agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-11-23 | |
La editura Brumar a apărut de curând volumul de versuri intitulat Lina, după numele bunicii autoarei, delicata poetă piteșteană Liliana Rus, cea mai consecventă prietenă a melancoliei, a fragilității și a lumii amintirior ce rămân permanentul reper în raport cu prezentul și cu viitorul prevăzut. Dar apropo de fragilitate, să nu ne lăsăm păcăliți, pentru că vorba fenomenologilor, cele mai puternice și mai echilibrate suflete sunt acelea care valorizează realitățile invizibile ce se fac remarcate în lucruri fragile și în gesturi delicate: iubirea, prietenia, alteritatea, credința.
Volumul este structurat în trei părți: „Cântec vechi pentru Lina”, „De lemn, de cenușă, de salcie”, „Lamento”. Ajuns însă la finalul cărții, ai impresia că ai citit un mare poem în care titlurile sunt de fapt subtitluri, iar eventuala lipsă a lor ar fi fost compensată fără probleme de coerența textului. Așadar un singur poem biografic, însă cu două biografii: a Linei și a nepoatei sale, „acțiunea” desfășurându-se într-un paradis al copilăriei, comparat deseori cu realitatea actuală trăită de poetă. Atenție: biografiile sunt ale stărilor, deci ele sunt mai degrabă „psychegrafii”. Acest vast poem este, de asemenea, unul închinat puterii memoriei de a recupera, precum și puterii ei de a te ține captiv. Ceea ce uimește de la început până la final este paleta vastă a imaginilor lirice elocvente pentru trăiri și atitudini. Iar pe primul loc se află imaginile memoriei și neputința de a te întoarce de facto în realitatea ei, precum și neputința de a transporta acea realitate aici și acum: „Un pumn de grindină pe care nu-l pot ține în palme.../ Doar atât sunt în stare să păstrez” („Ziua cu ușile ei batante”). Este o redare deosebit de grăitoare pentru lumea apusă ale cărei urme le ducem cu noi. Autoarea e rămasă în „memoria capricioasă” ca într-o fântână sau ca într-o încăpere izolată, trăiește „între două lumi, între două lacuri...”. Enumerăm la întâmplare și alte reprezentări ale memoriei: „ape primordiale”, „clopot de lână”, „o corabie legată cu parâme de chei”. În poemul „Și pe urmă nimic” vin în avalanșă imagini ale morții care se ivește firesc, discret printre culorile vieții, grăbind însă ritmul lucrurilor: „Lina căuta bănuțul pentru drum/ în albii adânci de cerneală./ Simțea agitația păsărilor./ Mă întrebam de ce spațiul interminabil/ dintre pat și cufărul pe care-l crezuse pierdut/ părea atât de întunecat,/ acoperit de rostogolirea fără culoare a păsărilor./ La jumătatea drumului,/ zăbovea ca și cum nimic n-ar cunoaște./ Eu, liniștită în ochiul de geam,/ cu palmele în jurul feței,/ și ea departe de mine, ușoară,/ micșorându-se, dispărând...”. Trecutul-casă este refugiu, dar se simte și nevoia eliberării de puterea lui devoratoare (a timpului prezent), prin poezia care îl rostește, autoarea identificându-se cu micsandrele, lumini florale al căror parfum străbate dinspre vremea stăpânită de tihnă: „Ca o plantă agățătoare,/ casa mea își sugrumă micsandrele./ Izolată rămâne doar muzica lor de mătase/ în apa adâncă a fotografiilor” („De teama micsandrelor”). În poemul „Șopârla aurie” ni se spune cu subtilitate, prin raportare la acum, ce fel de chipuri i-au fost cândva familiare („Peste tot fețe necunoscute și ochi fără urme de lacrimi”). Diferența dintre realitatea trecută („Într-o cutie stau fluturi ascunși de lumină”) și amintirea ei („fluturii au renunțat de mult la lumină”) este marcată prin paralelismul negativ, modalitate stilistică des utilizată în riturile funerare din Maramureș (și nu numai), în special la moartea tinerilor necăsătoriți (vezi Gail Kligman, Nunta mortului). Pașii în intimitatea amintirilor presupun inevitabil o mișcare pe tărâmul incertitudinii; de pildă, prin acest joc al dedublării din poemul „Ochi în ochi”, nu știi dacă se dorește recuperarea unei subiectivități-model (bunica) sau a copilei (autoarea); ori dacă e un semn al maturității autocunoașterii („Să mă privesc în oglindă cu ochii tăi/ din vremea copilăriei mele”). Oricum, poezia este ea însăși o formă de cunoaștere „ca prin oglindă, în ghicitură”, cum spune Apostolul Pavel referitor la orice cunoaștere din lumea aceasta. Autoarea speră că în cele din urmă „mătasea rece a oglinzii s-ar subția”. Lumea veritabilă prin valoarea ei o găsește în trecut, iar „cealaltă lume” (nedorită, de cele mai multe ori) este chiar aceasta din prezent, în ale cărei falduri se pierde „clipa sfântă”. Nici nu știi dacă „prizonierul” memoriei vrea într-adevăr să se elibereze (așa cum sugerează în unele poeme) sau puternica senzație de încleștare provine din incapacitatea aducerii lumii la vechiul ei ritm. De multe ori pare că tensiunea provine din conștientizarea imposibilității de a decupa secvența ideală de timp pentru a o imortaliza. Tensiune, de altfel, general umană. Eul poetic în volumul de față este mereu în mișcare (cel puțin așa vrea să dea impresia!); uneori vrea, alteori nu, să iasă din acel „dreptunghi de lumină,/ ca un cuibar de zâne” („Ca un cuibar de zâne”). În orice caz, coordonata memoriei are în poezia Lilianei Rus rolul unei axe. Câte-o imagine violentă apare foarte insolită, ca un duș rece, în raport cu ritmul obișnuit al textelor din volum, dar este totuși pe măsura ideii pe care încearcă s-o ilustreze; de exemplu, timpul împietrit – memoria împietrită: „Te-ai gândit vreodată că timpul,/ al cărui trup pufos s-a adunat înlăuntrul tău,/ își va tăia într-o zi beregata?/ Uită-te la masa ta de nuntă!/ O mireasă împietrită în mulțimea nuntașilor” („De nuntă”). De obicei, eul poetic se prezintă ca locuitor al casei-memorie, însă în finalul poemului „Niciun semn de afară”, el se află în postura celui uitat afară, semn al tensiunii despre care vorbeam: acel nici înăuntru – nici afară. Merită redat poemul ce sintetizează tot volumul de versuri: „Ține-mă ascunsă, maică,/ sunt altceva decât ei se așteaptă să fiu.../ Prea-nlăcrimată pe dinăuntru,/ prea aspră cu îndoielile mele./ Aripi greoaie îmi pică pe umeri,/ puhoaie de ape gălbui mă lovesc cu putere.// Sunt un iepure buimac prins în mărăcinișuri,/ cu arme de foc vânătorii m-alungă.// Ține-mă ascunsă în mărgeaua de sticlă,/ împinge lada în ușă,/ fă focul din frunze uscate de nuc,/ inel cu inel înfășoară-mă-n lânuri și iederi.// Ascunde-mă-n văluri de nuntă,/ sub cerul curat al secolului tău,/ sub ultima lui unduire.// Sunt altceva decât ei se așteaptă să fiu.../ Flori de funingine mă împung între coaste.” („Ține-mă ascunsă, maică!”). |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate