agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 11422 .



Ferestre fără zid
articol [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [m ]

2007-07-24  |     | 



NEVOIA DE PUBLICISTICÃ

Am fost atras de publicistică încă din adolescență. Am făcut pasiune pentru gazetărie și n-aș putea spune că șansa n-a fost de partea mea.
Ba chiar aș afirma că am fost favorizat, că mi-a fost dat mereu să am posibilitatea să mă desfășor publicistic, de la Bistrița la… New York.
Debutul meu în gazetărie este legat de “Ecoul” tinereții mele, urmat de “Echinox”, de “Napoca Universitară”, Radio Cluj, “Vatra”, SLAST, TVR, “Cuvântul liber” și numeroase alte publicații în care m-am desfășurat publicistic. Câteva mii de texte, în peste trei decenii de presă scrisă, audio, TV.
Multe texte publicistice au fost recuperate în cărți, dar cele mai multe își așteaptă timpul/anotimpul în care să mă întorc la ele.
Cu aproape doi ani în urmă, mi-au fost deschise paginile “Mesagerului”. A fost un fel particular de a mă reîntoarce acasă, din când în când în când, privind prin “Ferestrele” deschise de poetul și publicistul Emil Dreptate.
A fost un mod de a rămâne în dialog cu oamenii unor locuri de care nu mă pot în niciun fel despărți. Și am avut acest sentiment al dialogului, pentru am primit multe telefoane de la oameni pe care nu-i cunosc, dar care mi-au mărturisit că s-au regăsit în articolele mele, că au simțit ceea ce am simțit și eu.
Nu pot să nu recunosc că m-am simțit măgulit, fericit, constatând că nu scriu/strig în pustie.
M-am străduit să fiu în pas cu vremea, dar și să încerc să scriu texte care să treacă vama clipei. Să scriu articole care să nu aibă un “termen de garanție” limitat în timp. Să nu scriu lucruri în care nu cred. Chiar dacă am resimțit adesea frustrările constrângerilor de spațiu pe care publicistica le impune, cu imperativul de a nu admite lungimei, de a decreta “concizii”.
Din când în când, mi-am propus să fac câte un “popas” editorial și să adun între coperți ceea ce avusese deja o primă confruntare cu cititorul.
Cu mici excepții, sumarul acestei cărți cuprinde texte apărute la rubrica “Ferestre” din “Mesagerul”.
Iar aceste texte și această carte n-ar fi existat fără impulsul asumat prin amabilitatea lui Emil Dreptate. De această carte este “responsabil” și el. Pentru că fără provocarea sa această carte n-ar fi fost scrisă. Niciodată.
Voi împărți cu el tot ce este bun în această carte, iar eventualele neîmpliniri sunt numai ale mele.
“Ferestrele” rămân deschise.
("Ferestre fără zid",Editura Nico, 2007)

NICOLAE BÃCIUÞ
„M-am simțit ca după Judecata de apoi”

- Spuneți-mi, vă rog, cu ce sentimente respingeți o carte de versuri și de ce o faceți atât de elegant, fără ca autorul ei să știe?
- Nu prea înțeleg întrebarea și contextul în care ea m-ar putea viza!? O carte gata tipărită nu văd cum ar putea fi respinsă de mine. Nu sunt critic literar, nu scriu cronică literară, nu sunt preocupat de „monitorizarea” producției editoriale. Eu nu pot respinge cărți, nici de poezie, nici de alt gen. Pot face exerciții de promovare sau de susținere a unui autor sau altul, a unei cărți sau alta, pot face exerciții de admirație, mă pot entuziasma de apariția unei cărți, pot să-mi exprim rezerve față de o apariție editorială sau alta. Am și făcut-o, de altfel, nu cu cele mai bune rezultate, fiindcă fiind foarte ferm în exprimarea unor astfel de opinii, lipsit de exercițiul diplomației critice, am reușit să-mi atrag chiar dușmănii. Autorii, în general, nu suportă să li se facă observații critice, așteaptă să se vorbească despre jumătatea plină a paharului creației lor.
Având posibilitatea să scriu despre ce vreau, pot să am judecăți critice prin omisiune. Un autor despre care n-am scris deși mi-a oferit cărțile sale, înseamnă că n-a reușit să mă convingă în așa manieră încât să mă facă să… depun mărturie pentru isprava sa, „fapta” sa editorială.
În general, însă, n-am fost un cititor „rău”, n-am „desființat” cărți și autori, fiindcă nu intră în angajamentele pe care să mi le fi asumat față de literatura română.
Cât privește „eleganța” cu care aș putea respinge o carte, într-o fază preeditorială, cred că e vorba de altceva. Nu-mi place să mint pe nimeni, nu-mi place să întrețin iluzii fără a avea un minim suport al judecății mele. De regulă, atunci când constat devieri flagrante de la normele literare, încerc să sugerez autorului, dacă mi-o cere, înainte de trimiterea la tipar a unui volum, ce „merge” sau ce nu „merge”, ce sună fals sau se situează dincolo de granițele literaturii. Dar am preferat să greșesc prin generozitate, nu prin „respingere”. Trebuie să-i dai fiecărei cărți șansa pe care o merită, fără a face prin aceasta și compromisuri care să nu ducă până la urmă nicăieri, nici pentru autor, nici pentru tine și cu atât mai puțin pentru literatură.
Nu sunt o instanță critică. Atunci când sunt consultat, sigur, am un punct de vedere. Unul care „suferă” de inevitabilă subiectivitate. „Consultarea” o fac, cel mult, autorii la primele cărți, pe urmă devin suverani, nu mai acceptă dădăceli, ceea ce e, până la urmă, firesc. Scrisul nu e un produs colectiv. Editorii nu mai „lucrează” pe manuscrise înainte de a le trimite la tipar. Și, în fond, de ce ar face-o? Să-i ceară autorului să-și rescrie textele, să renunțe la vreo metaforă neinspirată? Autorii își asumă riscul pe cont propriu. Ei dau seamă despre ce au scris, cu cărțile pe masă. Respinsă cu eleganță sau tranșant, o carte proastă tot proastă rămâne, la fel cum, primită cu entuziasm și fără frână la superlative, o carte ratată nu o poate salva nimeni. Se respinge singură. Se exclude, trece pe linie moartă, într-o gară părăsită.
Moralitatea criticii exclude și eleganță și subtilitatea.
Dacă aș fi fost critic literar…
- De care poet român, după 1989, vă simțiți mai apropiat?
- Anul 1989 nu reprezintă o vamă literară, așa cum ar putea crede unii. Pentru operele de valoare. Pentru acele cărți și acei autori care n-au fost judecați pe criterii ideologice. Dar cine poate fi atașat de autori contrafăcuți, cine își poate face cărți de căpătâi din maculatura literară ținută în viață cu perfuzii din roșul de partid de mai ieri sau din portocaliul de azi?
Eu am rămas atașat, după 1989, de aceiași autori de care am fost atașat și înainte.
Dar, dacă aș fi răutăcios, aș întreba, ce înseamnă a fi atașat de un scriitor, de un poet? Eu citesc și recitesc cărți, descopăr și redescopăr cărți, trăiesc drama neputinței de a citi cât simt nevoia să citesc și nu mă atașez de nimeni. Mă detașez cu respect de autori, pentru că vreau să fiu eu însumi. Nu poți funcționa pe principiul vaselor comunicante împreună cu un autor. Nu poți câștiga dacă pierde el, nu poți pierde dacă câștigă el.
Am rămas însă același scriitor care crede în amiciția literară, bazată pe cultul sincerității, se spune că am vocația prieteniei. Din acest punct de vedere sunt un pătimaș. Uneori merg cu devoțiunea dincolo de orice limite. Am reușit, astfel, ca dușmanii prietenilor mei să devină și dușmanii mei. Nu pentru că aș fi dorit eu, dar n-am acceptat să joc la două capete. Cine-mi atacă un prieten mă atacă până la urmă și pe mine. Cine-mi laudă un prieten scriitor mă laudă și pe mine. Pentru că „spune-mi cu cine te-nsoțești ca să-ți spun cine ești” nu e vorbă-n vânt.
După 1989 însă, e tot mai greu să te ții de prietenii. Nu mai e timp, suspiciunile, neîncrederea au luat locul unor atribute care ne țineau pe mulți în jurul aceleiași mese, și la propriu și la figurat.
- Ce vă preocupă cel mai mult când nu sunteți la masa de lucru?
- Să vă răspund școlărește: atunci când nu sunt la masa de scris, cel mai mult mă preocupă cum să fac să mă întorc cât mai repede la masa de scris. Pentru că sensul meu de a fi este scrisul. Cel mai în largul meu, în lumea mea, sunt la masa de scris. Dar, mai în glumă, mai în serios, masa mea de lucru e țara. Scriu oriunde m-aș duce, în cele mai nonconvenționale circumstanțe. Am scris, în criză de hârtie, și pe verso-ul unor cărți de vizită, pentru că nu puteam rata clipa. Eu cred în inspirație, cred în acele stări în care totul parcă vine de la sine, în care ești scris, mai mult decât scrii.
- Ce ați simțit după ce ați vizitat Rohia, după 18 ani de la moartea lui Steinhardt?
- Să spun acum ce am simțit acum trei ani, după alți optsprezece ani? Nu e o întrebare ciudată?
N. Steinhardt a murit în 1989, fără să apuce să mai respire o dată aerul libertății în libertate, pentru că N. Steinhardt a fost mereu un om liber, chiar și atunci când a fost între ziduri de închisoare. El mi-a întreținut și mie gustul libertății. El se simțea liber și la mănăstire, deși n-a abuzat de renumele lui pentru a ieși din canoanele mănăstirești. Acolo, în chilia lui, în Casa Poetului, N. Steinhardt era un punct de sprijin al libertății, o libertate dispusă mai mult pe verticală decât pe orizontală. Căci N. Steinhardt și-a luat „libertatea” credinței ortodoxe atunci când singura dimensiune la care se putea raporta era verticalitatea, înălțimea.
Nu mi-am imaginat niciodată cum aș fi putut să trăiesc într-o chilie eu, care nu suport zidurile, pereții, tavanul! Am văzut chilii la Muntele Athos, încărcate de sfințenie și rugăciune. Nicăieri nu m-am simțit însă ca în chilia monahului de la Rohia! Pentru mine era chilia unui sfânt. A Sfântului Nicolae. Cu care am avut nu doar șansa de a fi contemporan, ci și privilegiul de a-i putea pune întrebări, de a-i asculta povețe. Iar el era un mare sfetnic. „Scrisoare către un poet”, pe care mi-a adresat-o, mă urmărește și acum, o reprimesc în fiecare zi.
Cu ce sentimente poți să te întâlnești, în aceste circumstanțe, prima oară, singura dată, cu Rohia?
Mi-ar plăcea să mă întorc la Rohia, în chilia părintelui Nicolae, dar nu așa cum am făcut-o, ca turist, ci ca viețuitor. Măcar pentru o zi. Cred că ar fi locul în care n-aș simți nici un fel de ziduri. Aș mai putea sta de vorbă, astfel, dând ceasul înapoi, cu acel Patriarh al simplității, părintele N. Steinhardt.
Mănăstirea Rohia a fost o alegere inspirată pentru N. Steinhardt. Un loc în care am simțit ceea ce am simțit pe Muntele Athos, cerul de pe pământ. A fost șansa lui N. Steinhardt, a fost șansa Rohiei, care a crescut în sfințenie prin rugăciunile părintelui Nicolae.
Prin N. Steinhardt, o bibliotecă a devenit altar. Ca bibliotecar al mănăstirii, părintele Nicolae a încărcat cu sfințenie cărțile pe care le-a atins, pe care le-a citit, le-a fișat, le-a găsit un loc în Babilonul literar. Am găsit acolo și „Muzeul (meu) de iarnă”, citit și comentat de N. Steinhardt.
Vă imaginați ce-am simțit eu atunci, acolo, acasă la N. Steinhardt? Ce-am simțit după ce am avut bucuria, după aproape 18 ani de la moartea lui N. Steinhardt, să intru în “casa” lui?
N. Steinhardt era, pentru mine, acolo, era viu, prin tot ceea ce a fost, ca monah, ca om de cultură. M-am simțit ca după Judecata de Apoi.

10 februarie 2007
DANIELA CECILIA BOGDAN

NICOLAE BÃCIUÞ
„Bârfa, zvonul, informația după ureche n-au nimic în comun cu presa, cu libertatea”

- Să începem prin a vă prezenta cititorilor noștri, domnule Nicolae Băciuț.
- Sunt un om ca toți oamenii, care a avut șansa să descopere bucuria cititului încă de la primele silabisiri, care a avut/are fericirea de a trăi scriind, de a scrie trăind. Care a avut privilegiu de a se naște, de a trăi în două secole, în două lumi diferite, pentru a putea regreta ce a pierdut, pentru a putea prețui ce i s-a dat.
Sunt un om care a trăit în credință și cultură, care a crezut/crede în cultură, care speră să se mântuiască prin cultură, să i se ierte păcatele multe pe care le are, pentru puținul pe care l-a dat, pentru că l-a dat din străfundurile inimii lui.
Aș putea să fac un „inventar” existențial, ca să dau socoteală pentru timpul pe care l-am însoțit. Ar fi plictisitor. Ar fi o trufie. Ar putea suna a lipsă de modestie, a lipsă de smerenie. Voi adăuga la finele acestui dialog o „fișă”, cu date „statistice”. Pentru cei care cred că vor putea afla ceva dincolo de cifre, titluri.
Până la un loc, am fost un fel de Peer Gynt în spațiul balcanic. Apoi am încercat să fiu eu, cu toate ale mele – bune și rele, urâte și frumoase, drepte și nedrepte…
-Care au fost începuturile dv. în presă?
- Am fost un împătimit al presei, de la bun început, din clipa în care am trecut granița compunerilor școlare, scriind știri pe care le trimiteam unei publicații județene, „Ecoul”, la Bistrița, care mă publica fără să știe cine sunt. Eram încă elev, dar mă fascina presa, doream să mă fac auzit, să comunic și altora ceea ce trăiam, ceea ce simțeam. Trebuie să recunosc că am simțit de pe atunci „puterea” presei. O putere inofensivă, controlată, să nu uităm că eram în deceniul al optulea al secolului trecut. „Ecoul” a avut însă ecou în opțiunile mele, până la urmă, ajungând, destul de repede apoi, din primele luni de facultate, să trăiesc miracolul nașterii unei publicații, revista studențească de cultură Echinox, o veritabilă universitate a publicisticii, cu magisterii Ion Pop, Ion Vartic și Marian Papahagi la timonă, cu colegi ca Emil Hurezeanu, Ion Mureșan, Marta Petreu, Andrei Zanca…
Acela a fost începutul meu în gazetărie. Dar de atunci încoace, am fost tot un „începător”. Am fost în echipe redacționale, am avut propriile inițiative gazetărești, am scos și singur o publicație, în SUA…
Când ai mereu sentimentul începutului, gazetăria e frumoasă, ocolești plictisul, rutina…
-Ce înseamnă presa pentru Nicolae Băciuț?
- Viața mea. Niciodată ruptă de „celălalt” scris, de literatură. Am făcut „dependență” de presă, în ambele ipostaze, de autor și de consumator. Aproape că am o „deformație”: privesc ca ziarist și lucruri pe care ar trebui să le văd altfel.
Cât despre cititorul de gazete, cred că e suficient să-ți mărturisesc că, într-o deplasare recentă în Israel, mi-am luat multe gazete cu mine, pe care le-am citit pe rând, pe toată durata sejurului, ca și cum ele ar fi apărut fiecare în ziua în care le citeam.
Nu mi-aș putea imagina viața fără presă. Am experimentat ruperea de ea, la Muntele Athos. Am constatat că se poate trăi și fără presă. Dar primul lucru pe care l-am făcut când am pus piciorul pe pământ… laic a fost să-mi cumpăr gazete.
Nu știu cum va arăta presa de mâine, dacă vom citi presă în format electronic sau vom rămâne conservatori și ne vom dedulci și la presa tradițională, din punctul de vedere al suportului. O vreme se vor suporta, se vor completa. Ar putea însă intra și în război. Un lucru e cert. Presa nu va dispărea decât odată cu omenirea.
Presa însemnând, firește, nu doar ziare, ci și radio, televiziune etc. etc.
-După ce criterii îți alegi colaboratorii pentru pagina de „Univers cultural” din cotidianul „Cuvântul liber”?
- E o selecție naturală. Și, desigur, primul criteriu e valoarea. De care fac rabat, fără mari compromisuri, atunci când e vorba de a susține, promova tineri, care au nevoie de încurajare. Apreciez la această categorie de colaboratori alte calități. Până la urmă realizează și ei gestul de reverență care le-a fost făcut și intră în rând cu lumea. Bună.
Pagina mea a fost deschisă tuturor. Până și detractorilor mei de care, har Domnului, nu duc lipsă. Cu cât încerc să fac mai multe, să construiesc ceva în plan literar, cultural, gazetăresc, cu atât apar mai mulți demolatori.
Nu-mi poate însă reproșa cineva că i-am refuzat colaborarea, că i-am respins materialele bune, că i-am intervenit în texte, cu excepția îndreptării erorilor de corectură, gramatică...
Îmi respect colaboratorii, îi prețuiesc. Facem parte din aceeași echipă, jucăm un „sport” în care nu contează golurile ci… plinurile.
- Ce înseamnă libertatea de exprimare în presa acestor timpuri … democratice?
- Acesta e un subiect de maximă importanță. Libertatea nu poate însemna pentru fiecare în parte altceva. Iar în presă libertatea are altă greutate.
Din păcate, libertatea însemnă, pentru mulți rătăciți în presă, dreptul de a scrie oricum și orice, fără nici un pic de responsabilitate, fără a se lua în calcul cele mai elementare obligații deontologice.
Bârfa, zvonul, informația după ureche n-au nimic în comun cu presa, cu libertatea. Cel care are libertatea să scrie trebuie să respecte și libertatea celui despre care scrie.
Mai ieri și nu departe de noi, apăreau „știri” de genul „Ioneasca e curvă. Dar noi nu băgăm mâna în foc, așa zic gurile orașului”. Sigur, autorii unor astfel de subproduse publicistice n-au curajul să semneze, pentru că știu la ce se expun. Dar ei știu că își pot vinde fițuicile cu acest tip de articole și atunci nu se dau înapoi de la „libertatea” de a le insera în pagini de ziar. Nu contează că ceea ce scriu sunt minciuni, că nu există nici un suport real. Au auzit și ei, prin crâșmă și, gata, „știrea” ajunge în ziar. Nu contează că lezează onoarea, reputația cuiva, nu contează că o imagine pătată se spală greu, oricât de bun ar fi detergentul. Calomnia prin presă a fost tratată ca o cenușăreasă de instanțele judecătorești, plimbatul prin tribunale cu anii i-a descurajat și pe cei mai înverșunați apărători ai adevărului. La un moment dat, te saturi, ți-e greață de calomniatori și-i lași în plata Domnului. Ori ei consideră acest lucru o victorie a lor.
Libertatea de exprimare e un lucru sfânt. Câtă vreme e tratată cu sfințenie. Ticăloșii din presă n-au nimic sfânt, pentru ei libertatea de exprimare înseamnă pentru ei dreptul de a împroșca cu noroi pe oricine. Aceasta nu e libertate de exprimare, nu e presă. E o cocină în variantă tipărită sau audio-video. Iar semnatarii unor astfel de articole sunt, firește, niște… porci. Oridinari!
-Ai făcut și presă scrisă, ai făcut și radio și televiziune. Cum se împăcau între ele?
-Foarte bine. Erau în relații de respect și cordialitate, în relații de într-ajutorare reciprocă. Sunt limbaje diferite. Fiecare își are frumusețea sa. Fiecare are avantaje și dezavantaje. Am ales de fiecare dată formula potrivită. N-am făcut niciodată presă din silă, ci din plăcere. De-aceea, n-am perceput activitatea jurnalistică, de presă, ca pe o corvoadă, ci ca pe o plăcere. Am scris cu bucurie și speranță, cu încredere că nu strig/scriu în pustie, că cineva mă ascultă, că folosește cuiva ceea ce fac în teritoriile vaste și complexe ale presei.
Nu pot să nu recunosc cât de pasionant e să faci televiziune, mai ales la știri, la un post național. E un ritm de viață extraordinar, nu e pentru oricine. E vorba de mult sacrificiu, pentru că, dacă te respecți, nu-ți mai aparții, nu mai ai timpul tău, ești mereu de veghe, „pompier de serviciu”, gata să stingă orice „incendiu”. În televiziune, știrile nu te așteaptă. Nu poți face reconstituiri. Dacă ai ratat clipa, ai ratat reportajul. Pentru că știrea de televiziune înseamnă și imagine. Degeaba reușești un text impecabil, dacă-l ilustrezi cu cârpituri de imagini, cu imagini de rang secund. De arhivă. Ca să scrii un text „la ziar”, nu trebuie să te scoli din pat la trei noaptea. În televiziune însă nu poți întârzia nici o clipă. Trebui să ajungi neîntârziat la locul faptei pentru a vorbi despre fapta locului. La radio, poți și din pat să dai telefoane, să înregistrezi declarații etc. Televiziunea e cea mai complexă, cea mai antrenantă, dar și cea care îți poate aduce satisfacții profesionale imense.
Am trăit momente unice în aproape un deceniu și jumăate de televiziune. Nu mi-a fost ușor să mă despart, din proprie voință, de TVR. Am amânat cât am putut despărțirea. Încet, însă, „singura televiziune din vața mea” nu mai era televiziune. Politicul s-a pus în fruntea deciziei editoriale, criteriile erau de partid nu de valoare, de importanță. Aceasta m-a făcut să-mi fie mai ușor de suportat despărțirea. Nu m-am despărțit de televiziune, ci de niște oameni care au început să confunde TVR-ul cu ograda lor proprie, cu o afacere de familie… ideologică.
Televiziunea a fost o experiență fundamentală. Un filon din care continui și acum să mă hrănesc. E un filon care-ți poate ajunge o viață și să și prisosească.
- Te-ai manifestat în presa scrisă, în cea audio, la televiziune… Acum conduci Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Mureș. La ce să ne mai așteptăm de la Nicolae Băciuț?
- La orice. Fiindcă nu ne este dat, din punct de vedere al unei profesiuni, al unei funcții, ceva pentru toată viața. Ar fi și plictisitor. Mereu ni se dă/ia câte ceva. Nu știu ce mi se va da, știu ce mi se va lua. Pentru că n-am agreat compromisuri și pupincurisme de niciun fel. Sunt incomod pentru mulți. Unii m-ar vrea chiar ars într-o piață publică. Mă salvează cei care îmi dau mereu semnale că nu sunt singur pe lume și atunci am curajul să merg mai departe. Avem o mare capacitate de adaptare. Cu pierderile de rigoare, mă voi putea adapta la orice. Am prea puțin timp în față ca să îmi mai fac probleme… profesionale. Mi se poate lua orice, am spus-o adesea. Nu mi se va putea lua însă condeiul din mână, nu-mi va putea nimeni astupa gura cu pumnul.
Sunt un om cu păcate. N-am aspirat niciodată la desăvârșire. M-am mulțumit cu bucuria de a face cât mai puțin rău. Cât mai puțină suferință altora. Pe mine m-am neglijat destul însă, m-am expus imprudent și n-am rămas netaxat.
Dacă-mi dă Dumnezeu sănătate, dacă mai am energie, voi mai putea conta „instituțional” vrei cincisprezece ani. E mult, e puțin? Vreau să îmbătrânesc însă frumos, vreau să mă bucur de răsărituri și apusuri de soare.
Acum percep altfel sentimentul timpului. Dar pentru o astfel de temă nu ajunge o viață. Darmite un interviu.
-Care ar fi suferințele unei stele de talia domniei voastre?
- Cred că e o glumă, Romeo Soare! Stea este Adrian Copilul Minune. Adrian Mutu. Nicolae Băciuț stea!? Să fim serioși. Eu știu unde mi-e locul. Știu însă că am încercat să dau cât mai mult din mine, să fac bine ceea ce fac. M-a cuprins adesea disperarea că nu-mi mai încap în timp. Am ținut deschis ochiul multor nopți până a ajunge în 2006 să-mi public peste zece cărți – noi, vechi. Texte inedite, reeditări.
Nu vreau să las prea mult de lucru celor care vor gestiona ceea ce va rămâne după mine, dacă va mai interesa pe cineva.
Ibsen, marele norveg, credea că nu-l va mai citi nimeni după șapte ani după ce va pleca în lumea celor drepți. S-a înșelat. Câți dintre noi însă nu se vor înșela și viitorul le va confirma scepticismul și vom fi îngropați repede în uitare? Avem atâtea exemple în jur, de nume mari, de stele, dacă vreți. De câți scriitori importanți nu se mai vorbește în vremea de după moartea lor?
Suferințele mele? Pe cine interesează suferințele mele? Sunt destui cei care, îmi aduc, îmi provoacă cu bună știință suferință, nu să mă absolve, să mă scutească de ea. Poate că și aceasta e o suferință. Sufăr pentru orice neîmplinire. Nu sunt disperat, dar sufăr. Sunt un seismograf al suferinței. Suferința mea, suferința altora.
Sufăr de prea multe ca să încep să-mi înșirui suferințele mele. Și nici nu vreau. Îmi port singur crucea. Nu vreau să pun în cârca altora ce e al meu. Dacă pot, iau eu de la alții, dar nu vreau să împovărez cu suferința mea pe nimeni.
Sunt însă fericit că mi s-a dat cât și ce mi s-a dat. Putea fi și mai rău.

2 martie 2007
ROMEO SOARE




ASOCIAÞIE SAU CHIBUÞ?

În câteva rânduri, am semnalat anormalitatea, ca să folosesc un termen eufemistic, unor situații din viața Asociației Scriitorilor din Târgu-Mureș, confiscată de un grup care sfidează reguli elementare ale bunului simț, ale cordialității scriitoricești..
An de an am atras atenția asupra stilului netransparent al acordării premiilor Asociației Scriitorilor, disprețului față de valoare al celor care se cred proprietarii unei asociații de breaslă, nu de grup.
Era de tot hazul cum era, adesea, convocat juriul pentru acordarea premiilor Asociației. În două trei ceasuri, aceștia trebuiau să se pronunțe în cazul multor cărți depuse de autorii lor. Pentru că urma… festivitatea de premiere. Nu o dată s-a întâmplat ca membrii unor astfel de jurii (Zeno Ghițulescu e neîntrecut în “uitări” de acest fel!) să nu știe la câteva zile de la acordarea premiilor, cui au fost acestea acordate. Atât de profund erau parcurse și analizate.
Și în 2006, pentru premiile pe 2005, s-a procedat în același stil de gang.
N-avem ce discuta despre probitatea morală sau autoritatea juriului, sublime, dar… știți mai departe!
În mod normal, juriul ar fi trebuit să premieze toate genurile literare. Să nominalizeze niște titluri, să procedeze cum se procedează în lumea civilizată. Dar „juriul” și-a stabilit alte criterii, într-o brambureală desăvârșită, acordând tot felul de „distincții” speciale și de excelență, ignorând „protocolul” acestor premii. Nu discutăm despre valoarea cărților, ci despre principii.
Ori, când lipsa de respect față de membrii Asociației devine ostentație, nu-ți mai rămâne decât un singur lucru: să-i lași pe oameni să se premieze în voie unii pe alții, an de an, și să-ți cauți locul între acei scriitori care respectă condiția de scriitor. Așa au plecat, pe rând, câțiva scriitori bistrițeni de la Asociația Scriitorilor din Târgu-Mureș.
După ceea ce s-a întâmplat în acest an, încă trei scriitori, Mihai Sin, Valentin Marica și subsemnatul, i-au lăsat în plata Domnului pe cei care cred că Asociația Scriitorilor e un ONG al lor, exclusiv. Oricum, cei trei nu se mai regăsesc nici în Asociație și nici în revista Vatra. Despre Mihai Sin, unul dintre fondatorii revistei, nu s-a mai scris un rând de ani buni în această publicație. Cum nici despre alte zeci de autori mureșeni, buni sau răi, nu s-a găsit de cuviință să se consemneze că există și că scriu cărți.
Dacă la toate acestea, mai adăugăm că Asociația e condusă de-o manieră depășită de timp, cu apucături staliniste, cred că am spus totul. Mai mult, Asociația n-a fost capabilă nici măcar să-și facă un site, așa cum au toate Asociațiile de Scriitori din țară, pentru a face publice măcar datele de identitate ale membrilor, nu să facă veritabile portrete de scriitor, așa cum face, de pildă, Asociația Scriitorilor din Cluj. În aceste condiții, decizia celor trei scriitori mureșeni de a pleca din această Asociație e o consecință firească, inevitabilă. Este o luare de poziție, de atitudine. Poate, poate, cineva se trezește și readuce lucrurile în normalitate. Până atunci, Mihai Sin, Valentin Marica și Nicolae Băciuț s-au transferat la Asociația Scriitorilor din Cluj. Clujul e mai aproape de Târgu-Mureș decât Târgu-Mureșul, din punct de vedere literar.
Desigur, e un gest radical, irevocabil, pe care cei trei și-l asumă, considerând că nu e cazul să fie folosiți ca preș de care să-și șteargă picioarele cineva.

CUM ÎL MAI SÃRBÃTORIM PE EMINESCU?

Mulți dintre scriitorii români sunt dați uitării (și uitarea-i scrisă-n legile-omenești, nu?). Alții sunt sărbătoriți cu mai mult sau mai puțin fast, cu mai mult sau mai puțin respect, responsabil sau formal… Cum e și normal, accentele unor evocări ale scriitorilor se înregistrează în spațiile natale sau acolo unde au ajuns să lase urme, inclusiv… imobiliare. Dar și în școli, indiferent de nivelul acestora, la instituții de cultură etc. etc.
Eminescu beneficiază de un tratament aparte. El are în fiecare an parte de două momente de vârf – 15 ianuarie și 15 iunie – când au loc manifestări de toate calibrele și toate… culorile. Nici un alt scriitor român nu a fost sărbătorit ca Eminescu. Cele două date sunt, din punct de vedere cultural, un fel de zile naționale. Zile naționale ale culturii. Cu toate că e foarte greu de inventat ceva nou în a-l omagia pe Eminescu. De la recitaluri literar-muzicale ale elevilor la conferințe academice. Pe bună dreptate, îți vine să te întrebi: mai e ceva care nu s-a spus despre Eminescu? Și, mai mult, cum se mai poate vorbi despre Eminescu pentru a evita cărări bătătorite, formule dezgolite de conținut prin abuzul de uz? Cum trebuie el prezentat celor care știu mai puțin despre el încât să nu se cânte pe o strună uzată?
Personal, nu cred că o operă mare își epuizează conținutul, că poate produce saturație, că mai trebuie și… „tăcută”! Nu cred că despre Eminescu nu mai e nimic de spus! Poate că unii nu mai vor să audă despre Eminescu! S-a mai auzit despre aceștia, chiar pe la case mari. Dar pe lângă aceștia, sunt generațiile tinere, care trebuie să-l cunoască pe Eminescu, să-l descopere! Putem recunoaște că interesul cel mai mare pentru opera eminesciană, pentru literatură în general, e de căutat/găsit tot la generațiile tinere, cu îngăduință, până la 35 de ani. După această vârstă, cred că numărul celor care se mai întorc la Eminescu începe să scadă. La vârsta a treia, poate că întoarcerea la Eminescu se face, nostalgic, prin romanțe, multe texte eminesciene având parte de fericite întâlniri cu muzica.
Se vor găsi mereu formule prin care Eminescu să fie sărbătorit. Mai mult sau mai puțin inspirate, cu mai mare sau mai mică audiență, mai profesionist sau mai amatoristic regizate etc. etc.
Din punctul meu de vedere, există o formulă ideală de a-l sărbători pe Eminescu, una mai presus de toate: citindu-l. Fiindcă Eminescu nu a existat, ci există!




CARTE DE 50 DE MILIOANE DE EURO!

De 50 de milioane de euro s-a cumpărat anul trecut carte în România! La o primă privire, cineva ar putea spune că e mult. Dar când începem să facem câteva calcule, entuziasmul începe încet să scadă. Statistic, înseamnă că fiecare român a alocat mai puțin de trei euro pentru cărți. Ceea ce înseamnă mai puțin de 10 lei, ceea ce, dacă avem în vedere prețul cărților, ca valoare medie, ar însemna mai puțin de o carte. Și încă suntem la faza de comerț, căci nu putem și pune semnul egalității între numărul de cărți cumpărate și numărul de cărți citite. Și, dacă mergem cu aritmetica mai departe și apelăm la presupuneri, căci nu avem date statistice, ne întrebăm câte din aceste cărți sunt cărți adevărate și câte sunt făcături, cărți de duzină, fără valoare literară? Începem să avem emoții, pentru că s-a vândut mult Dan Brown, Sandra Brown J.K. Rowling și mulți alții asemenea lor, ceea ce scade dramatic cifrele de vânzare de carte bună. Dacă mai scădem și cărțile de știință, cărțile de bucate și alte cărți pentru tot felul de “bucătării”, starea cititului în România ar trebui să ne dea frisoane.
Statisticile spun că doar 13 la sută dintre români cumpără carte, iar aceștia aparțin mai ales categoriei de vârstă 18 – 40 de ani.
Dacă ne comparăm cu vecinii noștri unguri, cu o populație nici jumătate ca număr, care au cumpărat carte de o sumă de patru ori mai mare (200 milioane de euro), putem chiar spune că stăm foarte prost la capitolul carte cumpărată.
Dar rămânem tot în teritoriul statisticilor, pentru că numărul de cărți vândute nu dă măsura lecturilor care se fac. Aici ar putea să ne vină în ajutor bibliotecile, cu statisticile lor, ca să mai îndulcim imaginea că din popor devenim, încet, populație. Pentru că, fiind, destul de scumpe, nu ajung să cumpere cărți cei care cu adevărat citesc cărți și, atunci, aceștia recurg la bibliotecă, de unde împrumută cărți.
Nivelul de… lectură al unui popor reiese din această ecuație, carte cumpărată plus carte împrumutată. Lanțul slăbiciunii lecturii mai are însă și alți parametri sociologici: câtă carte românească se citește, câtă bibliografie școlară, universitară etc. Câți autori clasici, câți contemporani. Din această radiografie a lecturii mai lipsește ceva. Câtă carte în format electronic se citește, câtă se consultă etc.
Dacă vrem cu adevărat să știm cum stăm, atunci trebuie luate în calcul toate aceste constante ale cărții, pentru că orice strategie în domeniul cărții trebuie să plece de aici, dacă suntem interesați de cum va arăta mâine acest popor ca identitate, ca distincție în concertul națiunilor. Pentru că a fi integrat unei mari comunități de cultură și civilizație poate deveni și o competiție între competențe, iar cu competența nu-i de glumit.
Până în decembrie 1989, salvarea noastră au fost cărțile, pentru că era greu să ascultăm la radio, să privim la televizor…
După 1989, salvarea noastră rămân tot cărțile, ca să nu ne tâmpim tot ascultând la radio, uitându-ne la televizor…

LUNA CÃRÞII LA SATE

Prin 1974, în „Luna cărții la sate”, fără orgolii/dispute urban/rural, ne întâlneam la Casa de Cultură a Sindicatelor din Bistrița, cu scriitori din Capitală: Liviu Bratoloveanu, Traian Lalescu, Valeriu Gorunescu, Vasile Netea, nume absolut inexistente între cele pe care le citeam la vremea aceea. Am fost invitați cei din sală, dacă avem, să citim din creațiile proprii. Am avut „tupeul” să citesc un poem. Ce a urmat ține de domeniul fascinantului pentru adolescentul ce eram. Am fost inclus în „echipă” și, împreună cu Virgil Rațiu, i-am însoțit pe scriitori prin satele noastre, de la Reteag la Prislop. Stau mărturie autografe, fotografii, însemnări de presă.
În „Luna cărții la sate”, țara era brăzdată în lung și-n lat de scriitori care se întâlneau cu cititorii, care se uitau la aceștia ca la niște curiozități ale naturii. Nu știu ce au înțeles țăranii care au fost aduși în sălile căminelor culturale ca să se întâlnească cu scriitorii. Oricum, aceștia din urmă își luaseră rolurile în serios, vorbind adesea patetic, mai ales Vasile Netea, ca un tribun, despre valorile culturii și istoriei naționale. Nu-mi amintesc să se fi vorbit despre „partid și conducătorii săi iubiți”.
Ani la rând am însoțit apoi scriitori de mai mare sau mai mic calibru în peripluri prin satele transilvane, fără să ne facem prea mari iluzii că după întâlnirile cu noi țăranii se vor fi apucat de citit și de cumpărat cărți. Dar trăiam o frumoasă iluzie, a cărții care își (re)găsește cititori în lumea frumoasă și aspră a satului românesc.
Îmi amintesc săli de cămine culturale împodobite cu covoare țesute de mână, frigul care nu putea fi scos din sălile mari, neîncălzite cu săptămânile, din cămine culturale pe jumătate în paragină. Mirosul de fum, de lemne arse în sobă, compensa orice disconfort.
Am fost cu scriitori bistrițeni pe Bârgaie, prin satele de pe Someș, cu scriitori mureșeni pe toate văile, cu scriitori din toată țară prin te miri ce afund de lume, încărcați de responsabilitatea unei misiuni aproape utopice.
Câtă trudă fără orizont s-a făcut nu mai e cazul să cântărim. Cum e destul de evident că era curată utopie ceea ce speram noi atunci să se întâmple, dar era greu să fie reprimată o astfel de aspirație. Dacă nu i-am convins pe țărani, măcar pe copiii aduși atunci de dascăli să vadă „scriitori” poate că i-am atins ușor cu aripa diafană a lecturii.
Dar ei au plecat din satele noastre în alte sate mult mai însorite și, cu siguranță, n-are nimeni vreme de lectură.
Și „Luna cărții la sate” a dispărut, fiind considerată de unii apanajul ideologiei comuniste, de parcă îndemnul la lectură era propagandă de partid. Din fericire, întâlnirile literare cu scriitori în cadrul „Lunii cărților la sate” aveau, cele mai multe, acuratețe și ținută. Se mai făcea ceva pentru lectură, pentru carte, în satele noastre.
Acum, rareori mai ajung scriitori să se întâlnească cu cititorii de la sate, oricare ar fi aceștia, dac-or mai fi.
Bibliotecile comunale și-au pierdut și bruma de cititori pe care îi aveau.
Dacă e să ne luăm după tot felul de anchete sociologice, țăranii se uită la telenovele și ascultă manele.
Aș vrea să cred că nu sunt adevăruri, ci cârcoteli.
Mă iluzionez că scriitorii mai sunt așteptați la țară, dar n-are cine să se ocupe de astfel de evenimente. Februarie bate la ușă. Satul românesc e și el în Uniunea Europeană. Cine (re)descoperă „Luna cărții la sate”? Măcar de probă. Măcar ca experiment. Și cine dă bani, pentru că, totuși, au dispărut voluntarii!?

DAR DIN DAR

Cei mai mulți, dincolo de legi de orice fel, susțin un lucru elementar: un dar, dat din inimă, nu se vinde. Spre onoarea celui care a primit darul și spre bucuria celui care a dăruit. Indiferent cât de mic sau mare e darul! Ce-ar însemna ca o femeie, după ce a primit în dar un buchet de flori, să fugă repede cu el în piața să-l vândă?
Castelul Bran, nu e un dar oarecare. Și nu a fost dat de oricine, oricui. Regina Maria a beneficiat de un gest de mare noblețe, de recunoștință. Principesa Ileana a moștenit acest dar care, prin jocurile istoriei, a fost gestionat (mai este încă!) de către Statul Român. Dominic de Habsburg este moștenitorul acestui dar, deși unii specialiști pun sub semnul îndoielii acest lucru, câtă vreme, intrând în viața monahală, Principesa Ileana, a trebuit să depună trei voturi: castitatea, ascultarea și sărăcia. Devenită monahia Alexandra, principesa Ileana nu mai putea deține bunuri, ea asumându-și sărăcia, ceea ce presupunea, automat, ca bunurile deținute să fie donate mănăstirii în care aceasta s-a retras sau familiei. Nu știu să existe documente din anul călugăririi Principesei Ileana, 1962, prin care bunurile sale să fie transmise vreunui moștenitor. De drept, bunurile sale ar fi trebuit să intre în proprietatea unei mănăstiri ortodoxe, Elwood, din Pennsylvania. Cum acest lucru, în acea perioadă, era imposibil de imaginat, Castelul Bran a rămas să fie administrat de Statul Român.
În aceste condiții, monahia Alexandra, lipsită de bunuri, nu avea cum să lase moștenire prin testament din 1990, Castelul Bran.
Nu fac decât deducții logice, ignor alte raționamente, exclud orice prevedere legislativă, pentru că toate vin în contradicție cu condiția pe care și-o asumă cel care intră în călugărie.
Săracă materialicește și bogată în credința sa, monahia Alexandra nu mai putea să lase ceva moștenire. Decât, eventual, bunurile pe care le-a deținut în călugărie.
Oricum, ea a moștenit Castelul Bran, care a fost un dar făcut familiei regale. Vinderea acestui bun de către un moștenitor de-al său, oricine ar fi el, e o sfidare a moralei și rânduielilor creștine. Dacă acest Castel, ridicat în 1378, proprietate a comunității locale, ar fi fost ridicat de către familia regală, ar fi fost de acceptat să fie revendicat și vândut. Dar el a fost un dar și, dacă cineva nu mai vrea să păstreze acel dar, nu ar fi mai potrivit ca el să fie restituit celui care l-a donat, comunității locale?
Sigur, după legile de-acum, primul cumpărător e Statul Român. Dar „vânzătorul” vrea pe el mai mult decât o minte îmbuibată de science fiction ar putea pretinde. 60 de milioane de euro, o sumă nu de ici acolo, cu care nu sunt răsfățate nici mari castele de pe Valea Loarei, din Franța. Chiar și în varianta în care am admite că ar putea fi vândut Castelul Bran, a cere pentru el o astfel de sumă e o altă sfidare.
Cum sfidare e și voluntarismul unor localnici din administrație de a plăti acești bani. E ca și cum, un dar pe care l-ai făcut cuiva, ți l-ai cumpăra înapoi peste ani. Dar banii nu sunt doar ”locali”, ei sunt din buzunarul mare al țării și e de neimaginat cum cineva se poate juca cu astfel de sume.
Sigur, unii spun că, oricum, Castelul Bran nu va fi scos din țară! E o gândire infantilă pe care nici nu merită s-o comentăm.
În acest caz, există o singură variantă, cea a bunului simț, cea care ar mai spăla din gândurile păcătoase ale celor care acum rostesc cifre mari și visează comisioane grase de pe urma unei astfel de tranzacții.



