agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-01-02 | |
Prima parte
Durata este fără îndoială ideea majoră a filozofiei bergsoniene. Și, în filozofie în general, un concept inconturnabil, căci în ciuda celor spuse de Einstein în dezbaterea din 1922, Bergson nu tinde să „psihologizeze” conceptele fizice, durata sa având efectiv o valoare ontologică. Și aceasta cu toate că o definește referindu-se exclusiv la fiinţa umană. Ceea ce este specific acestei durate, pe care Bergson o califică drept pură, este faptul de a conseva trecutul în prezent și de a anticipa viitorul. Astfel, sprijinit pe trecut și înclinat spre viitor, prezentul nu mai este doar momentul care separă trecutul de viitor, el are o profunzime. « Pentru aceasta nu este necesar ca eul să se lase absorbit, în întregime, în ideea sau senzaţia de moment, căci în acest fel ar înceta să dureze. Nu este nevoie nici să uite stările anterioare; este suficient ca, amintindu-şi de ele, să nu le juxtapună stării actuale, ca un punct unui alt punct, ci să le organizeze împreuna cu ea - cum se întîmplă atunci cînd ne amintim, contopite laolaltă, notele unei melodii (Bergson, 1889: 95)₁ Exemplul individului care adoarme, legănat de oscilațiile pendulului, care nu datorează somnul nici ultimei mișcări a pendulului, nici succesiunii mișcărilor acestuia, ci compunerii lor ca întreg, dovedește că fiecare excitație se organizează împreună cu excitatiile anterioare. Această sinteză, proprie duratei, explică și de ce o excitație slabă, dar continuă, devine pe termen lung insuportabilă sau, în cazul unei fraze muzicale, de ce adăugarea unei note noi modifică fraza în ansamblul ei. A dura, potrivit lui Bergson, înseamnă a fi conștient. La care este important să adăugăm că a dura înseamnă a fi conștient de ceva, dat fiind că devii conștient în momentul în care ceva este prezent pentru tine. Cum, pe de altă parte, tot ce este prezent lasă o urmă, putem spune că a dura înseamnă a fi prezent pentru altcineva decât pentru tine, ceea ce, după cum vom vedea, este diferit de a fi tu însuţi prezent. Durata bergsoniană corespunde primului tip de prezență. În concepția filozofului, distincția dintre prezentul și trecutul nostru este relativă la cât de întins e câmpul pe care îl poate cuprinde atenția noastră. „Prezentul” ocupă exact atât spațiu cât acest efort” (Bergson, 1969: 93). Parafrazându-l pe Bergson, voi spune că în acest moment, prezentul meu este articolul pe care încerc să îl scriu. Și aceasta deoarece atenția mea se extinde asupra lui. Desigur, această atenție se poate limita la propoziția pe care tocmai o formulez, după cum ea poate îmbrățișa cartea în care intenționez să inserez articolul. De îndată ce această atenție lasă deoparte ceva din ceea ce ţine sub observaţie, ceea ce lasă deoparte devine istorie. „Într-un cuvânt, prezentul nostru cade în trecut când încetăm să-i atribuim un interes imediat.” (Bergson, 1969: 94) Bergson se întreabă dacă durata întreţine vreu raport cu spațiul. Acest lucru îl determină să distingă o durată pură, fără niciun alt amestec, de o alta în care intervine spațiul. Pentru a face mai clară această distincție, el își imaginează că urmăreşte mișcarea acului unui ceasornic. Procedând astfel, el constată că în afară, pe cadran, există de fiecare dată o singură poziţie a acului, ceea ce face imposibilă măsurarea timpului. Atunci el introduce distanța parcursă de acul ceasornicului; începe, mai exact să-i numere pozițiile trecute. Ajunge astfel să exprime durata în întindere, prin proiectarea timpului în spațiu. În sinea sa, pe de altă parte, el își reprezintă pozițiile trecute ale acului în același timp în care percepe poziția lui actuală. Acest „proces de organizare sau pătrundere reciprocă a faptelor de conștiință” care se continuă în sinea lui, îl numește adevărata durată. Voi încheia această scurtă trecere în revistă a duratei bergsoniene cu un exemplu menit să arate importanța, în problema care ne preocupă, a fenomenului dublei prezențe. Faptul de a nu putea fi prezent în timp fără a-ţi face simţită prezenţa în spaţiu, altfel spus, faptul de a nu putea fi prezent tu însuţi fără a fi în acelaşi timp prezent pentru un altul defineşte fenomenul dublei prezenţe. Ipoteza mea e că o înţelegere aprofundată a acestui fenomen permite o mai bună situare a duratei bergsonieine în raport cu cele două modalităţi de ipostaziere a existenţei care sunt timpul şi spaţiul. Fenomenul dublei prezenţe Există o diferență între a fi tu însuți și a fi pentru un altul. Un individ, uman sau non-uman, pe care îl vom numi individul x, este prezent el însuşi când acționează. Acțiunea sa, care constă într-o succesiune de acte, declanșează simultan reacții la un alt individ, uman sau non-uman, pe care îl vom numi individul y. Datorită acestor reacții, individul x este simultan prezent pentru individul y. Dacă vom considera actul ca unitatea ultimă a manifestării de sine, care este exterioară, iar reacția ca unitatea ultimă a datului interior, care este manifestarea de sine pentru un altul, vom putea spune că la un anumit număr de manifestări exterioare corespund tot atâtea date interioare, cu alte cuvinte, nu poţi fi prezent tu însuţi fără a fi, simultan și în mod necesar, prezent pentru un altul. În sensul acelor de ceasornic, şi deci din prezent spre viitor, o manifestare este urmată de o alta. Cu toate acestea, manifestarea care urmează nu este generată de cea care o precede. În sensul invers acelor de ceasornic, şi deci din prezent spre trecut, un dat intră în legătură cu un altul care îl precede. Legătura nu se face însă în mod direct. Un exemplu vine să dovedească cele afirmate. Să presupunem că un individ x intenționează să meargă pe jos într-un un sat din apropiere. Să mai presupunem că drumul pe care urmează să îl facă este lung și că terenul pe care va merge este ud și în pantă. În mers, un prim pas va fi urmat de un al doilea, care va fi urmat de un al treilea, și așa mai departe. Pașii nu se cheamă însă unul pe altul, pentru că acest fapt nu poate explica nici de ce primul pas nu este precedat de un altul, nici de ce ultimul pas nu este, la rândul lui, urmat de un altul. In cazul nostru, primul pas este determinat de voința individului x de a ajunge în satul vecin. Cât despre al doilea pas, acesta depinde în plus de reacția acestui individ la presiunea pe care a exercitt-o asupra piciorului său solul pe care a făcut primul pas. Această reacție l-a informat asupra prizei pe care o avea asupra terenului și l-a ajutat să-și ajusteze efortul pentru al doilea pas. Reacția declanșată de presiunea solului cu ocazia celui de-al doilea pas, îl va ajuta să-și controleze al treilea pas, și așa mai departe. Fiecare reacție reconfigurează datele individului x și, implicit, îi întăreşte voinţa de a-și atinge scopul sau, dimpotriva, i-o slăbeşte. I-o întăreşte dacă individul x este obișnuit să parcurgă mari distanţe pe jos, pentru că, în acest caz, consumul de energie nu va fi mai mare decât voinţa de a ajunge la destinaţie. Ultimul lui pas va coincide astfel cu realizarea intenției inițiale. Ii slăbeşte voinţa, dacă individul x parcurge pentru prima dată acest gen de drum. In acest caz, pe măsură ce va avansa oboseala indusă de efort va ajunge să fie mai puternică decât voința de a ajunge la destinaţie. Treptat, reacția lui tot mai slabă la presiunea solului nu va mai fi urmată de niciun pas, ceea