(acest text este urmarea articolelor: Cît de des te întrebi dacă nu ești la fel de cinic ca toți ceilalți? și Cît de lesne devine rațiunea cinică )



Kynismul, cazul Diogene

Diogene este tipul de cinic frust, cîine care latră și mușcă fără vreo reținere sau alegere. Nu are o teorie și nu ține să facă prozeliți, a fi luat de model i s-ar părea o prostie. Îl impresionează doar cei ce se pot întrece cu el în istețime, agresivitate, agerime și spirit de independență. E un învățător care nu și-a dorit să aibă elevi care să-l imite. Practică o educație prin non-educație.

Este vital – sălbatic, glumeț, viclean. Liber și independent pînă la a-și duce în spate puținul, minimul avut. Lipsit de pretenții (și nu ascet în sensul masochist conferit cuvîntului de creștinism) – obținînd astfel suveranitatea individuală prin distanțare și ironie față de necesitățile pentru satisfacerea cărora se plătește de obicei cu libertatea.

Este promotorul tuturor mișcărilor vita simplex făcînd legătura între fericire, lipsă de pretenții și inteligență. Nu sfidează prin sărăcie (nu o dogmatizează), o alege doar ca prețul cuvenit libertății. Nu se lasă prostit de (așa-numitele) necesități – ar mînca cozonac doar atunci cînd ar ști că se poate prea bine lipsi de asta. Nu rîvnește și nu invidiază. Se leapădă de falsele poveri care îi răpesc individului mobilitatea.

Autoflagelarea i-ar fi de neînțeles. Singura asceză pe care o cunoaște este exercițiul firesc al austerității vitale. Știe că bucuriile simple, desfătările elementare sunt o prezență naturală și curentă, că ele sunt mereu la îndemîna celor ce le doresc, ce catadicsesc să se bucure fără mofturi doar de ele.


Un filosof al vieții

Este un filosof al vieții, a mărturisit trăind ceea ce avea de spus. Existența sa a fost absorbită în anecdote, în povestiri cu tîlc, în mit, în legendă personală. Mai important decît faptul de a face școală și a avea discipoli a fost pentru el modul său de viață menit să fie perpetuat doar prin seducție și contaminare. (A făcut școală doar dacă asta se poate rezuma la provizorie și nepremeditată – poate și generoasă – înhăitare.)

Este un existențialist avant la lettre, de dinaintea conceptului care problematizează existența, a dezamăgirii care melancolizează viața, a angoasei tragice care resimte absurdul lumii. Opțiunea sa originară, primară este vitalitatea nedezmințită și necenzurată. Impulsul său vital alege spontan arma rîsului ca cea mai firească pentru riposta omului liber, ca modul natural de a submina spiritul posac al seriozității suficiente. Fără proteza vreunei teoretizări, trăirea kynică mărturisește asumarea conștientă și senină a faptului de a exista. O adeziune la existență fără rețineri de dinaintea calificării sale drept optimism tragic sau pesimism robust.

Înțelepciunea antică nu este atît o cunoaștere teoretică, cît expresia unui spirit suveran, incoruptibil. Mania teoriei, poate corupe, îl poate face lesne pe intelectual un ins ambițios, vanitos, dornic de afirmare și de recunoaștere, un complice al puternicilor de a căror mentalitate se contaminează pentru că numai grație lor (și ideologiei puterii pe care o elaboreză) poate fi și el promovat. Ascendentul înțeleptului, emanciparea sa constau în faptul că nu-și abandonează reflexele spirituale și își exersează neabătut autarhia.

Și ele îi spun că viața este dincolo de dorința de putere și de puterea dorinței, că omul socializat și-a pierdut libertatea (inocența) cînd educatorii i-au inoculat dorințe, ambiții, proiecte. Că acestea îl rup de timpul interior al trăirii vitale. Viața lipsește acolo unde domină atît spiritele active, cît și cele precaute, unde munca socială depășește necesarul traiului și servește perpetuării puterii. (Este poziția kynicului atît în fața potentatului, cît și a nesătulului.)


Terapia veninoasă

Omul adevărat este stăpînul dorințelor sale și trăiește într-o armonie rațională cu natura. Orășeanul socializat se comportă însă ne-rațional și ne-uman. Duritățile și injuriile kynicului sunt prin urmare terapia veninoasă a maladiei existențiale, leacuri pentru infirmii sociali, pentru ființele pervertite și înrobite dorințelor.

Chiar dacă prestația lui Diogene conține o doză zdravănă de mizantropie, umorul și veselia sa compensează răutatea și agresivitatea, iar el întruchipează filosoful vieții suveran și vesel, înclinația biofilă care îi împinge măcar pe unii dintre oameni să ia-n răspăr, ironic, sarcastic prostiile omenești.

Experiența kynică este aceea a unei existențe desprinse de comunitatea empirică, aceea de cetățean al lumii – refuzul individului de a se cupla la rațiunea parțială a întîmplătoarei sale culturi, la iraționalitatea colectivă a societății sale. Privarea de confortul psihic al apartenenței la un grup pentru a risca o identitate existențială și cosmică.