ÎNTRE PUDOARE ȘI IPOCRIZIE

Câți dintre noi, auzind de „Povestea poveștilor” a lui Ion Creangă, nu ne-am fi dorit s-o citim. Atunci, când orice cuvânt era cenzurat și înlocuit cu „puncte puncte”. Era o curiozitate firească, nu doar de filolog, într-o lume, aparent, a pudorii, a cuvintelor „interzise” (belite, răzbelite, îmbojorate, zdravene, bârzoiete – atașate unui substantiv care începe cu p).
Una dintre primele cărți „recuperate” după decembrie 1989 a fost „Povestea poveștilor”. Cumpărasem cincizeci de exemplare și fiecare amic își primea de ziua lui „Povestea poveștilor”. Nu pentru ce era licențios în ea, ci pentru ce era literatură. Pentru că dincolo de cuvinte e artă, iar Creangă își proba și într-un limbaj neortodox, arta narativă. Într-o „poveste a poveștilor”.
Într-o agresivitate a literaturii… postmoderne, care n-a cruțat nici un cuvânt de pe șoseaua de centură a dicționarului limbii române, aproape că îl uitasem pe Ion Creangă (de la a cărui naștere se vor împlini la 1 martie 170 de ani!).
Ca o „răzbunare” însă, Editura Humanitas ni-l mai restituie încă o dată pe Ion Creangă din „Povestea poveștilor”, de data aceasta… trilingv (română, franceză, engleză), dar și consistent ilustrat (de Ioan Iacob).
Să fi depășit oare toate prejudecățile, să fi scăpat de false pudori după atâtea publicații, filme etc. deocheate? Să fie acesta un nou prag de normalitate, în care Creangă să nu fie privit doar ca un autor pentru copii?
Să fi dispărut pudoarea? Pentru că despre protecția minorilor nu cred că mai poate fi vorba, când programele TV și Internetul le pun la dispoziție minorilor „povești ale poveștilor” de care ne rușinăm și noi, „bătrânii”!
Îmi amintesc o anecdota despre relația dintre părinți și copii: Ajungându-i fiul la vârsta majoratului, tatăl consideră că a venit timpul să discute cu acesta problemele vârstei. Se fâstâcește el cât se fâstâcește, dar până la urmă prinde curaj: „Fiul meu, zice tatăl, ai crescut, cred că acum putem vorbi ca între bărbați despre sex!” La care fiul răspunde prompt: „Bine, tată, spune ce vrei să știi?”
Din acest punct, „Amintiri din copilărie” devin „Povestea poveștilor”, pentru fiu, iar pentru tată, „Povestea poveștilor” devine „Amintiri din copilărie”. Fără pudoare și fără ipocrizie.


AGENÞIE DE IMPRESARIAT LITERAR

Uniunea Scriitorilor din România organizează concurs pentru postul de director al agenției de impresariat literar. Candidații trebuie să depună, până la 1 martie a.c., la Secretariatul Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei nr. 115, București, un CV și un proiect privind organizarea și funcționarea unei agenții de impresariat literar.
Cerințe impuse candidaților: cunoașterea sistemului editorial și a pieței de carte, studii superioare de lungă durată, capacitate de negociere, cunoștințe de marketing, abilități de comunicare, cunoștințe de operare calculator, cunoștințe literare, să cunoască două limbi străine (de preferință, engleza și franceza).
Iată un anunț pe care nu-l poți ignora. El deschide o ușă într-un teritoriu în care n-a fost loc niciodată în România. Nici nu se putea gândi vreun scriitor, nici măcar din prima… linie, că de opera lui s-ar putea ocupa un impresar, care să facă tot ceea ce impune promovarea și valorificarea acesteia, să-i asigure un venit care să-i permită nu doar un trai decent ci și să-i asigure condiții pentru a scrie cărți.
Sunt edituri care plătesc „drepturi de autor” sau, cel puțin, se angajează s-o facă. Până în 1989, pentru cărțile pe care le-am tipărit am primit „drepturi de autor”. Pentru nici una dintre cărțile publicate după aceea nu am mai primit însă nici o lețcaie, chiar dacă am avut semnate contracte cu edituri, chiar dacă din acele titluri s-au vândut câteva mii de exemplare. Când am „notificat” o editură că îmi datorează niște „drepturi de autor”, am primit un telefon în care am fost abordat cu amiciție și mi s-a cerut înțelegere, am primit explicații legate de dificultăți financiare etc. De fapt, nici nu mă așteptam să-mi plătească acele drepturi, dar nici nu vroiam chiar să fiu luat de fraier! Un minim orgoliu.
Dacă aș fi avut un impresar… literar, dacă s-ar fi ocupat el de difuzarea, de promovarea cărților mele, poate că altfel ar fi stat lucrurile. Dar ca să fie interesant un scriitor pentru un impresar, acesta trebuie să aibă o cotă, să poată fi vândut într-un număr suficient de exemplare, care să aducă un câștig și impresarului și scriitorului.
O instituție a impresariatului literar – iată o provocare. Nu cred însă că o Agenție a impresariatului literar constituită în structura Uniunii Scriitorilor e adevărata soluție pentru ca măcar o parte dintre scriitorii români să fie scutiți de grija cărților lor pentru/după tipărire. Altfel poate negocia prețul unei cărți un scriitor și altfel un impresar. Nu vreau să spun că scriitorii sunt niște naivi, dar, oricum, cei mai mulți sunt lipsiți de pragmatism, pentru mulți cea mai mare bucurie e tipărirea unei cărți, nu câștigul de pe urma ei, deși scrisul e și el o muncă și nu una oarecare, care trebuie plătită. Nici un scriitor, oricât de mare ar fi, nu se poate duce la un magazin și să spună: eu sunt marele scriitor X, doresc un… orice vreți…, fără să trebuiască să plătească doar pentru că e scriitor și pentru munca lui nu primește bani.
Am încercat să identific vreo agenție de impresariat literar. Nici Google nu mi-a fost de nici un folos. N-am găsit o astfel de agenție în România. În schimb, sunt foarte multe agenții de impresariat artistic, sunt destui impresari în lumea sportului. Se vehiculează alte sume, se câștigă mult mai rapid. Să fii impresarul unui scriitor, în România, e o mare îndrăzneală. Dar e un pas care trebuie făcut. Măcar experimental.


ISTORIA ALTERNATIVÃ A LITERATURIIROMÂNE ÎN BENZI DESENATE

„O poveste halucinantă, cu puternice accente de realitate. Trei tineri scriitori contemporani vor să schimbe convențiile în literatură, printr-un volum de benzi desenate, nemaipublicat în România. O carte colorată, în care Eminescu, Blaga, Cantemir, Cioran și Cărtărescu vorbesc despre mediocritatea literaturii autohtone”. Iată o „amenințare” îndrăzneață, cred autorii, care țintește să facă ordine în literatură, apelând la Istoria literaturii române de la origini până în prezent, de George Călinescu.
Ideea mi se pare o prostie. E stupid să-ți imaginezi că ceea ce n-au reușit decenii la rând istorici literari, cu condeie sănătoase, vor rezolva niște autori de benzi desenate. Mă îndoiesc de onestitatea și seriozitatea unui astfel de demers, dar noi suntem în Balcania/ România și asta ne ocupă tot timpul – așa spune o vedetă de televiziune.
Dacă cineva își imaginează că așa se rezolvă problemele istoriei literaturii române înseamnă că acel cineva are probleme. Grave. El crede că istoria literaturii poate fi scoasă din criză prin „trei linii și două mișcări”. Halal autoritate critică. Halal istoric literar. Vai de ea instanță!
O astfel de îndrăzneală e doar semnul unei crize individuale de creație. N-are nimic în legătura cu vreo criză din literatura de azi. Bieții autori de benzi desenate își imaginează că dacă ei sunt în criză, în pană de subiecte, toata lumea literară e în criză.
Desenatorii noștri au o idee. Toți avem idei. Dar o idee nu inventează încă o dată lumea. Nu poți da la o parte tot ce s-a întâmplat în secole de istorie literară, crezându-te Dumnezeu. Salvator. La judecata de Apoi.
La literatură nu e ca la fotbal. Sau la femei. Nu se poate pricepe toată lumea. Până și zeii criticii și istoriei literare au greșit. Și Călinescu a greșit flagrant, în cazul unor autori pe care azi îi ținem în primul raft. Mediocritate în literatură a existat întotdeauna și nimeni n-a murit din asta. Nici măcar mediocri. Valorile, oricum, au răzbit și s-au impus, dincolo de mediocritatea de care erau înconjurate. Nu poți dinamita dealurile fiindcă nu sunt la fel de înalte ca munții și nici otrăvi mările fiindcă nu se ridică decât cu niște biete valuri peste "înălțimea" câmpiei.
Istoria literaturii nu va fi scoasă din amorțeală și nici nu se vor schimba convențiile, cum cred unii, cu niște biete benzi desenate, din care nici cel puțin copiii nu vor înțelege mare brânză, fiindcă nu vor ști „despre ce e vorba în propoziție”. Oricum, vor stârni, cel mult, confuzie în rândul bieților copii, și așa bulversați de ceea ce se întâmplă cu literatura în școală.
Benzile desenate ar trebui să se adreseze copiilor. Prin natura lor. Ce vor înțelege copiii din frustrările unor autori de benzi desenate, care, într-o „carte colorată”, își imaginează cum „Eminescu, Blaga, Cantemir, Cioran și Cărtărescu vorbesc despre mediocritatea literaturii autohtone”.
Cărțile nu au fost niște informatori pe care un CNSAS de desenatori să-i poată scoate din istoria literaturii române.
Dar cred că tragem cu tunul în vremuri de pace, în niște „nevinovați” autori de benzi desenate. Care își etalează propria mediocritate invocând mediocritatea altora. Curat murdar!



APEL LA APEL

Apelul unui grup de intelectuali către clasa politică mă întoarce, cu înfrigurare, în perioada imediat următoare lui decembrie 1989, când viața cea de toate zilele era sufocată de apeluri de tot felul, din teama de a nu fi periclitată fragila libertate de-abia câștigată.
Un apel al unor intelectuali către clasa politică la aproape două decenii de la ieșirea din menghina comunistă mi se pare nu semn al unui înalt intelectualism, ci încă al unei lipse de maturități, într-un prizonierat fără sfârșit în Siberia politicului.
De regulă, astfel de apeluri sunt semnate într-o devălmășie derutantă, nu mai știe nimeni cine a semnat din convingeri, din solidaritate sau chiar din… lașitate. Cum o să apară cineva cu vederi largi, europene, dacă nu semnează un astfel de apel, nu va fi el descalificat ca ”intelectual”? N-ar putea el pierde din prestigiu și din simpatie, dacă rămâne pe margine? Dar unde să se plaseze intelectualii? Pe margine, în teren? Corina Drăgotescu îi reproșează lui Gabriel Liiceanu, unul din semnatarii „Apelului”, că intelectualii stau și fluieră pe margine, fără să facă nimic”. Și Liiceanu o ascultă, curățindu-se sub unghii, în direct, pe un program TV.
Sigur, un apel, în condițiile unui climat politic în derivă, rămâne fără perspectivă, strigăt în pustiu. Cine mai are timp de apeluri, când viața politică se derulează într-un ritm aiuritor, de la o zi la alta, imprevizibilă și „mereu surprinzătoare”! E de-ajuns ca intelectualii să stea pe margine și să fluiere, fără să poată influența jocul, dacă nu au pe nimeni în teren, nici jucători, nici arbitri?
Mai are efect fluieratul de pe margini, organizarea de galerii, când există atâtea instrumente politice, democratice, legitime, vreun oarece impact? Pentru că poziția unor intelectuali într-un partizanat politic exclusivist și ostentativ are și un efect secundar, scoțând în evidență patimi politice cu nimic mai prejos decât cele ale hulitei clase politice.
Dacă apelul la care ne referim făcea un… apel la respectarea regulilor democrației, la abordarea unei acțiuni în cultul legii, parcă clasa intelectualilor ar fi avut mai mult de câștigat. Creditul și credibilitatea intelectualului cresc rupte de jocurile politice, altfel ele compromit o condiție socială de la care încă se așteaptă foarte mult. Pentru că intelectualii implicați până acum în politic nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor, fiindu-le acoperite vocile în vacarmul „politicienilor” scoși la suprafață de furtuna din decembrie 1989!
Și-atunci, deloc retoric, simțindu-te, cât de cât, intelectual, te întrebi unde ți-e locul, ce trebuie să faci, când va veni vremea ca soarta noastră să nu mai fie decisă, scrisă cu cerneală becalică sau vanghelică?
E acesta un „apel” nu către clasa politică, „mută, surdă…” care trăiește în belșug și pace!?!, ci către intelectuali.



LÃSAÞI DRAGOSTEA SÃ VINÃ LA MINE!

Ziua Națională, Ziua Muncii, Ziua Femeii, Ziua … cui vreți dv. E plin de zile „cu dedicație”, iar dacă o ținem în ritmul în care fiecare mai poate găsi o zi care, neapărat, trebuie sărbătorită, cine știe la ce ajungem să sărbătorim, poate chiar 365 de zile din 365! Ca, de pildă, „Ziua Internațională de Luptă Împotriva Þânțarilor”, „Ziua Internațională a celor cu ochii albaștri”… Comedia poate fi fără sfârșit. Ei, și ce face fiecare de ziua lui, care nu-i doar a lui? Cum o sărbătorește? „Ziua Muncii” se sărbătorește prin nemuncă. Toți vrem o zi fără muncă pentru a sărbători… munca. Încet, apropiem flacăra de deget: „Ziua îndrăgostiților”. Care bate la ușă. La noi de două ori. O dată cosmopolit, de 14 februarie, și o dată neaoș, de 24 februarie. (E ca la sărbătorile creștine – unele pe stil vechi, altele pe stil nou.) Ei, da, veți zice, „Ziua îndrăgostiților” trebuie sărbătorită… „cu dragoste”. Dar de cine? De cei îndrăgostiți doar? Și de ce durează „Ziua Îndrăgostiților” doar o zi? Când ea ar trebui să dureze 365 de zile și s-o sărbătorim în fiecare an!
Oricum, cosmopoliți cum suntem, deschiși spre tot ce vine dinspre Occidentul (apropiat sau îndepărtat), noi ne-am asumat foarte repede „Ziua Îndrăgostiților”, dar atât de organic, de parcă am fi sărbătorit-o de la începutul lumii. A prins ca și telefonia mobilă! Și suntem mai zeloși în a o sărbători chiar decât cei care au lansat-o… pe piață, într-o variantă cu aură religioasă, „Valentine’s Day”.
Cred că sărmanul Sfânt Valentin, cel sacrificat pe altarul iubirii, altfel decât Romeo și Julieta, fiind executat pentru că a slăvit iubirea și tinerețea, văzând cum e omagiată jertfa sa, și-ar retracta ceea ce a susținut, simțindu-și întinate idealurile sale.
Propagandistic, „Ziua Îndrăgostiților” tinde să bată orice altă zi. Pentru că ce nu facem noi în numele dragostei!? Să nu se înțeleagă greșit, nu sunt împotriva acestei zile, ci împotriva deturnării ei de la sensurile sale profunde, fiind confiscată de cei care iubesc, mai presus de orice, banul! Adică „ochii dracului”. Și nu pe Dumnezeu, care „e iubire”.
Nu știu ce șanse mai are „Dragobetele” care, oricum, vine cam „târziu”, la zece zile după ce „Valentine’s Day” îi cam „epuizează” pe îndrăgostiți. Lor le-ar mai rămâne să facă ceea ce, în tradiția populară, se făcea de „Ziua Îndrăgostiților” la noi acasă: să se ia de mână, să meargă pe dealuri, să culeagă ghiocei, viorele, busuioacă, să le pună la icoane și apoi să le folosească la „vrăji” de… dragoste. Sau fetele să adune apă din omăt sau de izvor, cu care, spălându-se, să poată să devină și mai frumoase și mai drăgostoase. Căci, finalmente, tot „Dragobetele sărută fetele”!
„Ziua Îndrăgostiților”, dacă tot ne-o asumăm, ar trebui să fie o zi de sărbătoare, o „zi liberă”, ca și „Ziua Internațională a Muncii”, pentru că, după o zi de muncă, rămâne prea puțin timp pentru a da dragostei ce-i al dragostei. Ortodocșii au făcut din această zi sărbătoare, marcând în calendar „Aflarea capului Sfântului Ioan”. În tradiția populară, de Dragobete, flăcăii, după un ritual strict, se făceau „frați de cruce”, iar fetele „surori de cruce”.
Cred că știm prea puțin despre ceea ce a însemnat / înseamnă această zi în viața noastră, ca să-i putem valorifica semnificațiile în termeni contemporani.
Și-atunci, nu-i de mirare „dictatura” „Valentine’s Day”!
Dar, până la urmă, cei care câștigă de pe urma „Zilei (zilelor) îndrăgostiților” nu sunt îndrăgostiții, cât comercianții. Ceea ce mă face să exclam, ca unul care exclude comerțul din ecuația dintre el și ea: „Lăsați dragostea să vină la mine!”

CÃRTÃRESCU BÃTÂND LA UȘA NOBELULUI

O mică știre, prin care suntem informați că Mircea Cărtărescu va fi propus pentru Premiul Nobel, ne gâdilă orgoliile noastre, așteptările noastre transformate în frustrări, chiar într-un „complex Nobel”. Propunerea este lansată nu dinspre România, aici orgoliile sunt prea mari și ar fi greu să „nu moară capra vecinului scriitor”, pentru că, după peste un secol de așteptări, acum cel puțin o duzină de scriitori români contemporani s-ar vrea nominalizați pentru acest premiu. Și dacă e să luăm în calcul „greutatea” multor „medaliați” cu Nobel, n-ar fi deloc nemotivate pretențiile multor scriitori români.
Propunerea vine dinspre un frate de gintă latină, profesorul italian Bruno Mazzoni, decan al Facultății de Litere al Universității din Pisa. Și el nu este singur în acest gând al său, care ar putea să răzbune mari scriitori români, de la Liviu Rebreanu la Mihail Sadoveanu, de la Lucian Blaga la Tudor Arghezi, de la Nichita Stănescu la Marin Sorescu, de la Ana Blandiana la Matei Vișniec… De „vină” pentru acest demers sunt traducerile din Mircea Cărtărescu în italiană, făcute de profesorul Bruno Mazzoni, căruia i s-au raliat și alți traducători și literați europeni. Ar putea fi o șansă pentru literatura română, care n-ar deveni mai bună peste noapte, dar s-ar putea atrage atenția asupra ei. Ar fi așa, în compensație la multe răutăți, un salut de bun venit/intrat în lumea țărilor civilizate.
Pentru noi, cei de acasă, „optzeciștii”, ar putea fi, într-un fel, validarea unui fenomen, a unei generații importante de scriitori, ajunsă la vârsta deplinei maturități creatoare. Dar ar putea, ar trebui să fie prilejul manifestării unei solidarități de breaslă fără precedent, prin susținerea și din țară a lui Mircea Cărtărescu – atât de instituții academice, cât și de instanțele noastre critice, cu audiență în afară, și aici mă gândesc în primul rând la Nicolae Manolescu, care nu e doar președintele Uniunii Scriitorilor, ci și ambasadorul României la UNESCO.
Mircea Cărtărescu a fost tradus în engleză, italiană, franceză, spaniolă, poloneză, suedeză, bulgară, maghiară ș.a., ceea ce nu e foarte puțin pentru un autor de-abia trecut de cincizeci de ani (născut la 1 iunie 1956). Deopotrivă poet, prozator și eseist, Mircea Cărtărescu a publicat, de la debutul în 1980, cu Faruri vitrine, fotografii, cărți importante, între care Poeme de amor, Totul, Levantul, Dragostea, Dublu, Visul, Nostalgia, Travesti, Orbitor (Aripa stângă, Corpul), Visul chimeric, Baroane, Jurnal etc. Ceea ce i-a adus popularitate, notorietate este însă o carte fără mari pretenții estetice, dar de impact și de … tiraj (cu care nu se întâlnesc mulți scriitori într-o viață), De ce iubim femeile?
Nu sunt un naiv. Știu cum se acordă premiile și nu vreau să evaluez cât de impresionată va rămâne Academia Suedeză de nominalizarea lui Mircea Cărtărescu. Dar măcar îi va reaminti că are o datorie față de literatura română.
Nu spun că Mircea Cărtărescu ar fi cel mai îndreptățit scriitor român contemporan care ar trebui răsplătit cu Premiul Nobel pentru literatură. Dar e o șansă pentru literatura română. Vom ști oare să o susținem, vom ști să profităm de ea?
Optimistul din mine spune că da. Dar, dacă mă cobor cu picioarele pe pământ și mă uit în ograda literaturii române contemporane, ceva îmi spune că vom rata și de această dată clipa! Și ar fi un mare păcat.
Cu ani în urmă, un distins critic, Mircea Martin, vorbea despre complexele literaturii române. S-ar putea vorbi și despre păcatele literaturii române. De ce nu am vorbi și despre meritele ei?

