Lumea actuală pare ivită în cultul și clădită pe obsesia succesului. Punctele ei de reper, modelele invidiate și imitate sînt VIP-urile, persoanele care au reușit, care au dat lovitura și țin prim-planul vieții publice și publicitare: vedetele de tot felul, de la talk-show-men la politicieni, de la actrițe la escroci, de la afaceriști la top-modele, de la profeți la fotbaliști, de la prințese la Naste din Berceni (o mai fi existînd oare?).

Și nu isprava-n sine, reușita sau victoria par a fi adevăratele însemne ale succesului, cît popularitatea, faima, notorietatea, mulțimea fanilor și a admiratorilor. Succesul lipsit de publicitate, de vîlvă și ecou, de spectaculozitatea care epatează este sinonim cu eșecul. Iar insuccesul este privit fără milă, ca ratare, viciu, rușine. N-ai succes, nu exiști, ești un nimeni, înjosit și dezonorat de propriul anonimat.

În afara monștrilor sacri, mentalitatea ahtiată de succes naște însă și comportamente aberante. Cum nu toată lumea poate culege zilnic aplauze la scenă deschisă, cum nu pentru orice victorie se organizează triumfuri și nu toate izbînzile sînt premiate, frustrarea tuturor învingătorilor negratificați pe măsură trebuie cumva compensată. Unii mai prompți compensează singuri printr-un comportament perpetuu bizar, dîndu-se isteric în spectacol. Alții aleg să trăiască succesul prin delegație, luînd parte la gloria celebrităților prin izbucniri de entuziasm și ură colective. Mass-media hrănește gustul public cu succese fabricate în serie, cu abundența produselor ce fac rabat valorii pentru a o reduce la vizibilitate.

Confuzia totală care se creează astfel este surprinsă cu precizie de Cehov în schița Bucurie. Arhivarul Mitea Kuldarov dă buzna în miez de noapte peste familia adormită ca s-o vestească triumfător că a fost dat la gazetă, că toată Rusia va ști de-acum că există Dmitri Kuldarov, celebru prin faptul că... "aflîndu-se în stare de ebrietate, a alunecat și a căzut sub calul birjarului Ivan Drotov..." Triumful ridicol, pe care Mitea ține să-l trîmbițeze din casă în casă, n-ar putea fi diminuat nici măcar de faptul că Rusia a aflat simultan și de ilustrul cal al birjarului Ivan Drotov.

Cu puțină bunăvoință, vom recunoaște în inocența lui Kuldarov strămoșul mîniei criminale a adolescenților americani care ucid doar de dragul de a fi văzuți la televizor de o Americă întreagă. E de presupus că valorii anumitor succese merită și poate e chiar bine să i se facă publicitate, iată însă că succesul publicitar se poate elibera de orice corvoadă axiologică și, emancipat, își poate aroga menirea de a anihila teroarea anonimatului și de a măguli orgoliile puerile și pripite, care nu mai au răbdarea succesului autentic, matur.

O minimă schimbare de perspectivă, alegerea altui criteriu al reușitei decît imaginea publicitară și înscrierea numelui în cartea recordurilor, a altui gen de confruntare și mai ales a altui partener ce trebuie înfruntat, poate admite alternative la mentalitatea grevată succesului. Cine se confruntă, așa cum ar trebui să facă orice individ matur din punct de vedere existențial, cu propriul destin, nu mai pune atîta preț pe regimul frivol al succesului, ci mizează pe unul mai potrivit acestei grave ispite, acela al încercării.

Încercarea nu face parte din procedurile reușitei garantate, din recuzita tehnicilor atestate și recomandate de felurite ghiduri și manuale ale succesului. Ea este doar o tentativă prin definiție indecisă.

Mobilul ei nu este ambiția biruinței, ci întreținerea unui anume tonus vital al neresemnării, care îndrăznește mereu doar pentru că încercarea moarte n-are. Insuccesul întîmplător, scontat sau de-a dreptul fatal, nu o dezarmează, pentru că, în registrul ei, succesul nu epuizează rosturile unei întreprinderi.

A întreprinde implică din capul locului o oarecare nesiguranță, un risc asumat, o îndrăzneală, dar și o miză ispititoare, care merită inițiativa și angajarea, efortul și osteneala, străduința și răbdarea. Regimul încercării vede în orice întreprindere un prilej pentru exersarea inițiativei și probarea, cel mai adesea modestă și anonimă, a tenacității, asiduității și insistenței. Practic, acest regim este propice întreținerii și instrumentării spiritului de acțiune, iar existențial cultivării gustului pentru aventura autentică a vieții fiecăruia.

Reușita încercării, rostul ei, de cu totul altă natură decît aceea a succesului, trebuie căutată nu atît în atingerea sigură a obiectivului vizat, în cîștigarea competiției, în cununa de lauri obținută, cît în experiența dobîndită, în vrednicia dovedită, în isprava faptei îndrăznite. Și mai ales în încrederea ce le aureolează.

Cel ce acționează încercînd, fără obsesia succesului, se confruntă cu circumstanțele adverse, pe care trebuie să le suporte, să le îndure, să le rabde, iar reușita sa este aceea de a se dovedi robust, de a le face față pentru a rămîne în continuare în joc: disponibil și deschis spre acțiune. Încercări sînt însă și probele la care ne supune soarta: necazuri și suferințe, primejdii și dificultăți pe care trebuie să le înfruntăm - să le învingem sau doar să le răbdăm. Și nu spectaculos sau glorios, ci cu modestia și dîrzenia celui încercat, trecut prin ele - pățit și călit. Neîngenuncheat și neresemnat.

Spre deosebire de omul de succes, un om încercat nu este însă unul probat și atestat, certificat publicitar, cît unul dispus să facă față regimului dur al încercărilor, un om care, chiar fără să aibă reușite notorii, rămîne mereu vrednic de soarta sa. Pentru că el nu se lasă nici amăgit, nici descurajat de sclifoseala persecutorie a ratării, nepunînd preț pe succesul frivol, care, deși te scoate din anonimat, nu-ți aduce nici demnitatea autentică, nici puterea sufletească de a consimți la propriul destin. Pentru că el a dobîndit gustul crud al vieții - aspru, dar mereu proaspăt, ingrat, dar infinit delicat.

Regimul încercării nu face glorii, nu întreține popularități, nu construiește cariere, poate da însă rost unei vieți cu reazem interior, susținută de armătura exigențelor. El convine celui ce e dispus să se afle pe sine construindu-și identitatea, căci, încercînd, el experimentează în posibil pentru a decupa realul său, pentru a-și descoperi hotarele. El nu are virtuți pe care ține să le dovedească, ci își încearcă doar puterile pentru a vedea dacă ele fac față celor ce îi sînt sortite. Căci, în registrul încercării, a practica virtutea nu este o ispravă exhibiționistă, ci o permanentă exersare, o căutare de sine prin mereu alte proiecte cutezătoare, cu șanse niciodată sigure.





Poate că încercarea este prototipul succesului, înainte ca el să fie obsedat de sine, cînd valoarea ținea mai mult de consistență decît de strălucire, cînd o oarecare sfială adaptativă îl mai ferea de zelul ce-l caricaturizează iremediabil.




(În legătură cu prestația detestabilă a comentatorului pentru care am fost silit să renunț la comentarii aici, vă puteți dumiri citind: www.adio/siunpraz/verde/007.html și
Arta comentariului (fișă de lucru) . Despre încercarea de a copia modele: Fascinația modelelor (I) și Fascinația modelelor (II))