ce e sinonim cu nerealizarea intenției inițiale. Variațiile în intensitate a puterii cu care individul x îşi doreşte realizarea intenţiei initiale, variații care determină succesul sau eșecul acțiunii sale, se explică prin faptul că fiecare nou dat al său are legătură cu datele sale precedente. Aceasta legatură nu se stabileşte însă direct ci prin intermediul presiunii pe care solul o exercită asupra piciorului său. In felul acesta, noul dat, cel care determină pasul următor, are de fiecare dată legătură atât cu presiunea solului cât şi cu datele individului x în momentul exercitarii acestei presiuni. Datele individului x, datele din momentul declanşării acţiunii, cât şi cele de pe durata ei, sunt mijloacele de care el a dispus pentru realizarea intenţiei sale initiale, intenţie care a conferit acţiunii sale unitate şi ne-au permis astfel să ne referim la ea ca la un tot. Desigur, actiunea individului x constă într-o multitudine de alte acte. Toate însă sunt subordonate aceleiaşi intenţii. Și toate acestea pentru a spune următoarele: În sensul acelor de ceasornic, şi deci din prezent spre viitor, manifestările se succed, iar manifestarea care urmează este, de fiecare dată, generată de un dat care este interior. În sensul invers acelor de ceasornic, şi deci din prezent spre trecut, datele se succed și, de fiecare dată, datul care urmează intră în legătură cu cel care îl precede prin intermediul unei manifestări care este exterioară. Numai manifestările, ca manifestări ale sinelui, se înscriu în timp. Aceste manifestări pentru un altul sunt tot atâtea date care ocupă un loc în spațiul său interior. Locul ocupat depinde, de fiecare dată, de momentul în care s-a produs manifestarea care a declanșat formarea sa. In acest fel, asocierea dintre un moment în timp și un loc în spațiu este unică pentru fiecare dat și ordinea de succesiune a datelor este unică pentru fiecare existent. Gradul de integrare și, implicit, de diferențiere a fiecărui dat depinde de numărul de manifestări care au contribuit la formarea lui. Cât despre ordinea de succesiune a datelor, ea determină sarcina energetică a datului nou, cel care va genera noua manifestare. Vedem prin urmare că „datele imediate ale conștiinței” conferă duratei bergsoniene o dimensiune ontologică. Ca rezultat al conjugării dintre o manifestare temporală şi un dat preexistent în spaţiu, ele explică de ce orice existent e unic. Implicit, ele arată cum se stabileşte relaţia dintre timp şi spaţiu în procesul de ipostaziere a existeţei. Ipoteza unei durate pure, care nu întreţine nicio relaţie cu spatiul, este deci pură utopie. Un dat e ceva care se produce într-un moment anume în spaţiul unui receptor uman sau non uman. Si dacă putem vorbi de « o profunzime » a prezentului este tocmai pentru că timpul trăit, spre deosebire de timpul măsurabil, conjugă timpul şi spaţiul. Aceasta conjugare face originalitatea duratei bergsoniene şi face din această durată un concept privilegiat în explicarea lumii existente. Timpul trăit şi timpul măsurabil Filosoful francez greșește însă când reduce timpul la timpul trăit. Timpul măsurabil, pe care îl vom numi ensteinian, nu mai este cu adevărat un subiect de cotroversă. Despre un artist putem spune de exemplu că este prezent în actul său de creație. Putem spune de asemenea că este prezent în creația sa. Dar în actul de creaţie, este prezent el înşuşi pe când în creația sa este prezent pentru un altul. Acest un altul poate fi artistul însuşi, în ipostaza de receptor, după cum poate fi oricare alt receptor, contemporan cu artistul sau nu. Drept dovadă, prin opera sa, un artist poate fi prezent, chiar dacă el însuși nu mai este. Ori numai prezența artistului