GEORGE STANCA SAU OCHII CARE NU SE VÃD NU SE UITÃ

Pe George Stanca l-am simțit mereu aproape, dincolo de distanțele care ne despărțeau. Ne-am văzut rar, dar de fiecare dată încărcătura atașamentului a adăugat carate noi. Când nu ne întâlneam în teritoriile de manifestare ale generației noastre, ne întâlneam în paginile unor publicații, în special în paginile SLAST-ului, care era unul cu deschidere și generozitate, gestionat de Ion Cristoiu.
Prietenia pe care i-o port lui George Stanca e una fără întrerupere, deși ne-am văzut destul de rar. Prețuirea mea a rămas intactă, de parcă timpul nu și-ar mai fi consumat din rezervele sale. În cazul său, pot spune că ochii care nu se văd nu se și uită. I-am urmărit prezența publicistică, verva, pasiunile și patimile sale, i-am citit parte din poemele pe care le-a publicat, atât cât ne-au permis librăriile, dezinteresate de cartea de poezie, absolut nerentabilă pentru cei pentru care cartea are valoarea hârtiei netipărite – e valoroasă dacă se vinde în cantități mari și la preț bun. Nu contează că sunt doar „alb pe alb”, cum sună titlul unei cărți de-ale mele.
Dar dacă prietenia și prețuirea pentru George Stanca n-au îmbătrânit, George Stanca s-a grăbit să împlinească șaizeci de ani. Cred că e o glumă, cred că e o farsă. George Stanca a rămas la fel de tânăr ca în tinerețea noastră literară, e la fel de prezent în viața literară ca mai ieri, tânăr și imberb optzecist, deși el era mai bogat în ani decât noi, „grosul” optzecismului. Oricum, pe urmele lui Nichita Stănescu, de fiecare dată l-am apelat cu „bătrâne”.
George Stanca e un personaj pitoresc, lipsit de prejudecăți și de „fițe” elitiste. Ceea ce nu-l exclude dintre vârfurile nu ale unei generații, cât ale unei stări, ale unei condiții a scriitorului român contemporan.
Mai mult, spre deosebire de comorienții generației ’80, George Stanca avea/are o mare pasiune, fotbalul, și o mare iubire, Rapidul, chiar dacă, la un moment dat, ca în orice iubire, mai sunt și momente mai puțin faste, scria „Mi-e rușine că sunt rapidist”.
Cu George Stanca, la șaizeci de ani, generația ’80 merge mai departe. Și nu se predă.

POSTUL DIN POST

În copilărie, țineam toate posturile de peste an. Nu știam de ce, dar știam că așa e bine și posteam odată cu părinții, pentru care respectarea postului era… sfântă.
Acum, postul într-o familie nu mai e o tradiție, și-a schimbat regulile, într-o schimbare a mentalităților, chiar fără abandonul credinței. Ba mulți chiar redescoperind credinței sensuri pe care destui dintre noi nu le percepeam la alte vârste.
De ce mai postesc ce-i care postesc, mă întreb, în gând cu un vers al lui Nichifor Crainic: „Unde sunt cei care nu mai sunt?”
Trăim într-o altă cultură a alimentației și, implicit, a conceptului de „post”, care e văzut din unghiuri diverse, într-un orizont foarte larg. Teorii în privința postului au emis atât clericii cât și laicii, cu argumente pro și contra, de la imperativul postului la contestarea lui.
Credincioșii adevărați, practicanții, cum li se mai spune, nu țin seama de teorii, postind din convingerea intimă că postul este parte intrinsecă a credinței lor.
Ce înseamnă însă a posti? Pentru cei mai mulți, postul e privit în relație cu alimentația, ceea ce este o gravă eroare. Pentru că înlocuirea unei mese obișnuite, cu carne, cu o masă fără carne, dar compensată cantitativ până la dublare, e doar în aparență post. Un înalt cleric afirma chiar că mai degrabă a postit cel care n-a putut să mănânce decât o bucată de carne, decât cel care s-a îndopat cu două mâini cu mâncare…de post. A posti nu înseamnă doar a înlocui un regim alimentar animal cu un regim alimentar vegetal. Ar însemna astfel să-i considerăm pe vegetarieni cei mai mari postitori. Regimul vegetarian e o simplă opțiune alimentară, în legătură sau nu cu niște exigențe/restricții legate de sănătate. Nici curele de slăbire n-au nici o legătură cu postitul, dacă ele se reduc la atât, dacă nu se pun în acord cu restul comportamentului unui credincios, cu trăirile religioase.
Încerc să simplific, pentru că subiectul “postirii” e foarte vast, și să reduc lucrurile la un cuvânt: înfrânare/ cumpătare în toate. Cu o singură excepție: rugăciunea, care trebuie să sporească.
A acuza noile condiții sociale postmoderne ca un obstacol în calea postului e un mod ipocrit de-a recunoaște abandonarea unuia dintre parametri esențiali ai credinței.
Dar și pentru astfel de scuze au sărit în ajutor comercianții, care, din spaima de a nu-și pierde clienții și câștigurile, au umplut galantarele cu mâncare… de post. Ceea ce e pragmatism comercial pentru unii, pentru credincioși este un sprijin serios în a-și putea respecta convingerile, fără a trebui să facă eforturi de aprovizionare foarte mari.
Totodată, postul nu e un regim al înfometării. Nu e un timp al încrâncenării, al sentimentului sacrificiului, ci e al înseninării, al unei întăriri tainice. El nu e o… „pedeapsă”, ci o asumare a unei trăiri de reverberație, de regăsire a sinelui.
Dar câte nu mai înseamnă postul!? Vă las să adăugați fiecare, pentru sine, ceea ce i-a scăpat autorului în aceste puține cuvinte!

MORMÂNTUL PIERDUT AL LUI IISUS?!

Nu e prima oară când se neagă fundamentele creștinismului. Dar niciodată nu s-a ajuns atât de departe. Contestările nu s-au bazat niciodată pe dovezi. De data aceasta, se întrece măsura. A pretinde că ai descoperit mormântul lui Iisus Hristos și al familiei sale depășește orice putere de înțelegere.
A face din istoria creștinătății spectacol mediatic e imposibil de admis. Am acceptat ficțiunea din „Codul lui Da Vinci”, am acceptat „romanul”, deși mulți au pus semnul egalității între adevăr și ficțiune. Am trecut și peste documentarul „Evangheliei după Iuda”. Dar a mai accepta negarea Învierii Mântuitorului înseamnă că ne-am pierdut uzul… rațiunii.
James Cameron a produs un film memorabil. Memorabil nu prin marea lui artă, cât prin dimensiunea emoțională a unei tragedii care a marcat lumea. Deși nu aceasta este culmea tragediilor umane. Ne-a fost exploatată sensibilitatea pentru a da certificate de excelență („Oscaruri”) unui film.
Simcha Jacobovici, arheolog-cineast sau cineast-arheolog, iertată-mi fie ignoranța, nu-mi spune nimic. „Mormântul pierdut al lui Iisus” e documentarul său de struțo-cămilă. Despre priceperea sa, putem vorbi în termenii cu care „tratăm” dublele specializări: e cineast în arheologie și arheolog în cinematografie.
Cei doi, James Cameron și Simcha Jacobovici, și-au propus, nici mai mult, nici mai puțin, să conteste două milenii de istorie. De credință. Nu știu care este religia celor doi. Dacă au vreo religie!?
Toți marii sfinți părinți, istoricii, cercetătorii etc. s-au înșelat. Vin cei doi și cred că dețin adevărul absolut. Suprem. Invocă și probe ADN! Și susțin că au descoperit șase sicrie în care s-ar afla rămășițe pământești ale Sfintei Familii: Iisus, Maria și Iosif, părinții săi, Jofah, fratele mai mic al lui Iisus, și Iuda, considerat fiu al lui Iisus. Ceea ce se vrea și o teză a căsătoriei lui Iisus cu Maria Magdalena.
E halucinant! Nu să crezi, ci doar să susții o astfel de teză!
Cu siguranță, ne aflăm în fața unei provocări fără precedent. Firesc, te întrebi, ce se află în spatele ei? E o provocare și pentru atei și pentru credincioși. Care nu poate fi tratată cu superficialitate, oricât am fi de convinși că există un singur adevăr al nașterii, vieții, morții și Învierii Mântuitorului. E timpul să se pună în mișcare acele energii care să limpezească odată pentru totdeauna lucrurile. Până acolo unde puterea cunoașterii și mărturisirii poate ajunge.
Biserica creștină are nevoie acum de argumentele ei teologice și științifice, pentru a potoli elanurile unor setoși de senzațional. Teologia și știința pot depăși acest prag al devenirii umane, chiar dacă nu-l urmăm pe Kant, din Critica rațiunii pure: "a trebuit să suprim știinta pentru a face loc credinței". Cu calm, cu răbdare, cu înțelegere pentru cei care sunt rătăcitori. În credință și în viață. Nu e nevoie de încrâncenare, nu trebuie declanșat un război furibund împotriva celor doi.
Trebuie aduse dovezile care au stat la temelia creștinismului. Cele din care s-a hrănit de mai bine de două milenii creștinătatea. „Dumnezeu a murit” doar pentru Nietzsche, chiar dacă acel Dumnezeu, după Pascal, e „Dumnezeul filosofilor și a savantilor”.
Cei doi „savanți” de ocazie nu vor reuși să-i smintească pe cei tari în credință. Dimpotrivă, îi vor întări. Pentru că există o firească reacție de apărare, din care biserica va ieși mai puternică.
Cât despre cei doi – iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!

ECOURI LA “MORMÂNTUL PIERDUT AL LUI IISUS”

Dar să nu fie!
Împărtășesc întru totul convingerile dvs. din acest articol, domnule Băciuț! Acest film este nu numai ridicol, penibil și cu rea intenție, dar este și un non-sens. Dacă este făcut pentru cei care nu cred în Iisus de ce le mai trebuie - ei oricum nu cred, iar dacă este să îi convingă de vreun adevăr "ascuns" pe cei care deja cred în El, nu vor clinti nimic din credința lor. Nu se va sminti decât cine este deja smintit. (Daniela Șontică )
*
Problema e simplă. La gradul de ignoranță care există astăzi în lume, orice este posibil. Eu mă bucur ca există astfel de filme documentare și așa mai departe, că se bagă bani grei în această propagandă. De ce? Pentru că ei se tem, se tem groaznic. Le este frică. Desigur, despre cei care cred că așa se poate distruge credința. Și nu uitați. Din ziua 1 după Înviere, principala lor preocupare a fost să ascundă adevărul. De 2000 de ani, se chinuie să sape la temelia credinței. Vor reuși? Desigur că vor reuși. Absolut sigur. (Radu Petrini)

Începe Preselecția
Dear Nicolae,
Cred că începe preselecția spirituală, executată la nivel global. Până acum, oamenii s-au prezentat individual la concursul vieții, intitulat 'Câștigi credința, ești mântuit!'. De acum, îmi imaginez, omenirea va fi ispitită în totalitatea ei, prin mijloacele moderne de comunicare-n masă. Nu înțeleg de ce diavolul a așteptat atât de mult timp! E mult mai ușor să îndepărtezi de credința o mie de oameni, decât pe unul singur... efectul turmei a creat Sodoma și Gomora, de exemplu. 'Dacă ceilalți fac (cred) cutare lucru, eu de ce să nu-l fac (cred)?!' Amical, (Andrei Adrian Dorie)

Ce cred
Un articol care trebuia scris. Pentru că și eu am simțit un fel de greață, vis-a-vis de siguranța doctă a acestor atoateștiutori. Cu apreciere, (Mihai Robea )

De ce atâta revoltă și nedumerire...?
Nu știu de sunteți atât de revoltați din cauza acestui, doar, nou capitol din foiletonul de sordid succes "dumnezeu e mort, iar noi suntem maimuțe"?
Nu e asta "libertatea de exprimare" atât de invocată și pe la noi, în fața căreia până și Dumnezeu ar trebui să se răzgândească în ceea ce-I privește propria existență, sau măcar să aibă bunul simț de a se bucura că I se scrie numele cu "d"?
Nu la Hollywood ar trebui începută sanarea intelectuală și spirituală, confrații mei, ci mai aproape, mult mai aproape, mult mai aproape, da, AICI. N-ar trebui, în sfârșit, să re-definim (adică reîntoarcem la sensurile originare) concepte ca "bun-simț" literar și "libertate de exprimare"? De unde să nu-i lăsați/lăsăm afară pe teologi, doar pentru că au lipsa de tact de a fi și scriitori. Propun o masă rotundă, forum etc., undeva-cândva, la care să mi se dea onoarea și mie să particip. Cu respect. (Romulus Câmpan)

Nimic nou sub soare
E firesc să nu găsești dovezi legate de învierea lui Isus dacă le cauți la nivel material. La acest nivel nici nu pot fi găsite. Învierea lui Christos e ceva de ordin spiritual, care trebuie luat ca atare. Filmul nu dovedește în fond decât un adevăr știut, dar limitat (înainte de a se face asemenea filme, au bătut destulă monedă pe tema asta teologii protestanți, de la Adolf von Harnack încoace, pe urmele disputei paleocreștine dintre monofiziți și nestorieni). E ca și vechea poveste legată de entropie și a doua lege a termodinamicii - în contextul axiomatic dat, ele sunt valabile, dar nu și în general. Legile fizicii ca atare nu sunt aplicabile decât regnului mineral, anorganic, de vreme ce abordarea materialistă care stă la baza acesteia nu ia în calcul decât materia (deși fizica modernă - relativismul lui Einstein, fizica cuantică etc. - începe să descopere tot mai des în spatele materiei... spiritul). (Daniel Stuparu)

Negustori de două parale
Băieții ăștia, în pofida rezonanței numelor, habar n-au să facă parale.
Eu i-aș vinde Papei proba după care s-a făcut analiza ADN-ului lui Hristos. Ar fi cea mai valoroasă relicvă... inestimabilă din toate punctele de vedere! (Paul Bogdan)

Niște panarame, niște păcălici,
Niște fraieri cu pedale, care vor să mai stoarcă niște bani și publicitate de pe urma unor necitiți și neduși pe la biserică. Unii care nu au trecut de litera Cărții, care nu au intrat într-o mănăstire cu alt scop decât cel turistic. Îmi amintesc de niște nemți cum făceau poze pe la moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov și sporovăiau pe acolo ca la Muzeul Antipa, de se împiedicau suferinzii și rugătorii de ei. Din punctul meu de vedere, cine se clatină din credință pentru niște rahaturi de astea, care după ce că nu au nicio bază, mai sunt prezentate și amatoricește, înseamnă că nu are credință și nu a avut niciodată. Dacă luau din pat 4 intelectuali ca lumea de la noi tot făceau o prezentre mai profesionistă decât au făcut la "marele eveniment planetar" unii care arătau ca niște pațachine, cu șepci și împletituri pe cap ca niște prezervative folosite, parcă erau adunați de la o petrecere mondenă. Dacă sunt proști pe lumea asta care cumpără maculatura aia gen Dan Brown, asta e să se îmbogățească pe seama prostimii. Pentru cine știe puțină istorie a creștinismului e clar că Biserica nu poate fi clatinată serios de nimic, au fost atâtea devieri și s-au transformat în secte și atât, filonul și fondul au rămas neatinse. Foc de paie. (Dan Cârlea)

***
1. În ziua întâi a săptămânii, femeile acestea și altele împreună cu ele au venit la mormânt dis-de-dimineață și au adus miresmele pe care le pregătiseră.
2. Au găsit piatra răsturnată de pe mormânt,
3. au intrat înăuntru și n-au găsit trupul Domnului Isus.
4. Fiindcă nu știau ce să creadă, iată că li s-au arătat doi bărbați, îmbrăcați în haine strălucitoare.
5. Îngrozite, femeile și-au plecat fețele la pământ. Dar ei le-au zis: „Pentru ce căutați între cei morți pe Cel ce este viu?
6. Nu este aici, ci a înviat. Aduceți-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în Galilea,
7. când zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoșilor, să fie răstignit și a treia zi să învieze.”
8. Și ele și-au adus aminte de cuvintele lui Isus. (Luca 24) (Ramona Ungureanu)

Textul e binevenit,
Dar lucrurile capătă importanța pe care i-o acordăm. (Bogdan Laurențiu Marin)

E mult mai grav a nu-ți pune întrebări și a fi habotnic.
Eu cred, legat de acest subiect, că avem dreptul să ne punem întrebări. Întrebarea și răspunsul împing lumea înainte. Mi se pare mult mai grav a nu-ți pune întrebări și a fi habotnic, a exclude dialogul până la a spune că nu crezi, că nu te interesează. Dacă aceia care au spus că au descoperit mormântul aduc argumente clare, e greu de crezut că le vor aduce, aduc fie și ipoteze, nu cred că e bine să îi acuzăm de ceva, deocamdată au dreptul la prezumția de nevinovăție, să tăbărâm pe ei atunci când spun că au găsit dovezi suficiente și nu le au.
E vorba de principiu, dar ne jignește la fundamentul ființei știrea lor, atât de tare încât parcă nici nu mai avem răbdare să ascultăm tot ce au de zis. Am sări pe ei, i-am sfâșia și, astfel nu ne-am purta creștinește (vorbesc despre o percepție relativ generală, nu individuală!) (Darie Ducan)

Lasă-i,
Vezi de treabă că până și crainicul de la televizie care a prezentat "descoperirea" a râs. În ebraică, Joshua e un nume la fel de comun ca Popescu în română, a găsi fix mormântul lui Iisus și al familiei sale e o afirmație la fel de stupidă ca aia de-a fi găsit o manetă sub Marea Roșie cu care Moshe a deschis-o. Multe tâmpenii spun arheologii și mulți cai verzi pe pereți văd ei, apoi nu-i prima dată când au descoperit descoperiri nedescoperibile. La ce trebuie lumea să ia-n seamă toate tâmpeniile și să se enerveze? Lumea spune multe, nu toate trebuie auzite. Lasă-i. (Luana Zosmer )

Părere cât de scurt posibil
Ceea ce se întâmplă în acest moment este un fapt cât se poate de normal. De ce spun asta? Pentru că era normal să le vină, în sfârșit, o idee din asta zguduitoare, prin care să renege toate valorile creștinismului. Să-i credem? Bineînțeles că nu. A fi creștin și a crede în Dumnezeu ține de esența și spiritualitatea fiecărui om, astfel că nu trebuie să îl generalizam și să îl amestecăm cu mocirla asta care ține de "inteligența" unor "cercetători". Nu avem altceva de făcut decât să râdem și să nu fim zdruncinați în credință. (Dana Mușat )

Fundamentalismul creștin
Sunt și eu curios cum se poate cataloga un documentar ca fiind lipsit de orice pertinență știintifică, de vreme ce nici măcar nu a fost prezentat pe piață. Reacțiile acestea ale așa zișilor creștini nu sunt decât o nouă dovadă a idolatriei metafizice în care trăim: ne-au fost inoculate anumite preconcepții despre cum este Iisus și Dumnezeu, iar ei nu pot fi decât așa și în nicio privință altfel. Eu nu spun că adevărul îl avem de găsit în scrierile unui Dan Brown sau în nu știu ce Evanghelie abia descoperită (din punctul de vedere al unei întreprideri cu adevărat științifice, ele nu pot fi catalogate decât ca niște copilării), spun doar ca reacțiile noastre la ele spun ceva despre creștinismul pe care îl practicăm - un creștinism de fundamentaliști care cred că istoria în teologie e una lineară, iar adevărul e acela pe care ni l-au zugrăvit unii, fără a mai încerca să ne formăm și noi o părere personală. Un creștinism naiv, necritic, de adepți ai zicalei "crede și nu cerceta".(Stancu Marius-Iulian)
“Mormântul uitat al lui Iisus” a stârnit, cum era firesc, reacții. Dintre cele mai diverse. Și, cum e creștinește, trebuie să-i ascultăm pe ce-i care nu sunt indiferenți la un astfel de subiect. Chiar dacă unii (cum e cazul lui Stancu Marius-Iulian, student la Teologie) consideră că a nu accepta niște aberații pe post de argumente se cheamă fundamentalism. E creștinește să-i asculți pe toți, să încerci să le luminezi petele negre din gândirea lor. Și pentru a putea cerceta și pentru a putea crede. Oile rătăcite trebuie aduse pe calea cea bună.


