Vă propun cîteva păreri personale în legătură cu poezia lui Teodor Dume. Mă voi referi doar la ultimele două volume pe care le-am citit datorită amabilității poetului de a mi le oferi.

Domnul Teodor Dume are bunul simț de a-și alege cu grijă cuvintele, de a le potența și înfrumuseța. Chiar și atunci cînd se aventurează în zona vulgului o face cu decență și păstrarea unei tandrețe specifice omului educat. Împletește raționalul cu credița profundă, neputința cu speranța, disperarea cu îmbărbătarea.

Poeziile se termină, de cele mai multe ori, cu o concluzie, o îndrumare sau un îndemn.
Stilul caracteristic poeziei lui Teodor Dume este acela al meditației, uneori profunde, alteori fugitive, în funcție de starea de moment a poetului. Nu știu dacă are răbdarea de a reveni pe text sau dacă poeziile sînt la prima mînă. Înclin spre a doua variantă. Oricum, cele două volume au o coerență care le apropie, iar o antologie a poeziei dumiene, în care să fie cuprinse și volumele anterioare, ar păstra o oarecare linie melodică proprie, fără inflexiuni stridente. Și asta deoarece poetul și-a format glasul de mult timp, iar strigătele sale, din ultimele volume, păstrează caracteristica vocii inconfundabile.

Uneori pare un poet trist, pătruns de trecere și neputință, alteori se îmbărbătează pe sine și ne îmbărbătează pe noi, cititorii, punînd relativitatea vieții într-un cadran al credinței. Ceea ce este cert, mînuiește cu lejeritate metafora. Abundența figurilor de stil pare la Teodor Dume nu doar normală, ci și necesară, așteptată în fiecare construcție. Și chiar dacă scutură textele de cuvinte inutile poeticului, ceea ce rămîne e suficient pentru abundență stilistică. Aș exemplifica cu trei versuri, pe cît de profunde pe atît de reușite estetic :”simt albastrul coborât de ploaie/în singura zi mai îngustă/decât trupul”. Și le-am luat întîmplător, dintr-un poem aparținînd volumului ”Exil în durerile altora”. Iată ce titlu frumos, bine ales, expresiv, total diferit de titlurile care inundă astăzi lumea poetică. Titluri de obicei monosilabice, sau cel mult un termen inexpresiv, forțat, fără nici o legătură cu scrierea.

Nu este cazul la Teodor Dume care ne mai propune o carte interesantă. ”Devoratorul de umbre”. Și aș remarca în primul rînd poeziile bine construite, consistente. Pentru că autorul ne propune și cîteva texte scurte, care se doresc profunde. Însă nu reușește pe deplin aici. Prețiozitatea pe care o dorește meditațiilor scurte nu ține. Pentru că Teodor Dume e un poet al construcției, al meticulosului și al descrierii. Și e un poet al relației cu Dumnezeu, al încercării înțelegerii și al tangențialității cu lumile așteptate și foarte posibile.

Temele pe care la abordează sînt în sine teme profunde. Teodor Dume nu se joacă de-a poezia. El construiește poezia din sentimente și profunzimea înțelegerii. E mai apropiat înțeleptului decît actorului care își recită poemele, asemni trubadurilor, prin cenacluri. Tema vieții și a morții, a relațiilor interumane și a umanului în general, transpunerea acestora în cuvinte care emoționează profund, iată rețeta de succes a lui Teodor Dume.