ploaia din nou și din nou el/ se face stăpân peste oase și peste valea/ oaselor.

Prelungirile zilelor în nopți și a nopților în zile se fac ritualic, prin alternarea descântecelor cu versete și cântece de leagăn. Mai întâi se înalță un cântec de evadare din casa uitării, evadare din pielea în care locuiesc de unde se zăresc drumuri incerte, drumuri care apar și dispar, drumuri-morgana, corăbii în globul de sticlă stapânit de derizio-fan și în care plouă ca la potop, predestinat, mitic.

ziua a cincea este menită rugăciunii întru salvare: să ne rugăm pentru corabia salvării/ ca și cum/ am ști că vom muri într-o zi/ .../ ca și cum am ști că nimeni nu poate părăsi țărmul/ fără să străbată drumul/ globului de sticlă/ al pajurei aurii. derizio-fan este întruchipatul Noe, salvatorul.

noaptea dezlocuirii este cea a somnului de uitare. Ea începe cu primul cântec de leagăn: de dragoste și uitare, se continuă cu înger fără înger, ca în jocul de-a mă iubește, nu mă iubește, apoi cu acel cântec de dragoste și de moarte, fiindcă dragostea este pasăre fără cuib care își înfige ghearele în carnea ființei, iar această ființă își pariază dragostea pe moarte. Urmează un anticântec de leagăn: iubirea mea cea fără de înger (căci jocul cu înger fără înger s-a terminat negativ)/ cuvintele îmi adorm pe genunchi/ în așteptarea învelitorii de moarte. Cum poate era de așteptat, leagănul, această copilăroasă locuire, își va înceta repertoriul și va ieși din cântec îndată ce magul derizio-fan va fi prins că nu-mi poate/ iubi/ decât/ umbra/ forma/ și chipul ei așa după cum omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

ziua a șasea este ziua schimbării la față. Autoarea spune că se reinventează. Pasajul este vivace, sunt antrenate animale marine, bancurile de pești mici care vor locui peștii mari mă trimit la Iona lui Sorescu. Se impune o dezlocuire din sine și imediat o locuire a altcuiva. Locurile își schimbă chipurile și chipurile, locurile, oamenii vor iubi ca pe ei înșiși corpurile în care/ locuiesc - când aceasta se va împlini va fi o zi/ de biruință și pace. Este ziua în care îmi dau trupul la schimb cu ariciul-de-mare. Aici, gândurile, cuvintele devin religioase, versete dintr-un psalm al ariciului-de-mare. Aici este o locuință de tristețe care va marca pe oricine se va găzdui înlăuntru. Versetul 5 subliniază plinătatea de tristețe interioară: când dorm tristețea vorbește prin visele mele/ zâmbește printre buzele mele/ când sunt trează vede prin ochii mei/ versetele ariciului-de-mare.

noaptea pescuirii minunate este cea a miracolului lui Moise, despărțitorul de ape, mergătorul pe ape, făcându-și drum, lui și mulțimii de evrei, cu toiagul său, este noaptea în care arunci mrejele: la prima pescuire deșerți ariciul-de-mare/ și umbra lui/ la a doua/ pajura aurie și umbra ei/ a treia oară/ năvoadele se fac toiag cu care/ despici apele de ape/ apoi mortea de moarte.

ziua a șaptea o numește arc de triumf pentru caii troieni ai uitării: uitarea este o stare de veghe. Pragul camerei de uitare este comparabil unui arc de triumf pe sub care aluneci sub pământ în chiar burțile unor cai troieni, aceasta simbolizând un act istoric, desigur, iar trecerea, un act de curaj și vitejie.

La suprafață nu poate fi decât o zi oarecare, cu aerul ei îmbâcsit sub un cer tumefiat ale cărui culori suferinde se imprimă în oameni netransparenți, camuflați în haine pentru invizibilitate, oameni care pretind că te văd. O zi oarecare este o zi în afara ta, o zi ca toate celelalte în care ești nevoit să treci printre ceilalți, pe lângă șiruri de gunoaie, mașini de transportat urâtul, balastul, dar și pâinea cea de toate zilele.