EMAIL DIN INFERN

“Un cuplu decide să-și petreacă concediul pe o plajă din Caraibe, la același hotel unde și-au petrecut luna de miere în urmă cu 25 de ani. Datorită unor probleme de serviciu, soția nu a putut călători cu soțul ei, rămânând să plece și ea câteva zile mai târziu. Când soțul a ajuns acolo, s-a cazat la hotel, și observă cu uimire că în cameră era un calculator conectat la Internet. Atunci, acesta decide să-i scrie un e-mail soției sale, dar greșește o literă din adresă și, fără să-și dea seama, e-mailul a fost trimis la altă adresă. E-mailul ajunse din greșeală la o văduvă care tocmai a venit de la înmormântarea soțului său și, citind mailul respectiv, a leșinat.
Băiatul văduvei, intrând în cameră, și-a găsit mama căzută lângă calculator, pe al cărui ecran se putea citi: "Draga mea soție, am ajuns cu bine. Probabil te va surprinde să primești vești de la mine pe această cale, dar acum au calculator aici și poți trimite mesaje persoanelor dragi. Doar ce-am ajuns și am verificat ca totul să fie pregătit pentru venirea ta, vinerea viitoare. Abia aștept să te văd și sper ca această călătorie să fie la fel de liniștită și relaxantă, așa cum a fost a mea!
PS: Te rog nu-ți lua multe haine cu tine, deoarece aici este o căldură infernală!"
Această anecdotă, primită prin email, mi-a readus în minte o întrebare mai veche: ce se va alege de clasica scrisoare, de tradiționala comunicare? Cine va mai scrie pe hârtie o scrisoare, în condițiile în care tot mai multe case sunt “înzestrate” cu calculator și acces la internet? Dacă și “bătrânii” ajung să comunice prin mijloace electronice!?
Sigur, sunt un nostalgic... modern. Tânjesc după vechile scrisori, pe care le țin ca odoare scumpe, multe de la mari scriitori români contemporani. Tânjesc după “scrisul de mână”, marcă de identitate și de personalitate, dar mă declar învins. Dar nu pot să nu recunosc că și eu am optat pentru “emailuri”, un mijloc uluitor de comunicare. Cum să continui să scrii de mână, să pui scrisoarea în plic, să duci plicul la poștă, să-l timbrezi și apoi să aștepți câteva zile ca scrisoarea să ajungă la destinatar, când toate acestea se pot rezolva rapid, în câteva secunde și aproape gratuit!?
Prevăd moartea “scrisorilor de mână” într-un viitor apropiat. Ne vom mai uita în cutia poștală pentru, cel mult, facturi, publicații, citații etc.
La un moment dat, am plănuit să fac o expoziție de texte în manuscris, solicitând multor autori să-mi trimită texte “de mână”, în format A4. Am adunat un număr important de astfel de documente și reînnoiesc invitația și altor scriitori să facă același lucru. Până la urmă, o astfel de expoziție o voi organiza și o voi itinera, ca un omagiu adus “scrisului de mână”, că e vorba de literatură, că e vorba de banalele scrisori. Acestea vor rămâne mereu “scrisori din Paradis”. Pe celelalte, îndrăznesc să le numesc, cu o nedisimulată răutate, pentru că vedeți din anecdota de mai sus ce se poate întâmpla, “scrisori din Infern”. Emailuri din infern.

BIBLIOTECA DIN BAR

La Moscova, primarul Iuri Lujkov a propus desființarea cazinourilor și înlocuirea lor cu biblioteci și săli de lectură, după ce a aflat că, în Capitala Rusiei, revine o bibliotecă la 60.000 de locuitori, în timp ce în alte state există câte o bibliotecă la doar zece mii de locuitori.
Cu siguranță, el nu știe o anecdotă românească despre un reporter care vrea sa realizeze un reportaj TV despre viața la țară. Acesta își găsește un țăran și începe să-l chestioneze înainte de a începe filmarea. „Cum se derulează o zi pentru dumneata, bade?” „Când mă scol, zice acesta, repede iau un pahar de palincă și apoi mă apuc de lucru. La amiază, mai beau vreo două-trei pahare de palincă, mănânc și apoi iar la lucru. Seara, când vin de la lucru, mă duc direct la birt, și-acolo tragem la pahare până târziu, cu prietenii mei, că nici de mâncare nu ne mai trebuie, înainte de culcare!”. „Bade, îi spune reporterul. Așa nu se poate. Se bea prea mult și nu dă bine la telespectatori. Mai bine, în loc de pahar, când îmi răspunzi la întrebări, spui carte!”
Încep înregistrarea și badea-l nostru răspunde la întrebarea reporterului despre o zi din viața sa: „Eu, dimineața, când mă scol, iau o carte și o citesc toată. Și-apoi merg la lucru. La amiază, mai răsfoiesc câteva cărți, mănânc, și-apoi îmi continui munca. Seara însă, merg direct la biblioteca din sat și cu prietenii mei citesc toate cărțile de pe raft, încât când ajung acasă mă pun direct în pat, de nici mâncare nu-mi mai trebuie”.
Primarul Moscovei e alarmat că în Capitala Rusiei s-au deschis două mii de cazinouri, în timp ce jumătate dintre moscoviți nu cumpără cărți, iar 40 la sută nu citesc cărți.
Nu cred că ar putea avea vreo șansă o astfel de inițiativă, (biblioteci în locul barurilor) oricum, împătimiții jocurilor de noroc cu greu ar putea deveni împătimiți de lectură, decât dacă ar proceda ca personajul din anecdota noastră și ar înlocui, în statistici, o partidă de „cărți” cu lectura unei cărți. Și-atunci Rusia ar deveni ceea ce se lăuda cândva că este, e drept, pe vremea URSS: „federația cu cei mai mulți cititori”.
Un reportaj despre cât se citește la Moscova, într-o astfel de realitate de…ficțiune, ar fi captivant. Cu imagini cu moscoviți care dau năvală în „biblioteci” și „citesc” la cărți până dimineața, de nu mai rămân cu nici o rublă în teșcherea.
Nu cred însă că trebuie să-i plângem pe ruși, ci trebuie să ne uităm la statisticile noastre, la câți cititori mai avem noi, nu raportat neapărat la câți trec pragul barurilor, cazinourilor… Chiar dacă încă, la noi, se stă mai bine la capitolul număr de biblioteci la mia de locuitori, iar numărul cazinourilor încă nu e alarmant de mare. Și, oricum, nu clienții cazinourilor sunt cei care vor trebui așteptați în sălile de lectură.
Dar când e vorba de lectură, se-ntinde o plajă largă de întrebări, legat de ce se citește, cât se citește, cum se citește… Oricum, îmi stăruie în minte un „refren” al unui poet, la un post TV: „Citiți, citiți, citiți până adormiți și, când vă treziți, iar citiți!…”
Și-atunci mă gândesc câți vor deschide uși de baruri și câți de biblioteci?!…

LEGALIZAREA PROSTITUÞIEI

Încălzită la foc mic, ciorba acestei teme se pregătește din nou pentru “masă festivă”, câtă vreme Ministerul de Interne ia în calcul “legalizarea prostituției”. Discuțiile pe marginea acestui subiect sunt polarizate, pentru că nu cred că cineva așteaptă ca biserica să-și schimbe poziția față de prostituție, legalizată sau clandestină. Din punctul de vedere al bisericii lucrurile sunt fără echivoc, poziția fermă a bisericii nu este de a legaliza, ci de a reduce până la dispariție prostituția, care vine în contradicție cu conduita oricărui creștin. E absurd să i se ceară bisericii să fie de acord cu “legalizarea” unui păcat, menționat explicit în dogmatica teologică.
Și, totuși, ce-i de făcut? Prostituția este un fenomen care cunoaște o amploare deosebită în România în ultimii ani. Mai mult, România oferă prostituate și la export. E un fenomen greu de ținut sub control și experiența altor state ne duce spre o singură concluzie: fatalitatea prostituției. Cea mai veche meserie din lume, cum se spune, se practică peste tot, inclusiv acolo unde se crede că biserica este mai puternică decât ideologia.
La noi, prostituatele împânzesc, într-o rețea scăpată de sub control, toată țara. Pe șosele de centură, în preajma hotelurilor, în parcări etc. etc. Sunt prostituate peste tot și de tot felul, de la cele de lux, la cele... ordinare. Și înțelegeți prin «ordinare» ce vreți. Beneficiază de serviciile prostituatelor cine nici nu te gândești. E o zonă fără îngrădiri. Și săracul și bogatul ajung, din rațiuni diferite, să aibă parte de câte o partidă de amor, mai mult sau mai puțin pe fugă. În cabine de TIR sau în camere de hotel, sub cerul liber sau în elegante dormitoare. Pe bani mulți sau pe mai nimic. Servicii cu artă sau de duzină.
Există două categorii “oficiale” de susținători ai prostituției. Cei dintâi sunt cei care spun că au în vedere reducerea bolilor sexuale, sănătatea “populației”, cu alte cuvinte. Și înclini să le dai dreptate. E de analizat doar ce poate să însemne o prostituată bolnavă sau contactul sexual cu un client bolnav. Dacă luăm în calcul câți clienți poate avea o prostituată de pe șoseaua de centură, putem cuantifica riscul de îmbolnăviri. Dacă ne gândim și că destule prostituate trec de la un client la altul fără să aibă nici cu ce se spăla pe gură, avem imaginea și mai clară a promiscuității, a mizeriei.
O altă categorie de susținători ai prostituției sunt cei care invocă sumele imense pe care oficializarea prostituției le-ar putea aduce la buget. Sigur, făcând haz de necaz, putem spune că e posibil ca banii din “impozitarea” prostituției să ajungă și la subvenționarea bisericii!
Legalizarea prostituției va ține sau nu seama de poziția bisericii. Dezbaterile pe seama acestei legalizări nu vor fi chiar... ortodoxe/ catolice, cum doriți.
E necesară însă o dezbatere. Nu pentru a schimba poziția bisericii, ci pentru a alege ceea ce e mai potrivit pentru tradiția și pentru civilizația românească.
Cu sau fără legalizarea prostituției, am intrat în rândurile țărilor civilizate. Ce e bine pentru Europa e bine și pentru noi? Ce e bine pentru Europa e rău pentru noi? Legalizarea prostituției va fi o piatră de încercare pentru oricare Parlament care va lua o decizie în acest. Pentru că o astfel de decizie poate avea și preț electoral. Acolo sunt sensibili politicienii noștri, nu la moralitate sau imoralitate.
Oricum, se spune că politica e curvă, oricum în politică e multă prostituție.
Și azi și mâine și poimâine!


PRIMA TELEVIZIUNE DIN VIAÞA MEA

Prima televiziune din viața mea e echivalentă cu „Dialogurile la distanță”, dinainte de desființarea regiunilor, pe care le urmăream ca la cinema, la primul televizor din Chintelnic, la Radu Baba, cu care îmi împărțeam zilele și adesea nopțile copilăriei.
TVR-ul a redevenit prima televiziune din viața mea în decembrie 1989, când, ca mai toți românii, ajunsesem dependent de televiziune, recuperând atâția ani de privațiuni TV. Și a mai fost TVR-ul aproape un deceniu și jumătate singura televiziune din viața mea. A fost o experiență fundamentală, extraordinar de antrenantă, de captivantă, am învățat atât de multe de la ea încât am ajuns să o predau ( la disciplina Mijloace audio-video) studenților mei de la Universitatea de Artă Teatrală. Nici o formulă mediatică nu e atât de angajantă ca televiziunea. Există o fascinație, o seducție a imaginii, fără echivalent într-un alt limbaj publicistic. Televiziunea este cea mai complexă formulă publicistică. Dar și care uzează cel mai puternic. Mai ales în zona în care am fost implicat eu, cea a știrilor, simțindu-mă mereu „de serviciu”, fără zile libere, fără week-end-uri, fără viață personală… „Poetul, ca și soldatul, n-are viață personală”, spunea Nichita Stănescu. Aș adăuga – poetul, ca și soldatul, ca și reporterul TV…
A fost cea mai frumoasă experiență publicistică din viața mea, la prima televiziune din viața mea.
Paradoxal, a fost, din punctul meu de vedere, în bună măsură, o televiziune liberă, așa cum s-a și botezat în prima etapă: „Televiziunea Română Liberă”. Nu știu la ce folosea acel adjectiv, cel puțin atunci când ne simțeam eliberați de toate… Nimeni nu mi-a comandat vreodată (primii mei „șefi” la Știri au fost Paul Șoloc și Cornelius Roșianu) să realizez vreun reportaj împotriva cuiva. Nu mi-a fost comandat nici un reportaj cu tentă politică, de compromitere a nu știu cărui politician. Încet însă, „politica” și-a impus regulile. Dacă nu-mi erau comandate materiale „tendențioase”, îmi erau cenzurate materiale legate de anumite persoane. Erau omise din reportajele mele pasaje incomode sau care nu serveau interesele unei anume politici editoriale. „Năzdrăvanii” care s-au perindat mai apoi pe la Știri ca șefi, de la Radu Coșarcă la Alina Mungiu Pippiddi, erau tot mai angajați politic și nici măcar nu se mai sfiiau să-și afișeze ostentativ opțiunile politice, mai ales că promovarea în funcții de conducere în TVR, mai ales la Știri, era pe criterii exclusiv politice.
Așa a început să nu-mi mai placă prima televiziune din viața mea, pentru că, pe lângă ce se putea intui din sumarele jurnalelor, eu mai știam destul de multe lucruri din culise. Știam cum și cine, pentru ce/cine se trag sfori, cine dă comenzi sau e consultat în ceea ce privește până și sumarul unor jurnale, orele la care să fie difuzat un reportaj sau altul.
Toată pasiunea și toate elanurile mele se izbeau de un zid al incompetenței și minciunii. „Cu televizorul / ați mințit poporul” devenise o etichetă care se încarnase în toată ființa TVR-ului. Instituția nu mai era o instituție publică, ci un instrument de manipulare, iar „corespondenții” din țară erau ultima roată de la căruța care se hodorogea, deși din bugetul ei destule căpușe au supt bani mulți.
Niciodată însă nu mi-a părut mai în derivă corabia TVR-ului ca acum. Am plecat din TVR dezamăgit, după ce am investit și pasiune și timp și speranțe.
Aerul devenise irespirabil. Inevitabilul s-a produs însă. Aerul în TVR a devenit toxic. Atât de toxic încât nici o mască nu mai poate fi protectoare. Nici un fel de măști. Cred că a venit timpul să se dea masca jos de pe chipul TVR-ului și instituția să fie redată contribuabililor. Celor care lună de lună rup un bănuț dintr-un buget auster ca să aibă televiziunea lor. Liberă.

POETUL CA INSTITUÞIE PUBLICÃ

Între mai mult sau mai puțin recunoscutele judecăți de valoare aplicate lui Nichita Stănescu, frapează una, nu neapărat aplicată exclusiv lui Nichita Stănescu, dar dacă în destule cazuri aceasta era doar o metaforă, în cazul lui Nichita este reală: „instituție publică”. Nichita a fost o „instituție publică” și și-a consolidat în timp acest statut, dincolo de demolările sistematice sau de conjunctură la care a fost supus. Dacă la Gheorghe Grigurcu, un critic care a probat destule intuiții pertinente, elanurile nihiliste sunt greu de explicat, în cazul lui Cristian Tudor Popescu e de înțeles discernământul diminuat față de percepția poeziei care vine din acreala ofensivă permanentă, din iluzia de judecător suprem.
La aproape șaptezeci și cinci de ani de la nașterea sa și la nici două decenii și jumătate de la moartea sa, Nichita Stănescu e un poet viu, printre cei care n-au putut fi îngropați nici de vehemența contestărilor, nici de superlativele absolute. Orice reevaluare a unei opere literare e firească, aceasta ține de dinamica schimbării receptării, de sănătatea unui climat literar, dar e neverosimil ca o operă să fi trecut printr-un filtru al exigenței într-o epocă, primind și acreditarea implicită, ca apoi, o altă vamă critică, peste timp, să poată să anuleze totul. Se pot schimba gusturile, e în normalitatea vieții, dar nu pot fi anulate certificatele de valoare emise de instanțe recunoscute. Nu vorbim, desigur, de certificatele emise pe criterii ideologice, de partid, ci pe cele care țin de onestitate critică, de profesionalism.
Nichita Stănescu n-are nevoie de osificare a receptării într-un singur sens. El trebuie să treacă prin toate sitele evoluției mentalităților, prin vămile spiritului critic. Important e că e citit, că nu are parte de destinul altor mari poeți contemporani, pe care simpatiile sau complicitățile lor ideologice i-au împins într-o nedreaptă uitare.
Percepția mea e că Nichita Sănescu, dincolo de inegalitățile poeziei sale, e autorul contemporan cel mai bine situat în ofensiva contra pierderii legăturii poeziei cu cititorii. El a găsit căile de acces spre sensibilitățile adolescentine, cele care sunt creuzetul în care se topesc toate speranțele literaturii. Prin poezia lui Nichita Stănescu se recrutează cititorii de poezie, apropierea de poezie, nevoia de poezie, agresată din toate părțile de vulgaritate, insensibilitate, pragmatism, dispreț, manelism.
De aceea, pe drept cuvânt, Nichita Stănescu este o instituție, publică, dacă vreți, nefinanțată, nesubvenționată de nimeni, dar care nici nu poate fi deturnată de la sensurile sale, nu poate fi nici confiscată de nimeni, de nimic.
Nichita Stănescu este autorul (în 1979) unei cărți cu un titlu la care se poate lua aminte: „Operele imperfecte”.
Nichita Stănescu nu a avut trufia perfecțiunii. Nu și-a adjudecat domeniul poeziei ca pe o proprietate exclusivă. Nu a fost desăvârșit. A fost însă un autor genial. Iar geniilor li se pot mai ușor ierta greșelile. Iar celor care nu-l înțeleg li se pot îngădui neputințele. Dar de vină nu e Nichita. Păcatul trebuie căutat în ei. Dar oricine poate fi absolvit de păcate. Și niciodată nu e prea târziu.





FEMEIA ÎN BISERICÃ

De obicei, cel puțin în zilele de sărbătoare, la Sfânta Liturghie, bisericile ortodoxe sunt pline de lume. Cei mai mulți credincioși sunt peste cincizeci de ani. Dintre aceștia, peste nouăzeci la sută sunt femei. Pe ici-acolo, câțiva tineri, câțiva copii și bărbați, aceștia din urmă aproape că se pierd printre femei.
De ce vin atât de multe femei la biserică, mai ales că, spune Apostolul Pavel “femeia în biserică să tacă” (I Corinteni 14,34)? Spune acest lucru cel care a reabilitat femeia în biserică și în afara ei. Dar nu e aceasta singura „restricție” a femeii în biserică. Rareori femeia a aspirat, de pildă, să fie preot, deși nu de vocație duce lipsă. Dar asta este rânduiala și femeia, în ortodoxie, îmbracă haină bisericească doar în mănăstire. Unii ar putea considera aceasta discriminare, misoginism. Dacă ar fi loc de misoginism, ar fi greu de explicat de ce atâtea femei sunt canonizate, sunt sfinte! De ce Maica Domnului este atât de venerată, adorată!?
Femeia are multe virtuți, deși nu este cap familiei, deși este „egală cu bărbatul”, mai mult, spune Sfântul Ioan Gura de Aur: "este liman al bărbatului ". Părintele Ilie Cleopa crede că femeia trebuie “Să știe să-l întâmpine (pe bărbat – n.m.) totdeauna cu un cuvânt bun, cu blândețe, să-i pregătească mâncarea, să-i facă haine, să-l pornească, să-l primească când vine de undeva. Întotdeauna ea trebuie sa fie aceea care să odihnească pe bărbat, pentru că-i ajutătoarea lui”.
De ce însă, pe lângă toate acestea și multe altele încă, femeia îl „reprezintă” pe bărbat și la biserică? De ce, deși e capul familiei, nu bărbatul e cel care reprezintă familia în biserică? De ce, aici, femeia deține supremația? Este ea mai rugătoare decât bărbatul? Este ea mai credincioasă? Mai evlavioasă? De ce e ea cea care duce credința familiei? De ce femeia este poate chiar biserica familiei? Doar și bărbaților, în Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, (II,8) li se cere „să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie și fără șovăire”.
E adevărat, femeia vine la biserică și tace. Dar tăcerea ei este rugăciune fierbinte, închinare. Sigur, în aceeași Epistolă a Sfântului Apostul Pavel se spune că „Și nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă.(I,14) Dar ea se va mântui prin naștere de fii, dacă va stărui, cu înțelepciune, în credință, în iubire și în sfințenie” (I,15). Să fie oare încă păcatul originar cel pe care-l duce femeia singură, ca să se mântuiască? Și-atunci mântuirea bărbatului prin ce se face, dacă acesta ocolește biserica?
Dacă bisericile noastre sunt, de cele mai multe ori, pline până la refuz, acest lucru i se datorează, totuși, femeii. Ea salvează biserica, ea salvează credința. Dacă femeile ar începe să meargă mai puțin la biserică, ar fi în pericol și familia și biserica.
Nu cred că există temeiuri pentru a i se ierta bărbatului absența din biserică. Nu cred că rațiuni economice ar putea fi argumente forte. Nu cred că bărbații sunt mai trudiți decât femeile și stau duminica și se odihnesc. Nici nu cred că se duc la fotbal, pentru că duminica dimineața nu se mai organizează meciuri.
Și-atunci, desigur, e greu de reprimat întrebarea: de ce merg, totuși, atât de puțini bărbați la biserică?

UN LAPTOP PENTRU TATA

Cei care utilizează laptopul în activitatea lor de zi cu zi au ajuns, pe neverificate statistic, ci doar intuitiv, dependenți ca de un drog de acesta. Aproape că e de neimaginat viața fără laptop, posibilitatea de a beneficia de toate facilitățile lui, nu doar acasă și nu doar la serviciu, și, dacă e posibil, și cu racordare la Internet. Într-o astfel de abordare, laptopul poate schimba complet viața celui care îl utilizează. Din toate punctele de vedere.
Tot mai puține activități rămân în afara cuprinderii utilității acestui obiect, deocamdată cât o gentuță, ca volum, dar cuprinzând o lume în el. Miniaturizarea nu se va opri aici, după ritmul în care evoluează lucrurile și cred că nu sunt departe vremurile când laptopul va fi cât un penar, apoi cât o tabacheră… Mă opresc aici. Oricum, vom ajunge să-l purtăm în buzunar, ca pe cel mai de preț portmoneu al nostru.
Sunt destui care încă resping acest “portmoneu”, din diverse motive, deși nici vârsta nu mai e un impediment. Cunosc pensionare care se descurcă pe laptop, care comunică pe e-mail cu copiii stabiliți în străinătate, reducând pe cât posibil măcar distanțele fizice (cu cele sufletești e o altă problemă), simțindu-se, oricum, mult mai aproape de cei dragi, oricât de departe, geografic vorbind, ar fi de ei.
Cum să nu vedem, fatalmente, ca pe un imperativ, dotarea fiecărui elev român cu un laptop. Mai ales cu unul care costă doar o sută de euro. Care nu mai poate fi prohibitiv pentru nimeni. Sigur, vor spune unii, sunt elevi care învață în condiții mizere, cu profesori necalificați, pentru care laptele și cornul reprezintă masa principală a zilei. Până la un loc ai fi tentat să le dai dreptate celor care gândesc altfel. Dar pot fi sacrificați toți elevii doar pentru că unii sunt, pur și simplu, bătuți de soartă? Pot fi elevii privați de un astfel de “instrument” didactic, când la orizontul veacului informatica a câștigat cel de-al treilea război mondial al educației? Pot fi privați unii elevi de șanse egale doar pentru că nu s-au născut într-un loc în care civilizația a depășit mersul pe jos și lampa cu petrol e obiect de muzeu!?
Radioul a fost o raritate, la el au avut acces doar puțini la început. Azi sunt puțini ciobani care nu-și tratează oile în vârf de munte cu manele transmise din belșug pe toate programele de radio. Nu cred că mai există casă, în România, fără radio.
Primele televizoare erau un fel de minicinematografe sătești/orășenești. Se urmăreau programele în grup. Acum, mulți au chiar două – trei televizoare în casă.
Și totul a decurs firesc, a ținut de normalitatea evoluției vieții.
Azi, un laptop e un vis pentru mulți copii. Măcar ca să se poată juca, deși nu acesta e scopul, pentru că, spun o banalitate, laptopul nu e o jucărie. Calculatoarele (dulapurile, cum le spun laptopiștii) au început și ele să cucerească tot mai mult teren. Dar nici unui elev nu-i poate fi luat visul de a vedea lumea prin ochiul/dreptunghiul magic al laptopului.
Cinci sute de milioane de euro pentru 5 milioane de copii din România sună destul de mult pentru o țară vlăguită la drumul mare de toți haiducii tranziției. Dar câștigul pe termen lung aproape că nu poate fi estimat.
Nu e neapărat nevoie de laptopuri pentru tata, deși nici lui nu i-ar strica unul, dar e obligatoriu un laptop pentru fiecare copil. Pentru că secolul 21, religios sau nu, e de neconceput fără laptop. La purtător.

TICÃLOȘIE ȘI LITERATURÃ

Într-un interviu cu Romulus Guga, acesta spunea că e de neimaginat un scriitor mare care să treacă nepăsător pe lângă un om căzut pe trotuar.
E adevărat că e greu de imaginat o operă majoră scrisă de un caracter pitic, cum nu e o garanție implicită a valorii existența unui mare caracter.
La mijloc stă, între altele, un factor decisiv: talentul.
Nu întotdeauna biografia însoțește și/sau urmează opera, ca un apendice, și atunci aceasta își câștigă „autonomia estetică”, rupându-se de eticul biografiei autorului.
N. Steinhardt a mărturisit în repetate rânduri admirația pentru unele dintre cărțile lui Eugen Barbu („Groapa”, „Săptămâna nebunilor”) dar și refuzul de a scrie despre aceste cărți pentru că autorul a avut o atitudine fără suport etic, imorală, față de prietenii săi de la Paris, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.
E paradoxal, dar, iată, păcatele autorului devin și păcate ale operei, ceea ce nu e tocmai… etic, moral.
Departe de mine gândul de a fi avocatul ticăloșilor literari sau al unor ticăloșii din lumea literară sau de a ierta ticăloșia în contul unei opere importante, chiar dacă voi avea mereu rețineri pentru astfel de autori. Îmi vine greu să aplic însă unei opere aceeași sentință care i se poate aplica unui autor.
O capodoperă rămâne o capodoperă, chiar dacă admitem că ea ar putea fi opera unui ticălos, dacă acceptăm că un ticălos poate deveni autorul unei opere majore.
Câți autori români din perioada postbelică (nici înainte n-au fost doar sfinți!) până în 1989, unii chiar și după, n-au făcut compromisuri, mai mici sau mai mari, dar sunt și autori ai unor cărți care nu pot fi ignorate. Până și poetul de serviciu și propagandă al ideologiei roșii, Mihai Beniuc, are cărți care trebuie reținute, măcar „Cântece de pierzanie”. Ce ne facem cu opera lui Sadoveanu, dar a lui Eugen Jebeleanu și încă a multor scriitori care au plătit vamă unor ticăloșii ideologice?
Ce e de făcut cu astfel de autori? Îi scoatem din manuale, nu-i mai citim, îi aruncăm în beciurile uitării, doar pentru că nu au avut mereu coloana vertebrală dreaptă, că s-au vândut sau s-au lăsat cumpărați?
Suntem atât de bogați în literatură încât să ne permitem să îngropăm valori doar din considerente extraliterare?
E o întrebare. E bine să ne-o punem. Nu doar în aceste zile ale Postului și iertării!




VÂRFUL CÂMPULUI

Am întâlnit, la o manifestare literară, pe cineva originar din… Vârful Câmpului. Iată, mi-am zis, câtă metaforă într-un banal nume al unei localități, câtă poezie a… inocenței. Dar harta Românei e plină de nume de localități cu mare încărcătură poetică.
Sunt destule glume pe seama unor nume de localități care sună ușor licențios: Curtici, Sulina, Fundu Moldovei etc. etc. Sigur, se pot face speculații și aluzii pe seama unor astfel de nume, chiar dacă semantica lor este cu totul alta.
În schimb, nu putem vedea decât ca adevărată poezie construcții de nomenclatură a locului precum: Vârfu Câmpului, Vârfu Izvorului, Piciorul Þiganului, Capu Câmpului, Cornu Luncii, Gura Humorului, Neagra Șarului, Pârâu Crucii, Dealu Muntelui, Fața Cristesei, Gura Cuțului ș. a., ca să dau doar câteva exemple, luate la întâmplare. Luați harta țării și veți descoperi numeroase oaze de poezie în numele localităților.
Cu siguranță, pentru cei care au dat astfel de nume localităților, ele aveau alte semnificații, mult mai concrete, dar pentru noi, peste timp, ele au acumulat o încărcătură semantică nouă, dincolo de o anume concretețe. Pentru că dacă spui Poiana Þapului, deși sună plastic, lucrurile sunt clare. Dar când spui Vârfu Câmpului, deja se simte vibrația poetică, pentru că e greu de transpus în plan real, ceea ce în plan poetic e posibil, și anume că o câmpie, plată, în accepțiunea generală, are un… vârf. Vârfu Câmpului, Vârfu Izvorului sunt sintagme cu un orizont conotativ deschis spre metaforă. Între atâtea nume seci, simple împreunări de litere, „intraductibile”, cele din seria celor invocate mai sus dau culoare onomasticii geografiei spațiului românesc. Parafrazând niște versuri nefericite, aș spune că „poezia e-n toate,/ e-n cele ce sunt/ și-n cele ce mâine vor râde la soare”! Iar Vârfu Câmpului, cu certitudine, poate „râde la soare”!

CAPITALA CULTURII TRADIÞIONALE

Consilierii din localitatea Ciocănești, județul Suceava, au hotărât, prin vot, să-și declare satul „Capitală a culturii tradiționale”. Sigur, la prima vedere ești tentat să zâmbești în fața unei astfel de îndrăzneli. Dar cum, deocamdată, decizia nici n-a fost atacată de nimeni și nici nu produce efecte juridice, e de privit dincolo de simplul enunț. Cu siguranță oamenii n-au trufia de a se considera „buricul pământului” și nici Ciocăneștiul nu e centrul lumii.
Nu e greu de relaționat gestul celor din Ciocănești cu Sibiul, cu statutul său de „Capitală a culturii europene”. Nevoia de afirmare, orgoliul frumos al unor oameni trebuie apreciat ca atare. Ideea nici măcar nu e rea și nici n-are nimeni de pierdut din ea. În primul rând ar putea câștiga satul, apoi valorile tradiționale ale zonei, care astfel ar putea fi etalate, promovate, făcute cunoscute în lume.
Ciocăneștiul, ni s-a spus, e o așezare între două dealuri, pe valea Bistriței, cu un specific cultural pregnant. Cu alte cuvinte, are ce arăta lumii.
Hotărârea Consiliului local din Ciocănești e un act de voință proprie și să nu-l ia nimeni în seamă. Orice Consiliu local din țară s-ar putea considera mai îndreptățit să se declare „Capitală a culturii tradiționale”. Măcar pentru o zi. Măcar pentru o lună. Ca să avem capitale… sezoniere.
Eu cred că ideea trebuie luată în serios, analizată și valorificată. Chiar dacă nu Ciocăneștiul ar fi cel mai potrivit să aibă un astfel de statut. Dar ideea lor ar putea să se dezvolte și an de an o localitate din țară să capete un astfel de statut și în ea să se întâmple acele evenimente care să concretizeze această calitate.
O localitate care timp de un an ar fi „Capitala culturii tradiționale” are putea aduce schimbarea atitudinii față de cultura tradițională, față de moștenirea etnofolclorică.
Asigurându-se finanțări la nivel guvernamental, dar atrăgându-se și finanțări europene, Ciocăneștiul ar putea deveni cu adevărat o „Capitală a culturii tradiționale”. Ce ar trebui făcut pe parcursul unui an, cât s-ar dori ca această localitate să fie „Capitală a culturii tradiționale” nu e chiar foarte ușor, pentru că experimentul nu trebuie să eșueze, dimpotrivă, el trebuie să-i încurajeze și pe alții să se bată să obțină un astfel de statut. Pentru că, trebuie să admitem că o astfel de decizie nu trebuie lăsată la bunul plac al unui Consiliu local.
Ideea este a celor din Ciocănești, poate că ei își vor și înregistra brandul, dar, pentru ca materializarea unei astfel de idei să nu se reducă la un foc de paie, alegerea unei astfel de Capitale trebuie și foarte bine argumentată, dar apoi și susținută substanțial pentru a nu o compromite sau împinge în derizoriu.
Pe mine, inițiativa celor din Ciocănești m-a surprins plăcut și o clipă m-a făcut invidios, pentru că nu m-am gândit eu mai repede să-mi declar Chintelnicul meu „Capitală a culturii tradiționale”. Pentru că are și el toate motivele să se creadă astfel. Dar câte din satele noastre nu sunt astfel de Capitale, fără să le mai declare nimeni!?



ICOANA DIN SUFLETUL MEU

Am intrat într-una din bisericile noastre de suflet, din Bucovina. Am rămas impresionat de evlavia cu care niște copii se închinau și sărutau icoanele din fața altarului. Icoane cu „Buna Vestire”. Spunând aceasta, trebuie să precizez că e vorba de biserica Mănăstirii Moldovița. Am făcut același gest ca și copiii, dar am rămas o clipă în loc, cu buzele deasupra icoanei. Într-un spațiu în care icoana și-a câștigat un loc privilegiat, în care aceasta a făcut istorie, cu iconari vestiți, aveam în față o icoană reprodusă pe hârtie, pusă sub sticlă. Sigur, nu contează în primul rând valoarea icoanei, atunci când te apleci și o săruți, oricum ea e un simbol, dar nu poți să nu fii contrariat. Într-o biserică monumentală, cu istorie de secole, o reproducere de icoană se potrivește ca nuca-n perete. Cum strident și nepotrivit este ca și pardoseala bisericii, probabil cândva de piatră, să fie înlocuită cu gresie. E un kitch pe care nici talpa nu-l suportă, darămite ochiul! Ce să mai vorbim de suflet! Bisericile noastre au rostul și rolul lor bine definit. În ele totul trebuie să respire credință. Dar ele sunt și mărturii ale credinței, ale istoriei noastre, sunt, sec vorbind, și monumente istorice. Ele au un regim aparte, care le protejează în fața tuturor provocărilor timpului. E nefiresc ca la mănăstirea Humorului, de pildă, în locul ușii purtând cu ea patina timpului, să deschizi o ușă strident lăcuită! O măicuță mi-a spus că nimeni n-a făcut până la mine o observație în acest sens, dar realizează și ea incompatibilitatea unei uși moderne cu o biserică seculară. Îmi spune că nu e potrivită, dar e sigură și păzește biserica de hoți. Dar de ce n-ar putea la fel de bine proteja biserica și o ușă restaurată sau măcar o ușă în ton cu stilul bisericii?
Nu e nefiresc când, la poarta bisericilor, se vând suveniruri, între care și iconițe pe hârtie, prinse pe suport de lemn, pentru că ele se vor foarte puțin: niște suveniruri. Deși e loc pentru mai bine, iar suvenirurile ar putea ocoli kitchul, nu văd de ce nu s-ar putea renunța la un câștig material, probabil că, totuși, nesemnificativ, pentru câștigul sufletesc? De ce educația religioasă nu ar merge mână-n mână cu educația estetică? De ce acele reproduceri n-ar putea fi înlocuite cu mici icoane pe sticlă sau pe lemn, dar autentice, adevărate.
Poate că eu văd altfel locul icoanei în viața unui creștin. Michel Quenot, într-o lucrare despre icoană, considera icoana „fereastră spre absolut”. Păi ce „fereastră spre absolut” poate să fie o reproducere de icoană pe hârtie?

ÎNCONDEIATUL OUÃLOR

În copilărie, în sâmbăta Paștilor, mama mă trimitea să-i adun verdețuri de tot felul pentru că să „împtistruim” (împistruim) ouăle. De la frunze de trifoi la cele de pătrunjel, toate foloseau la împtistruit. Acestea erau prinse strâns pe suprafața ouălor cu ciorap de „nailon” și apoi erau puse la fiert în apă colorată, de obicei natural. Ceapa și cojile de diverși copaci erau materiile prime din care se preparau „vopselele”.
Amprenta frunzelor era desenul care dădea statutul de „împtistruit” ouălor de Paști. Erau ouă frumoase, dar viața lor era scurtă, cele mai multe ajungeau „victime” ale „ciocănitului”, începând cu prima masă după slujba de Înviere. Apoi, mai ales, în fața bisericii, copiii dar și cei mai în vârstă, „ciocăneau” ouăle, și „căpiș” și „curiș”, iar cel al cărui ou era spart trebuia să-l dea „câștigătorului”.
Ciocănitul se făcea și „pe încercate”. Oul se bătea ușor de dinți, iar după sunetul emis era „evaluată” tăria. Sunetul ascuțit era un indiciu sigur că oul are o coajă tare, iar „ciocănitul” putea fi refuzat.
„Ciocănitul” ouălor a luat așa amploare încât maramureșenii au ajuns să organizeze chiar un „Concurs de ciocănitul ouălor”, în altă parte de țară, la… Ciocănești, județul Suceava, se organizează un… Festival Național al Ouălor Încondeiate.
„Încondeiatul” ouălor l-am descoperit mai târziu, după ce „a încondeia” avusese pentru mine doar semnificația de a „picta” (a ponegri) pe cineva. Și l-am considerat mai degrabă meșteșug ridicat la rang de artă decât parte a unui obicei. Iar „ouăle încondeiate” nu doar că nu le mai „ciocănea” nimeni, dar au ajuns să fie tratate ca… obiecte de artă, rupte de semnificațiile creștine. Un meșteșug încă neînscris în Nomenclaturilor meseriilor din România, dar care poate aduce profituri considerabile. Pentru că interesul turiștilor pentru ouăle încondeiate a crescut foarte mult, acestea intrând repede în topul suvenirurilor și dincolo de Sărbătorile Pascale. Iar meșterii în încondeiatul ouălor și-au diversificat și îmbogățit arta ajungând să picteze ouă de toate dimensiunile, de la ouă de bibilică la ouă de struț, iar de la desenele cu geometrii în simbolistică tradițională, s-a ajuns la pictura, în sens propriu, a ouălor, cu temă religioasă dar nu numai. Mai mult, s-a trecut la încondeiatul în relief, cu rășină, dar și la încondeiatul cu foiță de aur.
Tradiția pierde astfel teren, iar de aici la alunecarea în kitch nu-i decât un pas, mic, mic cât o trăsătură de condei. Iar cum gusturile și simțurile artistice nu pot fi controlate, ne putem aștepta la orice.
Sper să nu fie pictate și ouă de dinozauri!

O INFAMIE „ORIGINALÔ

Justiția engleză ne-a ”liniștit”. „Codul lui Da Vinci”, romanul lui Dan Brown, nu este un plagiat. E o lucrare „originală”, chiar dacă istoricii Michel Baigent și Richard Leigh, autorii cărții „The Holly Blood and The Holly Grail” (Sângele Sfânt și Sfântul Graal”, apărută în 1982), au susținut sus și tare că ei dețin patentul teoriei conform căreia Iisus Hristos ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena, având și un copil, iar urmași ai lor trăiesc și astăzi.
Încrâncenarea în a-și susține „originalitatea” îi va costa pe cei doi destul de mult, cheltuielile de judecată ridicându-se la 3 milioane de lire sterline (5,89 mil. dolari) , după ce „ideea” lor a devenit, la vremea ei, un „best seller”. Din ce-au câștigat, încep să dea înapoi. Și aceasta e doar judecata de pe pământ!
Oricum, „ideea” celor doi l-a făcut miliardar pe Dan Brown, care și-a vândut cartea (apărută în 2003), tradusă în patruzeci de limbi, în 30 milioane de exemplare. Random House, editura care l-a publicat pe Dan Brown a pus și ea ceva consistent la teșcherea din această afacere.
Dacă Dan Brown a scăpat de vina de a fi plagiator, iar pe Michel Baigent și Richard Leigh încă nu i-a chemat nimeni în instanță, infamia lor nu va rămâne nejudecată și nepedepsită; chiar dacă cei doi s-au îmbrăcat în haine de istorici, iar Dan Brown în haine de scriitor, într-o încercare de a pune în complicitate știința cu ficțiunea în slujba unei acțiuni care n-a adus argumente istorice, iar ca ficțiune n-are nici o valoare. „Senzaționalul dezvăluirii” nu ține loc de artă. „O calamitate de carte, execrabil scrisă, sub orice standard acceptabil al unei minime viziuni estetice“, spunea criticul literar Mircea Mihăieș. Nici tirajul și nici tema nu aduce valoare literară, iată un truism la îndemâna oricui.
Dar lupta pentru prioritatea și originalitatea acestor idei s-a dat pe mai multe fronturi și cu mai mulți actori, pentru că la mijloc sunt bani mulți, scoși în toate chipurile – și pe cărți și pe filme.
Există o curiozitate firească pentru aceste teme, pentru că ele stau la baza existenței noastre. Unii au știut să profite însă de acest interes, să facă business din lucruri sfinte, fără nici un fel de scrupule, fără pic de respect pentru istorie și credință.
Faptul însă că s-a manifestat atât de mare interes pentru „ideile” celor trei nu înseamnă, implicit, că ele au fost și acceptate. Nici ceea ce părea un seism în lumea creștinătății, „descoperirea mormântului lui Iisus”, nu a fost decât o furtună într-un pahar cu apă și nu s-a reușit subminarea fundamentelor creștinismului.
Dacă istorie nu e și nici de literatură nu se apropie, ce poate fi altceva cartea lui Dan Brown decât blasfemie. Originală sau nu, plagiată sau nu, tot blasfemie rămâne. E un act sfidător la adresa creștinătății, e o lipsă de respect față de adevăr, în numele libertății la… opinie.
„Codul lui Da Vinci” e o carte scandaloasă. Din păcate, nu este nici primul și nici ultimul asalt împotriva creștinismului. „Luptători” pe acest front vor apărea mereu, mari „descoperiri” vor fi trâmbițate. Se vor găsi mereu profitori pe seama sentimentului religios al ființei. Liber cugetători vor fi întotdeauna.
Deasupra tuturor, vor dăinui însă mereu Nașterea, Învierea și Înălțarea Mântuitorului. Judecata de apoi.


BISERICA CENTENARÃ

Pe turnul bisericii din Chintelnic se vede scris cu cifre mari anul „1907”. În copilărie, credeam că e ceva în legătură cu Răscoala din 1907, ca mai târziu să aflu că, de fapt, acela e anul în care a fost ridicată biserica. O biserică de piatră ridicată de credincioși vrednici, de vreme ce la început de secol douăzeci ei s-au încumetat să ridice o biserică a cărei semeție i-a asigurat distincție până azi.
Până la acel an, istoria Chintelnicului are multe date cunoscute, dar și încă multe necunoscute. Oricum, arheologii au găsit mărturii de la mijlocul perioadei neolitice, dar au fost găsite și urme din timpul ocupației romane, ca și urme ale trecerii popoarelor migratoare, aici stabilindu-se vremelnic pecenegi și cumani, unii asimilați de băștinași, alții urmându-și traseele migrației. În zonă au fost aduși și coloniști din Flandra, Lotingen, Luxemburg.
Cu toate acestea, atestarea localității datează doar de la 1279. Eram mândru însă în copilărie cu faptul că Chintelnicul e mai vechi decât… America.
Acum, cu ochii pe calendar și cu sufletul în rezonanța dangătului de clopot din turla pe care scrie „1907”, simt greutatea înălțătoare a timpului bisericii mele, a primei mele biserici, ajunsă centenară.
Cele mai puternice și răscolitoare amintiri le am din nopțile de Înviere, pentru că în acele nopți ne trezeam pe la ora două ca să ajungem pe la trei la slujba de Înviere. Lanțul uman care înconjura biserica cu lumânări în mâini, apoi bătăile în ușa bisericii, vocea părintelui Ursucaș ( „Deschideți, boieri mari, ușile, c-a venit Împăratul Măririi”) răspunsul cu o rezonanță stranie din biserica goală, dat de diac („Cine-i acela Împăratul Măririi?”) se repetă mereu în inima mea, întorcându-mă în timp, readucându-mă acasă.
Prima biserică din viața mea, cu hramul” Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, este cea mai frumoasă biserică pentru mine, cu toate că cei care au realizat-o, în timpul preoției părintelui Alexandru Rusu, nu au împodobit-o cu picturi. Pentru mine era frumoasă și așa, cu icoane pe lemn și pânză, cu prapurii prinși la mijlocul bisericii, acolo unde un gărduleț îi despărțea pe bărbați de femei.
Priveam însă mereu bolta bisericii, pe care erau pictate cu șablonul pe zugrăveala albastră stele aurii.
Biserica de acum nu mai e la fel cu prima mea biserică. E foarte frumoasă, e mult mai frumoasă decât biserica mea, dar pentru mine aceea e biserica strălucitoare, cea în care am rostit primele rugăciuni, cea în care m-am spovedit întâia oară.
E biserica în care a intrat cea mai luminoasă față bisericească ce s-a ridicat din acest sat, părintele protopop Grigore Pletosu, cel pe care unii îl consideră cel dintâi critic al lui George Coșbuc, pentru cuvintele de apreciere la lectura a două poezii la ședința Societății „Virtus Romana Rediviva”, dar și cel care a fost un strălucit apărător al școlii și bisericii, autor al unei cărți de Dogmatică ortodoxă, apărută la 1899, și ajunsă, printr-un miracol, și în biblioteca mea.
Prima mea biserică a ajuns centenară. Dar pentru mine, ea e o biserică de la începutul lumii.

EPURAREA EPURATORILOR?

Cu vreo doi ani în urmă, discutam cu un amic, membru PD, foarte înflăcărat, pentru că urma să fie pus director la o instituție deconcentrată. „Păi, acolo au director!”, i-am zis. „Bine, bine, au, dar e pus de PSD! Îi schimbăm, pentru că acum am ajuns noi la putere și ei nu sunt în stare să aplice politica Guvernului nostru!” „Cum să n-o aplice? Ei trebuie să respecte o legislație, au niște sarcini de serviciu care n-au nimic în comun cu sarcinile de partid?”, insist eu. „Și în plus, oamenii ăștia au dat concursuri pe post, sunt legitimi. Iar pe de altă parte, le luați pâinea din mână ca să mușcați voi din ea? Și apoi, nu văd de ce ați politiza aceste structuri, când ele au misiuni administrative, indiferent de cine e la putere!” „Dar, spune amicul meu, noi trebuie să-i răsplătim pe cei care au muncit ca să ajungem la putere!” „Foarte bine, răsplătiți-i, trimiteți-i pe Coasta de Azur, cumpărați-le mașini, sunt atâtea forme de a răsplăti pe cineva!”
„Acesta e jocul politic!”, decretează el. „Dar ce veți face dacă peste patru ani nu mai sunteți la putere? Ce-i care o să fie la putere o să vă schimbe și ei pe voi și atunci jocul e fără sfârșit. Sau dacă vor fi alegeri anticipate și n-o să apucați nici patru ani pe posturi?” „Pe noi n-o să ne mai schimbe, fiindcă organizăm concursuri pentru ocuparea posturilor!”
Și așa s-a și întâmplat. A început în 2005 „marea epurare”. Unde s-a putut, s-a făcut rapid, unde nu au început controalele presiunile, hărțuielile. Unii au cedat, sătui și scârbiți, ca să facă loc altora.
S-au dat și „concursuri”. Cu câștigătorii stabiliți dinainte, căci posturile de conducere au fost repartizate pe bază de algoritm. Era la mintea cocoșului că putea un alt candidat pe un post să aibă și stea în frunte, că n-avea nici o șansă. Nu era în „algoritm”.
Evenimentele politice s-au precipitat și PD-ul nu mai e la guvernare. L-am întrebat pe amicul meu, ajuns director prin concurs pe bază de algoritm, ce va face, va părăsi postul, că acum ai lui nu mai sunt la guvernare, iar el „nu mai poate pune în practică politica acestui Guvern”, pe care partidul lui îl contestă vehement.
Amicul meu nu mai vorbește de politică. Spune că trebuie avută în calcul competența, pentru că el a dovedit că e competent. I-am reamintit că și cel dinaintea lui a dovedit că era competent, chiar dacă a ajuns pe post în timpul altei guvernări și tot a fost schimbat.
„Mi-am ocupat postul prin concurs!”, se apără el. „Nu e legal să mă schimbe!”
Zâmbesc. Unitatea de măsură aplicată altora de către ei, cu doi ani și ceva în urmă, acum, când în cauză sunt ei, nu mai e valabilă.
Când vorbeam de competență, el îmi vorbea de politică; dacă-i vorbesc acum de politică, el îmi vorbește de competență.
După „marea epurare” va veni „mica epurare”?

EXPOZIÞIE IOAN ȘULEA,
„MAREA TAINÔ

Ioan Șulea este un artist ajuns la vârsta deplinei maturități, vârstă la care locul experimentelor e luat de demersuri de substanță, valorificatoare ale acumulărilor existențiale și artistice. Vârstă la care identitatea creatoare capătă pregnanță, recognoscibilitate.
Ioan Șulea are un univers al său, după ce a traversat zone în căutarea timbrului propriu, inclusiv în teritoriile sacrului, pictorul neezitând, în cele din urmă, să găsească semnificații artistice în semnul religios. A ajuns la Potirul de împărtășanie, nu accidental, ci după ce a trecut prin filtrul sensibilității sale întâlnirea cu icoana, după ce a căutat sensuri plastice ale luminilor bizantine. Un univers deopotrivă ademenitor și riscant. Ca și prapurii mai ieri pentru Horia Bernea, Potirul Sfânt devine pentru Ioan Șulea sursă inepuizabilă a demersului plastic, cu toată încărcătura sa simbolistică.
După cum se știe, prin conținutul Sfântului Potir (Trupul și Sângele Domnului - ca esență a Sfintei Împărtășanii) se împlinește Liturghia. Potirul Sfânt este istoria vie a Bisericii. Nici literatura, nici arta plastică n-au rămas indiferente la conținuturile liturgice ale Sfântului Potir. Acesta se regăsește în iconografia creștină românească în mai multe ipostaze: îl ține în mână Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Arhanghel Mihail, Sf. Zosima (când o împărtășește pe pustnica Maria egipteanca), apare și în „Cina cea de taină”, în „Iisus cu vița de vie”. Tema o regăsim și la pictori contemporani, între care Florin Mitroi, Dan Palade, dar și la un preot, un anume părinte Ioan, ale cărui potire pe pânză ilustrează diverse reprezentări ale Potirului în compoziții în care geometria fondurilor ca și gamele cromatice sunt reduse la minim, potirul fiind plasat în centru, ca o lumină, nu doar formal ci și simbolic. Și potirele lui Ioan Șulea sunt plasate pe axa centrală a compozițiilor, ca un axis mundi. Potirele lui Ioan Șulea sunt generice, prin ele se face evanescentă granița dintre realitatea liturgică și cea plastică, se unește transcendența cu imanența, se pune profanul în ecuație cu sacrul, într-o intersectare a abstractului cu figurativul, într-o împăcare a lor.
Pictorul își asumă un demers îndrăzneț, chiar dacă nu e de pionierat. Stoarce de sensuri un simbol, cel al obiectului liturgic, într-o eleganță a rostuirii și rostirii plastice. Transferul de semnificații nu scoate metafora plastică din sacralitate, nu o golește de conținutul ei primordial, euharistic. Îi caută însă mereu alte chipuri, alte reprezentări, alt relief. Toate rămân însă pe aceeași axă, toate încearcă să circumscrie Marea taină.
Cred că prin „Marea taină”, Ioan Șulea s-a redescoperit pe sine, a găsit acele resorturi detașate de mode, prin care poetica sacrului să se situeze la înălțimea obligatorie pe care o presupune tema.
Expoziția de la Sala UAP este ingenios panotată și susținută de un Catalog realizat (cu sprijinul lui Georg Lecca) în condiții grafice de excepție, prin grija lui Oliv Mircea.



POEZIA CELOR CARE NU CUVÂNTÃ

Universul copilăriei este de o fascinație inepuizabilă. A da numele “Fascinația copilăriei” unui concurs de poezie înseamnă a deschide larg porțile realului și imaginației, într-o nestăvilită sete de a descoperi, de a cunoaște lumi, de a inventa lumi dincolo de orice granițe.
Cred că prima manifestare a cunoașterii vieții e de natură poetică. Primul țipăt al copilului este un poem fascinant, care include în vibrațiile lui nedeslușite bucuria unei întâlniri admirabile cu lumea.
Omul, spunea Hölderlin, locuiește în chip poetic lumea aceasta, iar copilăria este, prin excelență, generatoarea genuină de poezie. Inocența și puritatea creează, cu fiecare, pentru fiecare în parte, încă o dată lumea.
Omul are, spre deosebire de animale, un privilegiu: cuvântul. El poate să-și exprime, să-și nuanțeze sentimentele, emoțiile.
Necuvântătoarele nu sunt cu nimic mai prejos. Ele au moduri particulare de a comunica, de a descoperi și învăța rosturile vieții lor, care continuă să ne uimească. Și să ne demonstreze că “cuvintele” neînțelese ale necuvântătoarelor concentrează în ele mult mai mult decât ne-am putea imagina noi.
M-a atras ca un magnet această lume. Parte din copilăria mea se identifică cu dorința de a înțelege admirând neînțelesul.
Era inevitabil ca, atunci când cuvintele mele au început să se rostească și rostuiască poetic, să nu încerc să aproximez, să traduc în limba noastră trăirile unor limbi necunoscute. Așa s-au născut cărțile mele “Jocuri încrucișate” și “Lina lumina”.
Așa am încercat să nu pierd copilăria, să nu las să rătăcească vreodată copilul din mine. Pe aceste drumuri am întâlnit “Fascinația copilăriei”. Cum să n-o însoțesc, cum să nu fiu bucuros că mă acceptă cu ea, că nu mă crede străin de lumea ei!?
Cu siguranță, cine-și pierde copilăria se pierde pe sine. Iar cine nu trăiește în fascinație copilăria și nici nu dă copilăriei fascinația pe care o merită a trăit degeaba. Nu există posibilitate de a alege între a fi cuvântător în lumea necuvântătoarelor și necuvântător în lumea cuvântătoarelor! Între copilărie fără copii și copii fără copilărie!

LACÃT GURII

Ani la rând, din clipa în care am început să cred în „cuvântul public”, a trebuit să pun lacăt gurii mele. N-am putut niciodată, până în decembrie 1989, să spun un adevăr până la capăt. Pentru că, practic, era imposibil acest lucru. Cenzura era întotdeauna de veghe, chiar dacă, în ultimii ani, se numea, mascat, „lectură de îndrumare și control”. Alții, pe la secțiile de presă sau pe la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, decideau ce poate și ce nu poate fi scris/publicat. Am trecut prin experiența amară a unor veritabile hăcuiri ale textelor pe care am încercat să le public. Dacă un colaborator ca N. Steinhardt încerca să mă „protejeze”, (știind mai bine decât mine ce ar avea șanse să „treacă” de cenzură, deși, vai, de atâtea ori s-a intrat cu barda în textele lui, nici el neputând intui până unde poate merge „vigilența” veghetorilor la liniștea, „siguranța ideologiei”), alții, ca Radu G. Þeposu, greu au putut accepta că nu am retras textele care le fuseseră maltratate „sus”. Deși știau și aceștia foarte bine cum stau lucrurile și că greu puteai să-ți manifești curajul de a te înfrunta cu cenzorii care, culmea, erau, mulți dintre ei, conștienți de aberațiile pe care le slujeau, fie și pentru o bucată (bună, ce-i drept!) de pâine.
Atât cât am putut, m-am slujit de metaforă. Aceasta putea să mascheze îndrăzneli care nu se puteau spune pe față. Cu metafora era mai ușor de adormit vigilența cenzorilor. De pildă, eu nu am încetat să mă minunez cum a putut trece de cenzură un text al meu, apărut într-o carte de versuri, în care aluzia era, cel puțin așa credeam, fără echivoc: „Copacul acela înalt/ lasă o umbră pitică;/ gâzele-n iarbă-i măresc/ încet conturul,/fără să simtă, fără să vadă/până unde s-a-ntins împrejurul.//Copacul acela înalt/lasă o umbră pitică…” Copacul acela înalt, în viziunea mea poetică, era Ceaușescu, iar gâzele, slugile lui ideologice, îi întindeau la nesfârșit conturul umbrei sale mici. Iată o subversiune care le-a scăpat. Era mica mea victorie, mica mea luptă, inegală, cu mai marii zilei. Aceasta într-o carte de versuri, Muzeul de iarnă, din 1986, în care mai erau titluri ca Viața obligatorie, Cuvântul ce n-a mai vorbit, Nostalgii interzise. Cenzura ne făcea să încercăm să fim subtili, aluziile să se ascundă sub paravanul metaforei.
Apoi am început să spunem totul, nu doar să spunem adevărul, ci și să forțăm să trecem dincolo de acesta, abandonând eleganța stilistică, înlocuind-o cu verbul aspru, cu adjectivul fioros. Am început să fim răi, necruțători, într-o încercare de a compensa toate frustrările și toate interdicțiile atâtor ani. Nu mai era loc nici de cenzură și nici de autocenzură. Toată lumea se trăgea de brăcinari cu toată lumea, nici nu se mai putea pune problema unui minim respect. Ca să arătăm cât suntem de breji, trebuia neapărat să înjurăm pe șefii de Stat și de Guvern! Ca o culme a libertății, chipurile!
După ce ne-am mai dezmorțit, insulta și calomnia i-a dus pe unii în sălile de judecată, speriindu-i cu ce se poate întâmpla nepunând lacăt gurii lor.
Dar acum, oare acum, detașați, chiar putem spune lucrurilor pe nume, chiar putem avea curajul să spunem adevărul gol-goluț? Eu, de pildă, încă n-am scăpat de „păcatele” autocenzurii. Ca să spun adevărul despre ce se întâmplă în fiecare zi cu noi, am recurs la jurnal. Dar și acolo, parcă, mai pui frână gândului. Chiar dacă nu lași, testamentar, ca jurnalul să fie tipărit la… treizeci de ani după moarte.
Anul trecut, la cincizeci de ani, mi-am propus să scriu jurnalul întregului an. Și am scris cinci sute de pagini. Cu sânge rece. Ba chiar am tipărit acest jurnal, Arheologia clipei. Și-l țin în „stoc”, pentru că, dacă l-aș difuza, aș declanșa un… adevărat scandal.Iată paradoxul: cu ani în urmă, alții opreau difuzarea unor cărți, ba chiar le trimiteau la „topit”. Azi mă autocenzurez. Și-mi interzic difuzarea unei cărți. Ca un veritabil cenzor!

LA UMBRA NORILOR

Petru Creția, în discreția lui, ne-a lăsat o operă copleșitoare. L-am descoperit în primii ani de facultate, la umbra “Norii”-lor săi, cartea prin care am avut revelația unui autor de mare profunzime. Cum putea fi altfel un traducător din Vechiul Testament – Iov, Iona, Ruth, Cântarea Cântărilor, dar și din greacă, latină (Dante, De vulgari eloquentiae, Epistolae, Eclogae), italiană, franceză, engleză?
Pe Platon și pe Eminescu i-am cunoscut și datorită lui Petru Creția. La Platon a lucrat cu Noica, cu D. Vatamaniuc a lucrat la Eminescu. S-a însoțit mereu de mari caractere, pentru că nu s-a înhămat niciodată la fleacuri. Un apropiat se întreba, cu amărăciune, în 1997, în 14 aprilie, la moartea lui, când televiziunile au anunțat dispariția sa în plină putere de muncă, câți dintre cei care află de moartea lui Petru Creția auziseră vreodată de el?
Norii (Cartea Românească, 1979), Epos și logos (Univers, 1981), Poezia (1983), Pasărea Phoenix, (1986), Oglinzile (Humanitas, 1993), Luminile și umbrele sufletului (Humanitas, 1995), Catedrala de lumini. Homer, Dante, Shakespeare (Humanitas, 1997), În adâncile fântâni ale mării (Humanitas, 1997), Testamentul unui eminescolog (Humanitas, 2000). Iată doar câteva dintre realizările celui care, în 1975, se înhamă la editarea operei complete a lui Mihai Eminescu.
Petru Creția credea că “trebuie să trăiești pe măsura puterilor tale, să-ți găsești locul tău adevărat, să te mulțumești cu a fi ceea ce ai fost menit să fii. Mulți se înstrăinează de bucurie, tocmai pentru că se înstrăinează de ei înșiși.”
Petru Creția, născut la 21 ianuarie 1927, la Cluj-Napoca, a trăit pe măsura puterilor sale, ca profesor de limba greacă, editor al lui Platon, eminescolog, filosof, eseist și traducător, universitar, conducător de revistă de istorie literară după 1989 (Manuscriptum).
Ar fi putut fi astăzi un venerabil de 80 de ani! Dar nu e decât amintire! Pentru unii, câți?, dintre noi! Noi, care îngropăm în uitare, îi împingem spre marginile memoriei și pe mulți contemporani, într-un dispreț față de valorile umanismului. Ne purtăm de parcă am avea atât de multe valori încât ne putem permite să le abandonăm, să le aruncăm la coșul de gunoi al istoriei. În timp ce “granzi” de doi bani, cu miliardele lor cu tot, intră cu de-a sila în viețile noastre, pe toate programele de televiziune. Ei ne dau porția de circ zilnic, când multora le lipsește și porția de pâine, amară!
Iată-l pe Petru Creția într-un “Exercițiu metric”: “Negri vulturi orbi ocolesc prin vreme, /Albe rugi se izbesc de ceruri,/ Vârste vechi se întorc și stau/ Otrăvite-n lume.//Ochii vechi au uitat durerea, /Timpii noi se opresc în maluri, /Greu se întorc spre izvor/ Pierdutele ape.// Oarbe rugi se izbesc de arme, /Nu mai știm dacă timpul trece,/ Greu învinge gândul cel drept / Nelegiuirea.// Negru stă între pulberi timpul,/ Greu te speli de noroiul lumii,/Rupte lănci zăbovesc în carnea/ Neizbăvirii.// Neamuri vechi putrezesc în umbră/ Greu răbdând umilința rece,/ Fără saț sug din vlaga lumii/ Viermii puterii.// Vino timp să deschizi în ziduri/ Mândre porți înspre legi necalpe,/ Drepte ruguri să aprinzi în seara/ Dreptei osânde.”
Cine mai are timp de Petru Creția?
Dacă nu noi, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când?