Cîinoșenia este printre altele acea opțiune fundamentală, ascetică potrivită pentru a înfrunta cu fruntea sus vicisitudinile vieții – pentu a fi pregătit pentru orice soartă. Butoiul rămîne simbolul refuzului înstrăinării confortabile. Al adăpostului-ispită pe care civilizația îl oferă pentru a angaja omul în slujba îndeplinirii scopurilor sale: idealuri, imperative, perspectiva bunăstării, speranțe de nemurire, satisfacerea vanității, poziții de putere, carieră, arte, bogății.




Diogene și Alexandru Macedon: Dă-te din lumină!


Libertatea, conștiința și bucuria de a trăi nu pot fi compensate prin oferta civilizației. Principiul realității nu-l convinge și nu-l îngenunchează pe kynic. Incredibila sa seninătate rezultă din faptul că se mulțumește asemenea zeilor cu puțin. Asceza kynică rămîne un exercițiu al bucuriei – renunțarea la plăcerile civilizate se face în beneficiul unora calitativ superioare ca aport vital.


Strategia kynismului

Disconfortul în cultură (poate chiar și boema) este oarecum varianta blîndă a cinismului ca resemnare tîrzie a omului civilizat, nu este nicidecum apanajul kyinicului originar.

Energia vitală (sevele) trebuie să se ridice de jos și să izvorască nestingherit pentru a nutri ființa vie. Animalicul are un rol natural, onorabil în lume pentru cel care iubește viața. Necesitățile ființelor socializate în schimb sînt privite doar ca o resemnare ursuză, pudică. Diogene vrea să înlăture pudoarea ca cea mai intimă, mai reflex-conformistă înlănțuire socială – dresura rușinii.

Tactica kynismului este o permanentă hărțuire agresînd pudoarea. Þinta sa este aceea de a bate monedă nouă, a revizui toate valorile. Inocentarea fizicului este simultană cu demascarea oribilelor practici sociale: setea de cîștig, nedreptatea, cruzimea, vanitatea, orbirea, etc. Nu este o recădere în animalic, ci o recuperare pentru aportul său vital esențial a acelei părți a condiției umane înăbușite de pudoare.

A fi pregătit pentru orice înseamnă să nu mai ai încredere în amortizorul social, să resimți amăgirea protecției sociale, aservirea și mortificarea pe care ți le impun, dar și lipsa funciară de siguranță în fața adevăratelor primejdii ale vieții pe care ea (protecția) n-are cum să le anuleze. Doar o anume istețime existențială mai poate face față gestionării acestei crize permanente care este viața.

Manifestările lui Diogene izvorăsc din pofta lui de viață contrariată. El știe că nu se poate încrede decît în puterile și rațiunea lui pentru a trăi o viață demnă și senină. Și se restrînge –fără pretenții – doar la ceea ce îi este la îndemînă considerînd că bucuriile simple nu sînt de disprețuit și că asprimile vieții pot fi îndurate fără resentimente. Dar cinismul său este totuși profund ofensiv, căci retragerea într-o viață modestă de cîine îi garantează o viață mai autentică în adevărul și în energia ei. În felul acesta vrînd, nevrînd el este permanent o pildă vie condimentînd viața agorei cu vigoarea frustă a cîinoșeniei.



(Ilustrația redă o scenă povestită de Diogene Laertios în Despre viețile și doctrinele filosofilor:

"Pe cînd se încălzea la soare în Craneion, Alexandru cel Mare veni și, stînd în fața lui, îi spuse:

- Cere-mi orice favoare vrei.

La care Diogene îi răspunse scurt:

- Dă-te din lumină!")



(puteți citi în legătură cu cinismul și: Cinismul poetic , Fățărnicia aguridei , Prostul n-are destin )



= sînt incorigibil

Am mutat ilustrația mai jos și am introdus o explicație a ei. O anecdotă cu Diogene și Alexandru. Bineîțeles s-a stins steaua de la poartă.
Corneliu Traian Atanasiu [20.Dec.05 22:34]
-------------------------------------------------------------------------

= darul meu de Crăciun

pentru cei ce s-ar putea orienta după Sirius din Ciinele Mare:http://www.astro-urseanu.ro/calendar_ianuarie.html. Asta în lipsa stelei pe care un editor binevoitor și bineintenționat a dat-o acestui text.



Corneliu Traian Atanasiu [23.Dec.05 08:22]



(Cititorilor și posibililor mei comentatori:

Începînd cu acest text, suveran pe paginile mele, decretez pe dl. G. persona non grata și orice intervenție a sa nulă și neavenită = lipsită de valabilitate, considerată ca inexistentă.

Poate fi ea genială (lucru ce m-ar mira), poate fi providențială și inspirată de Dumnezeu, declar pe propria-mi răspundere, cu riscul de a-mi compromite mîntuirea, că nu-i voi mai răspunde.

Nu-mi pot permite să cer ceva cititorilor. Ei pot fi deschiși la tot ce ar spune dînsul, dar îi avizez că e bine să fie atenți, să caște bine ochii la prestația sa care mai todeauna este răuvoitoare, de rea credință și grevată unor idei pe cît de fixe, tot pe atît de datate. Să nu se sperie însă de cele debitate de dînsul, nu e bau-bau.

Cît privește editorii, sînt sigur că ei își văd de treabă. Cu o grabnică lentoare.

În cazul în care dl. G. nu va mai apărea pe paginile mele, îi mulțumesc anticipat că m-a iertat creștinește. Și m-a lăsat la mila Domnului. Precum și eu – așijderea. Aleluia.)