O zi oarecare nu are cum să nu se însoțească cu o noapte (oarecare). Atunci umbli prin Dumnezeu, Îi vorbești ca aproapelui pe care-l iubești, și Îi ceri socoteală unde-ai fost Doamne? Și toate vorbele și tot trupul îi sunt trecute prin Dumnezeu.

Așa ajunge autoarea la o noapte care seamănă cu celelalte și totuși e cea mai lungă. O numesc noaptea trădării. Cu mulți ochi ipocriți care văd totul și care dezmint totul la revărsarea zorilor, când cântă cocoșii. Nu altceva decât tot un moment biblic. Lumina trece în întuneric, iar întunericul în lumină filmic, în secvențe alb-negru.

Apoi, se întorc ploile, corăbiile, Noe, animalele printre care și o felină ale cărei nouă vieți i le poartă ca pe niște certificate de naștere-surogat/din nou o zi oarecare.

dezlocuirea este echivalentă plecării, ieșirii din lodebar și intrării în lumea pământeană. Mai înseamnă că oamenii au plecat/ din trupurile lor/ cum lumina din zile.

Are loc chiar începând de azi, nu se știe niciodată până când va fi azi. Azi este al unor întâmplări evidente, auzite ori trăite împreună cu amintirile lor.

Trec... (i)eri reprezintă două flashuri de lumină: 1. întuneric/ sunt atrasă/ ca-ntr-un cilindru/ spre lumină/ trec? și 2. trupul/ devine/ o coală albă/ de încolțit semințe/ am privit înăuntrul ei/ și era lumină/ca-n ziua dintâi.

Dezlocuirea are loc tot în șapte zile, numite azi, exceptând acel azi dinantea nopții la capătul căreia/ știu că nu oricine/ îți spune "tată, tată!"/ este copilul tău/ noaptea; ele nu se mai disting după nume, ci doar după fapte/ acțiuni. Asta înseamnă o locuire în lume. Aici, fiecare lucru are marginea lui, muchiile lui, trupul devine margine pentru ființă. Primul azi este cel al plecării din sine. Sinele devine un spațiu nelocuit. În al doilea azi, străbat/ lumea/ în/ sens/ invers. Mai există un azi în care poemul devine o casă a uitării, la fel ca viața. În următorul azi, în casa uitării/ s-au aprins lumini/ la ferestre/ doare/ atât mai știu despre mine/ / lumina doare. În celălalt azi, când m-am trezit am dat peste mine/ eram și înăuntrul și în afara mea. Un ochi privește către interior și celălalt către exterior. Unul dintre versetele pentru azi sună cam așa: oamenii/ nu mai locuiesc în ei înșiși/ în ei își fac loc/ rând pe rând/ cuvinte. Următorul azi este cel al cunoașterii reciproce a sinelui cu sinele, cu umbrele lui și cuvintele lui până când unul a învățat cuvintele celuilalt și invers, ca fiind ale sale, dar și ale celuilalt, până unde nu se mai știe unde este începutul și nici sfârșitul fiecăruia. Ultimul azi este cel al întoarcerii în pântecul mamei.

Pentru mine, această carte este cum aș fi citit niște pasaje biblice. M-am metamorfozat, am fost transpusă într-o altă Creație, timp de alte șapte zile, pornind din pântecul cel plămăditor și reîntorcându-mă. Viața se întoarce pe pâmânt ciclic, în fiecare ființă. Devine eternă.

O carte interesantă, nu prin tema ei biblică neapărat, ci prin regândirea traseului biblic și re/așezarea lui în matrița ideatică personală.

Daniela Varvara reușește să aducă din începuturi, din departe, existența umană și să o resitueze/ recircule în stări, amintiri și trăiri în sine și dincolo de sine inepuizabile, interminabile, dând senzația de eternitate/ nemurire, de învingere a morții. Ea operează cu simboluri istorice, mitologice, biblice. În felul ei, consideră că fiecare ființă parcurge propria geneză, are propriul Dumnezeu și propriul înger care îi călăuzesc viața.

Viața, repetarea Creației, este doar o modalitate de neuitare!

Uitarea este un somn lung fără vise!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!