în actul său de creaţie se înscrie în timp. Opera lui, ca un obiect printre altele, se înscrie în spatiul unei receptor non uman, o încăpere, de exemplu, sau ca operă propri-zisă, literară, muzicală sau picturală, în spaţiul unui receptor uman. Pentru măsurarea timpului, noi luăm drept bază timpul de rotaţie a Pământului în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. Și pe bună dreptate, având în vedere că viața pe Pământ, cea a oamenilor și a non oamenilor, depinde de durata de viață a Pământului, a cărui viață depinde de durata de viață a Sistemului Solar, care depinde de durata de viață a Căii Lactee și așa mai departe. La o altă scară, viața propriilor noastre organe, viaţa ficatului nostru, de exemplu, depinde de durata de viață a fiecăruia dintre noi, viața unei celule hepatice depinde de durata de viață a ficatului, și aşa mai departe. Dacă putem vorbi de o scară în măsurarea timpului este pentru că timpul nu există în sine, este în lucrurile care sunt în mişcare unele în raport cu altele. Spațiul, nici el, nu există în sine, este în lucrurile care ocupă un loc unele în raport cu altele. O celulă hepatică, oricât de mică, ocupă un loc în ficat, care ocupă un loc în corpul nostru, care ocupă un loc pe Pământ, care ocupă un loc în Sistemul Solar, și așa mai departe. Desigur, timpul de viaţă al unui organ intern, cum e ficatul, depinde de timpul nostru de viață, dar funcționarea acestui organ, la rândul ei, ne poate scurta sau prelungi viața. La fel este și cu relația dintre ficat și o celulă a acestuia, cu relația dintre Pământ și fiecare din locuitorii lui, cu relația dintre Calea Lactee și Sistemul său Solar, și așa mai departe. Pămantul, Sistemul Solar, Calea Lactee, locuitorii Terei, organele interne ale acestora, celulele care intră în compunerea organelor interne sunt tot atatea entităti sau sisteme referenţiale. Timpul măsurabil, cuantificabil, al unei entităti x este timpul entitătii imediat superioare, timpul trăit, calitativ, pe de altă parte, depinde de conjugărea dintre manifestările în timpul măsurabil şi datele interne ale entitătii x, date care sunt tot atâtea entităţi inferioare. Astfel timpul cât Pamântul va continua să se rotească în jurul propriei axe şi în jurul soarelui este măsurabil în timpul în care el se înscrie, care e timpul de viată al Sitemului Solar. Timpul « trăit » al Pământului depinde pe de altă parte de manifestările în timpul măsurabil, cel al Sistemului Solar şi de datele interne ale Pământului, printre care şi locuitorii lui. Neîntelegerea dintre Bergson şi Einstein nu poate fi imputată doar lui Bergson. De fapt, Einstein abordeaza timpul din punctul de vedere al individului, uman sau non uman, în ipoztaza lui de agent pe când Bergson ia în considerare timpul văzut de acelaşi individ în ipostaza de receptor. Mai mult nedeclarat decât declarat însă, ambii recuperează în demersul lor punctul de vedere opus. Cand Einstein vorbeşte de un continuum spaţiu timp el păşeşte pe terenul duratei bergsoniene, la fel cum Bergson nu se poate sustrage timpului măsurabil când se referă la efortul muscular pe durata atenţiei. Bibliographie BERGSON, Henri, 1889, Essai sur les données immédiates de la conscience, bibliotheque uqac uquebec ca BERGSON, Henri, 1969, La Pensée et le Mouvant, Essais et conférences, Paris, Les Presses universitaires de France. FRADET, Pierre-Alexandre, La durée bergsonienne et le temps d’Einstein: consiliation et insubordination, La durée bergsonienne et le temps d'Einstein : conciliation et insubordination | Pierre-Alexandre Fradet - Academia.edu Notă Traducerea citatelor aparţine autorului acestui articol |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate