Exercițiu de imaginație. Să ne imaginăm o situație! Se pregătește o invazie a hamsterilor. Una mare, mama tuturor pelagrelor, vermintide în stare pură, care, în doar câteva ore ne răpune pe toți, de la murofobi până la cei mai împătimiți iubitori de animăluțe de borcan. Și asta de ce? Pentru că Supremației Hamsterilor, ajunsă deja la climax, i-a căzut în mână cartea Adinei Popescu „Povestiri de pe Calea Moșilor”, în care exercițiul suprem de umilință îl constituie uciderea hamsterului din borcan după repetate șuturi cu mingea, pe holul apartamentului de pe Calea Moșilor, atât în pereții de sticlă, cât și direct peste bietul animăluț confuzat. Animale mici fără frontiere, vai mama lor... Marele Sacerdot al Hamsterilor, pet cu scaun la cap a zis să nu judece pe genunchi, așa că a continuat lectura. Mor toate animalele. Cruzime fără limite, iar asta pe fondul absenței cu desăvârșire a disclaimerului cu „niciun animal nu a fost rănit”. În cartea în care protagonista, o fetiță de câțiva anișori ar trebui să îi facă și pe cei mai cufuriți cetățeni, care tresar chiar și la cel mai aproape insesizabil râs cristalin de copil, să își reformuleze în bine părerea despre cei mici, toate animalele sunt mai întâi rănite, după care ucise fără milă. Marele Sacerdot al Hamsterilor decretează: anihilare totală. S-o învârti ea roata, numai că hamsterul Adinuței a sucombat de mult. Iar toate acestea, numai grație autoarei Adina Popescu, această Elena Farago a vremurilor noastre, care, fără să fi scris „Gândăcelul” sau „Cățelușul șchiop” a scris însă „La moartea lui Bambi”. Aviz celor care credeau că Bambi nu moare. Ba moare, Bambi-hamsterul moare. Probabil că fiecare generație de copii români trebuie să treacă prin caznele unei literaturi lacrimogene, să nu zică cei mici că ei nu dau de greu:

„Aşa plângea un gândăcel

În pumnul ce-l strângea să-l rupă

Şi l-a deschis copilul după

Ce n-a mai fost nimic din el!”

Acesta a fost exercițiul nostru de imaginație. Atât pe ziua de astăzi. Mâine o să vorbim despre un alt exercițiu de imaginație, și anume: ce ar spune o civilizație avansată despre copii, conform aceleiași cărți a Adinei Popescu?În care, rămâne de neînțeles de unde setea asta pentru „protagonism” (autor Gheorghe Hagi) a unei fetițe caracterizatã de aproape orice, însă mai puțin de universalitate. Dacă Creangă descria copilăria copilului universal, „Povestiri de pe Calea Moșilor” ar fi bine să rămână creditată drept cartea ce descrie copilăria copilului Adina Popescu de pe Calea Moșilor. Atât și nimic mai mult. Pentru că, oricât de mult ai iubi realismul, sau orice fel de tezism în narațiune, nu ai cum să empatizezi cu o eroină care se descrie, fără niciun pic de umor sau autoironie drept: hateriță, promotoare a bullyingului, încrâncenată șefă de detașament și căpușă, atunci când realizează că sunt pe lumea asta copii care ți-ar face zilnic cinste cu o merdenea și cu un pahar de suc (10 lei), numai să îi bagi și pe ei în seamă. Iar dacă așteptați o volută, un paroxism al sadismului sau al capriciilor acestei protagoniste, calmați-vă și luați un loc în mijlocul nostru, pentru că urmează să vă spun o poveste.

Acesta nu este un scenariu de ecranizat. Niciuna dintre poveștile din cartea Adinei Popescu nu poate fi ecranizată câtă vreme nu îți dorești ca după prima istorioară publicul să iasă din sală. Pentru că, dacă Creangă fura pupăza și se ducea cu ea la târg, Adina Popescu se uită la ea și pleacă acasă, supărată că a doua zi dimineață va fi din nou trezită din somn. Scuze, retrag! Alt exemplu, că ăsta nu ține! În cazul Adinei Popescu, cu siguranță pupăza moare, probabil lovită de Adinuța în moalele capului cu un retevei. La cireșe! Ce rost are să furi cireșe, când dudele sunt gratis? Ba avem chiar și puțină umoare de la Adinuța, atunci când îi ceartă pe ceilalți copii că în loc să culeagă mai cu elan dudele, pentru fondul școlii, ei stau de vorbă și le mănâncă. Ce treabă e asta? Iar dacă vă gândiți la un singur nume de regizor care ar putea să transforme aceste apocaliptice platitudini, aceste locuri comune în care nu se întâmplă absolut nimic, în adevărate filme de lung metraj care să țină spectatorul țintuit în scaun, vă spun doar atât: Malvina Urșianu. Din păcate astăzi nu i se mai poate cere acest lucru reputatei regizoare... Pe vremea domniei sale am fi avut însă și actorii potriviți pentru a-i întruchipa pe Adinuța și pe băiețelul Borcan Sorin: Maria Ploaie și George Motoi. Două recitaluri actoricești, pline de energie și implicare emoțională.

Bine, bine, și chiar nu se întâmplă nimic spectaculos în cartea asta? Ba da, vine repede revoluția, care pleacă la fel de repede, ceea ce îi va permite Adinuței să mănânce niște gumă turbo cu surprize și să bea niște suc la dozator, urmărind-o pe nebuna Căii Moșilor cu care, evident, nu va interacționa niciodată și pe care nici nu o va mai surprinde vreodată în apexul crizei. E ca și cum ai vrea să reecranizezi Jurassic Park, dar cum dinozaurii dorm te oprești la un mulaj și îl filmezi din cap și până în picioare, probabil contribuind din off cu niște răgete bestiale. Raaaaaah Raaaaaaah! Evident că și scriitura trebuie să fie conformă cu această erupție de imaginație, ceea ce nu dezamăgește la Adina Popescu, frazele sunt scurte, imaginile poetice sau cât de cât mai elaborate nu există, lexicul cu dublă semnificație nici atât, ceea ce face lectura plăcută și recomandabilă pentru trepanați.

Bine, și totuși de ce Calea Moșilor, când, dincolo de primele povestiri totul se limitează numai la un pomelnic de nume de colegi sau profesori, toți prezentați cu topica onomastică inversă limbii române, de genul Nume Prenume și descriși în culori terne și antipatice de autoarea-protagonistă a cărții? Cum de ce, pentru că așa a vrut autoarea! Punct! Putea la fel de bine să îi zică Calea Lactee, totuna. Golgota poate ar fi fost un titlu mai interesant – Povestiri de pe Golgota - , dar asta ar fi ridicat mult ștacheta și nu s-a vrut așa ceva, pentru a nu încărca cititorul cu emoție. Pentru mine, de pildă, bucureștean get-beget ca și Adina Popescu, însă netrăitor pe Calea Moșilor, ci pe Ștefan cel Mare, Calea Moșilor vine cu amintirea primului cortegiu funerar în toată regula, într-o duminică,cândva prin 82, cu dric tras de cai negri, cu pampoane fastuoase, când eu, catapultat într-o cu totul altă lume, cu unchiul meu de mână, care locuia în zonă, am simțit pentru prima oară importanța continentelor. Pe de altă parte, bulevardul Ștefan cel Mare vine cu amintirea unui accident în care unui mecanic auto amator de pe marginea bulevardului i se amputează mâna în care ținea încleștată o cheie franceză, după care respectivul este urcat în salvare, iar în urma acesteia cineva aleargă strigând: luați-i și mâna, luați-i și mâna! Și mâna, evident împreună cu cheia franceză. Spun toate ăstea pentru că refuz să cred că această carte, dincolo de menirea sa de door-stopper (se bucură de o copertă cartonată bine de tot) ar mai avea vreuna. Destin de călăuză istorică cu atât mai puțin. Îi înțeleg pe nostalgici, nimeni nu e perfect, mai am și eu nostalgii, însă de aici și până la a citi „Povestiri de pe Calea Moșilor” numai pentru că îmi trezește amintiri legate de unele vremuri demult apuse este ca și cum aș veni din provincie în București ca să văd cum arată orașul în care, odată, pe vremuri, Viorel Lis a fost primar. Sau Halaicu.

Iar acum să ne întrebăm foarte serios ce am putea face practic cu acest volum? Dat fiindcă se apropie Moș Nicolae, propun să înlocuiască nuiaua, pentru copiii răi, aceștia fiind obligați la autoflagelare prin lectura acestei cărți. Să ieșim totuși din lumea de basm a iernii și să ne trezim la realitate. Cartea aceasta, deși prezintă disclaimerul 14+ este lectură obligatorie pentru toți copiii noștri de 13 ani! Și ne mai și mirăm că unde ești copilărie cu pădurea ta cu tot?