MONOGRAFIA IDEALÃ

A apărut în ultima vreme un număr semnificativ de monografii ale unor localități din mediul rural, într-un elan recuperator, dar și din dorința de afirmare, de legitimare a unor colectivități tot mai amenințate de modificări structurale substanțiale.
Autorii acestor monografii sunt, cel mai adesea, dascăli, ba chiar și preoți, cei care au gestionat ani buni istoria unor localități, dar au adunat și mărturii despre acestea, au fost parte a devenirii lor.
Sigur, efortul este mai mult decât meritoriu, până la urmă și o lucrare proastă își are „meritele” ei, oferind o bază de date care poate fi luată, chiar dacă cu rezerve, în considerare.
Din păcate, unele monografii au fost confiscate de primari, care au finanțat tipărirea, cu prețul evidențierii contribuției lor ”neprețuite” la asigurarea prezentului luminos și a viitorului și mai și! Dacă vor fi aleși tot ei.
Și-atunci ne-ntoarcem iar la o întrebare simplă: cine e în măsură să-și asume un astfel de demers, ca el să nu-și piardă valabilitatea odată cu încheierea mandatului finanțatorului?
Ideal ar fi să-l urmăm pe Dimitrie Gusti, întemeietorul primei școli românești de sociologie, și să avem în calcul observația directă, în cele șapte componente ale sale: „sinceră și obiectivă - exactă, pătrunzătoare și completă - verificată și controlată - colectivă - informată și pregătită – intuitivă”. (D. Gusti, Opere, vol. I, Ed. Academiei, 1968). Tot D. Gusti ne oferă și „rețeta” unei monografii complete, care trebuie să cuprindă: „un studiu al tuturor cadrelor: - cadrul cosmologic: cum e așezat satul, cum e determinată viața acestuia de teritoriu (munți, ape etc.), de subteritoriu (zăcăminte etc.), și de suprateritoriu (faună, climat etc.) - cadrul biologic: studiul populației, alimentație, igienă etc. - cadrul istoric: trecutul satului - cadrul psihic: conformism și inovație, conflicte etc.”, dar și cadrul „manifestărilor sociale: - manifestări economice: producție, câștiguri, comerț etc. - manifestări spirituale: religioase, artistice, morale, ideologice - manifestări juridice: obiceiuri juridice locale, forme de reglementare a conflictelor - manifestări politice: forme de organizare și administrare”.
Pot fi toate aceste competențe la îndemâna unui singur om? Cine, cum, în cât timp ar trebui să facă studii monografice, în condițiile în care experiențele interbelice sunt irepetabile.
Echipa lui Dimitrie Gusti a efectuat mai multe cercetări monografice la Goicea-Mare (1925), Rusețu (1926), Nerej (1927), Fundu Moldovei (1928), Drăguș (1929, 1932, 1933), Runc (1930), Cornova (1931), Șanț (1935-1936), cu rezultate remarcabile.
La rândul său, Henri H. Stahl, în 1939, oferă „Planul monografiei satului Nerej”, în trei volume: ”vol. I - I. Cadrul cosmic: 1. Geografia fizică, 2. Geografia umană, 3. Considerații privind lupta omului cu natura, II. Cadrul biologic: 1. Populația din Vrancea, 2. Structura antropologică a populației, 3. Istoria descendenței familiale, 4. Analiza demografică a zonei, 5. Alimentația locuitorilor, 6. Locuințele, III. Cadrul istoric: 1. Satul - formă elementară a vieții răzeșilor, 2. Satele stup și roirile, 3. Organizarea cvasistală a Vrancei, 4. Luptele sociale în Vrancea, 5. Apariția satului Nerej actual, 6. Procesul de dizolvare a organizării sociale din Nerej, IV. Cadrul psihic: 1. Colectivitatea psihică țărănească, vol II - I. Manifestările spirituale: 1. Școala, 2. Biserica, 3. Teologia populară, 4. Știința populară, 5. Arta populară: arhitectura; literatura, 6. Ceremonii și obiceiuri, vol III - II. Manifestările economice: 1. Categorii economice în satul Nerej, 2. Munca pământului, 3. Exploatarea pășunilor naturale, 4. Creșterea vitelor, 5. Exploatarea forestieră, 6. Industrii diverse, 7. Comerțul, 8. Unități economice: gospodăria și bugetele țărănești, III. Manifestările morale și juridice: 1. Viața juridică în trecut, 2. Viața procesivă la Nerej, 3. Codul pădurilor, IV. Manifestări administrative, V. Unitățile sociale: 1. Familia, 2. Gospodăria și familia lui I. Șt. Badiu, 3. Þiganii, VI. Procese și tendințe sociale: 1. Invadarea terenului comun de către proprietățile particulare”.
Nu e un plan ideal, dar e un punct de plecare științific, pe care ar trebui să-l ia în calcul cei care, în condițiile de azi, publică monografii rurale.
Pentru a putea face bine, cu aceleași eforturi poate, ceea ce destui fac rău! Mai ales că nu toată ziua se poate face o astfel de monografie și nici nu se pot găsi mereu bani pentru orgolii și vanități locale!

ADIO, ONOARE!

Într-una din deplasările în Statele Unite, l-am rugat pe una dintre gazdele mele, să-mi semneze și ștampileze „delegația de serviciu”. Foarte amabilă, îmi semnă delegația. I-am restituit-o, ușor jenat pentru insistență, cerându-i să-mi pună și ștampila. Îmi replică, cu seninătate, mi-a spus că nu e nevoie, fiindcă e acolo semnătura sa. A trebuit să-i explic că la noi „semnătura” n-are nici o valoare fără ștampilă. S-a uitat nedumerit la mine și mi-a îndeplinit dorința.
Oricum, „ștampila” ar fi trebuit să nu fie necesară, câtă vreme exista o „dovadă” incontestabilă a efectuării deplasării: biletele de avion.
Dar la noi și când e pusă „ștampila” pe un „document”, sunt suspiciuni, planează neîncrederea.
Cum să mai putem vorbi la noi de binecunoscutele „gentlemen’s agreement”, să ai adică încredere într-un angajament cu cineva, fără să semnezi, să parafezi vreun document, doar bătând palma?
De unde să putem invoca încredere, onoare, câtă vreme, avem exemple celebre de la vârful conducerii țării, respectul fața de cuvântul dat e vorbă-n vânt!?
Nu mă interesează dacă Traian Băsescu este sau nu președinte. Dar onoarea unui președinte mă interesează, fiindcă respectul și încrederea vin din onoare. La toate nivelurile, cu atât mai mult la… cele mai înalte niveluri. Dacă un premier declară că își dă demisia și nu și-o dă, dacă un președinte de țară declară același lucru și nu se ține de cuvânt, s-au dus dracului încredere, onoare.
Cine minte o dată poate minți oricând, iar dacă scena politică actuală din România arată așa cum arată, la rădăcina acestui rău stă tocmai lipsa de onoare a celor mai mulți politicieni, pentru care „onoarea” e un cuvânt fără valoare. Dacă două partide merg împreună în alegeri – PSD cu PC sau PD cu PNL – dar la prima ocazie, cuvântul dat, înțelegerea cad ca un castel de nisip. Dacă partidele se mint între ele, dacă politicienii dau mâna, însă strângerea ei n-are nici o semnificație, e treaba lor, dar dacă partidele și politicienii ne mint pe noi, aceasta e treaba noastră.
A scuza lipsa de onoare cu „interesul pentru soarta țării” stârnește cel mult un zâmbet caragialean. Chiar atât de prost, de naiv să fie considerat poporul de către aleșii lui? Chiar atât de înțelegători suntem, chiar putem ierta la nesfârșit pe cei care ne mint, care nu-și țin cuvântul, care și-au pierdut onoarea?
Se spune că dacă cineva te minte o dată și e iertat, să-i fie rușine, dar dacă cineva te minte încă o dată și-l ierți, să-ți fie rușine.

MONICA DOHOTARIU,
„UNIVERS SÃSESC”

Monica Dohotariu se află în fața unui nou examen artistic. Nu unul de radicalitate stilistică ci de opțiune tematică, de circumscriere unui univers încărcat de metaforă și culoare.
Într-un deceniu și jumătate, Monica Dohotariu (de profesie economistă, dar și absolventă a Școlii de Artă din Târgu-Mureș, în 1993, a participat până acum la expoziții de grup la Târgu-Mureș, la Galeria "Unirea", în 1993, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, la Brăila, în 2002, a organizat prima expoziție personală, la Galeria "Unirea" din Târgu-Mureș, în 2005, urmată de o alta la Galeria B.C.R., de alte prezențe publice în diverse galerii, a participat în Taberele de creație de la Sovata, de la Seleușul Mic, Cund și altele) a fost o prezență dinamică, cu toată discreția ei. În expoziții de grup, în personale, în tabere de pictură, artista și-a încercat o mare varietate de corzi plastice, rămânând însă, mereu, „prizoniera” de bună voie a lirismului.
Pentru că aceasta este prima notă caracteristică a întregului demers plastic al Monicăi Dohotariu: poezia. Peisaje, flori, naturi moarte, ba chiar și compozițiile abstracte capătă distincție prin metaforă. Într-un echilibru al metaforei compoziției cu metafora culorii.
Armoniile cromatice actuale ale Monicăi Dohotariu se focalizează în noua sa expoziție pe un spațiu cu particularități de istorie dar și particularități arhitectonice.
„Univers săsesc” este o cercetare afectivă cu instrumentele plasticului. Geometriile pe care le configurează Monica Dohotariu sunt în primul rând emoție. Emoție puternică, dacă avem în vedere tonurile cromatice ferme, tari, fără stridențe însă, din lucrările în tempera mai ales. Lucrările în ulei își mai îndulcesc culorile, tonurile sunt mai calde, evanescente. Fie că e vorba de străzile și clădirile Sighișoarei, fie că e vorba de sate mai puțin notorii – Cund, Seleuș, dar cu identitate arhitectonică inconfundabilă. Siluetele clădirilor, dar și detaliile acestora oferă mereu pictoriței posibilitatea de descoperi semnificantul, relevantul, ceea ce poate să comunice artistic. Se trece cu ușurință de la detaliu la panoramic, schimbarea unghiului demonstrând subtilitate interpretativă. „Universul săsesc” al Monicăi Dohotariu e unul auster, prezența umană e exclusă, ca o sugestie a pierderilor în acest sens a unor cândva înfloritoare comunități etnice.
Pictura din această expoziție a Monicăi Dohotariu este și recuperare/restituire a unui trecut care continuă să-și mențină în liniile sale importante parfumul epocii. Ulițe, curți, case, recompun amintirea unei lumi.
„Universul săsesc” pe care ni-l propune Monica Dohotariu vine să completeze interesul crescând al multor plasticieni pentru abordări artistice tematice, pentru sondări de profunzime. Sigur, se poate pune și întrebarea câtă inspirație și câtă tehnică presupune o astfel de formulă? Pot spune că Monica Dohotariu a gestionat bine starea de creație, dând tehnicii ce-i al tehnicii, dar și inspirației i-a dat toate șansele să se manifeste, căci, se spune, și inspirația trebuie chemată.
Semnele plastice pe care ni le propune Monica Dohotariu au însă semnificații multiple. Fiecare lectură poate urmări un mesaj sau altul al acestor lucrări, poate accepta ierarhii sau priorități ale impresiei. Ansamblul perceptiv este însă unul convingător. El poate satisface cele mai rafinate gusturi. Monica Dohotariu este convingătoare și în această ofertă culturală, demonstrând că știe să pună în ecuație tradiția cu modernitatea. Cred că e necesar ca ea să nu se oprească aici. Filonul este prea generos, e greu să reziști tentației de a duce lucrurile până spre ultimele consecințe.

MARATONUL LITERAR

Dorința de promovare a lecturii e o obsesie frumoasă a celor care știu care e prețul (corect) al cititului. Cum nu există scriitor ideal, nu există nici cititor ideal. Nici unui scriitor însă nu-i este indiferent cine e cititorul său, cum e citit/receptat, ce impact au cărțile sale asupra cititorilor.
Cât timp mai poate fi alocat astăzi lecturii e o altă problemă care își caută argumente. De ce să citim, când putem să stăm cu telecomanda în mână, leneși, pe o canapea, moțăind, tresărind la poveștile de dragoste ale lui Mircea Radu, la gesturile (surpriză) ale Andreei Marin, la icnetele lui Radu Negru etc. etc.
Iar dacă citim, ce citim și cât citim, ca să nu ne apuce toropeala, să nu adormim cu cartea pe piept și cu ochelarii pe nas?!
Un librar îmi spunea zile trecute că la nivel de județ se vând cărți de un miliard (vechi) pe lună. Nu e mult, dar nici nu e puțin. Librarii nu ne spun însă ce cărți au vândut, fiindcă nu e totuna dacă vând cărți cu subliteratură sau vând carte de calitate. Oricum, important este că se și citește, iar în ceea ce privește gusturile, alegerea cititorului, e greu de intervenit ferm, pentru că gusturile nu se formează peste noapte, iar responsabilitățile pentru acestea trec și prin familie, școală etc.
Câtă vreme se cumpără carte, mai înseamnă că în unele case mai există un mic sanctuar numit bibliotecă, i se mai dă o șansă cărții, admițând că prea puțini sunt cei care cumpără carte pe post de bibelou sau ca să-și impresioneze prietenii cu cărțile din... dotare.
Am vizitat o expoziție de carte din bibliotecă, iar unul dintre vizitatori se arăta revoltat că nu arată prea bine cărțile, sunt uzate, au coperți patinate de vreme. N-a înțeles personajul nostru că era trist dacă acele cărți arătau ca noi, pentru că într-o astfel de situație e probabil ca ele să nu fi fost citite, ceea ce pentru o carte e foarte trist.
Apostolii lecturii găsesc mereu formule noi de promovare a cărții. Și nu oricum, ci la nivel european. Un fel de “Cititori din toate țările, uniți-vă”. La ce altceva mă pot gândi în perspectiva unui "Maraton Literar European", primul organizat în Europa unită, la care vor participa, de 9 mai, Ziua Europei, și România. Vor fi citite, timp de opt ore, texte de autori italieni, greci, bulgari, spanioli și români. Ideea este interesantă nu prin ceea ce se va reuși în cele opt ore, ci prin semnalul de alarmă care se poate trage astfel în sprijinul lecturii.
Căci, dacă lectură nu e, nimic nu e!








BÃSESCU PREȘEDINTE,/
CA SÃ FIE CA-NAINTE!

În fața unei situații politice inedite, clasa noastră politică a început să scoată de la naftalină toate cârpele de după decembrie 1989, cu care s-a șters peste toate guvernările.
Scoase la vedere, boarfele politicii românești au început să miroase rău, să pută, ar spune cineva mai puțin simandicos, și să ne amețească pe toți.
Despre cât de importantă este miza acestor fluturări în vânt de cârpe ale politicii, e greu de deslușit într-o logică elementară. Foarte sofisticată, labirintică, e subterana acestor dispute, pe care nu le mai înțelege nimeni.
Mai degrabă îți vine să crezi că, de fapt, nu există nici o miză, că de fapt e un circ gratuit al politicienilor, care, pentru a nu fi uitați de cei care i-au creditat, se dau în spectacol. În stambă.
Dar zarurile au fost aruncate. Sigur, nu văd de ce n-am crede că sunt măsluite. Pentru că, dincolo de aparențe, prea puțini au convingerea că nu e o dispută fără noimă, fără finalitate, căci e greu de admis că există sorți de izbândă împotriva lui Băsescu, președintele suspendat.
Paradoxal, dacă e să dăm crezare sondajelor, Băsescu stă cel mai bine în topul personalităților politice și nu văd de unde se vor aduna atâtea energii pentru mobilizarea electoratului la vot. N-am abilități în a face estimări, prognoze, profeții, dar simt eu că va fi cea mai slabă participare la vot a electoratului. Din toate motivele. Din comoditate, din dezinteres, din neînțelegerea acestei acțiuni. Și, de fapt, cui folosește ea?
Băsescu va rămâne, oricum, în antologia politicii românești (ca și un premier cu celebra afirmație „luminița de la capătul tunelului”) prin „președintele cinci minute”. Angajamentul său nerespectat de a-și da demisia în „cinci minute” a compromis orice încredere în politicianul român. Sigur, în primul rând, l-a compromis pe președinte, a cărui credibilitate nu mai are nici un suport. Cum să mai crezi pe cineva când afirmă că se va retrage definitiv din politică, dacă la referendum poporul va zice nu?! Vorbe-n vânt! Acum poate spune președintele orice, nu ne mai lăsăm îmbătați cu apă. Dar, ca și altădată, s-a făcut o promisiune, cu garanția că ea nu va trebui ținută. Pentru că, nu-i așa, președintele e sigur că nu va avea nici o izbândă referendumul și, în caz că, totuși, se va întâmpla minunea, atunci vor veni susținătorii, vor invoca interesul național și președintele nu va putea să se țină de cuvânt, să se retragă definitiv din politică.
S-a ajuns la o situație fără precedent, de incompatibilitate între două forțe politice: președintele, pe de o parte, Guvernul și Parlamentul, pe de altă parte.
Admitem că Băsescu revine la Cotroceni. Să încercăm să ne imaginăm scenariul în care s-ar putea comunica între aceste instituții, după ce președintele a etichetat ca neligitim Guvernul, iar Parlamentul că e plin de hoți sau mai știu eu de ce…
Aceasta ar însemna încă mai bine de un an și jumătate, cel puțin teoretic, de relații încordate, între instituții care nu sunt un scop în sine.
Dar jocurile politice în România sunt imprevizibile. Politicienii stau bine în fotoliile lor și nici nu se gândesc la anticipate.
Și dacă, totuși, acestea vor fi, cine cu cine va mai guverna? Ce coaliții se vor putea face? După cât de pestriț e spectrul politic românesc, se arată la orizont, pe termen lung, guvernarea minoritară.
Adică lungi perioade de instabilitate politică și administrativă, în care Europa, sătulă să tot intrăm în ea, ne-ar putea arăta chiar cartonașul roșu.

VIAÞA PE UN PERON

Moartea unei mari personalități ne impresionează și e greu să ne reprimăm impulsul de a aduce un omagiu, deși o lacrimă în tăcere face mai mult decât un bocet... publicistic. Și, totuși...
Pe Octavian Paler l-am cunoscut în primul rând din cărțile sale ca, mai apoi, să-l descopăr pe micul ecran, mereu în linia întâi a luptei în apărarea democrației, a adevărului, în război total cu impostura din viața publică.
Vehemența lui m-a descumpănit în primă instanță, crezând că e angajat politic și atunci credibilitatea se ofilește la umbra sau sub soarele oricărei ideologii. Când însă, schimbându-se rolurile în fața bucatelor, a fost la fel de necruțător, de radical în opinii, cu cei de la Putere, m-a cucerit. Iremediabil.
Interesul meu pentru talk-show-uri a scăzut încet-încet, convins, cu fiecare nouă emisiune, că se bate apa în piuă într-o complicitate tacită dintre moderatori și invitați. Se știe, talk-show-urile sunt producții de televiziune cu cheltuieli minime, iar cultivarea lor de către televiziuni e o formulă adesea ipocrită de a face economii. Pe de altă parte, gură cască cum suntem, nu puțini sunt cei care se lasă ademeniți de dezbateri TV ale unor adversari politici care, în platou se împroașcă cu noroi, iar în culise adesea se șterg reciproc și se îmbrățișează.
Cu Octavian Paler în emisiune nicio deviere de la normele moralei nu ar fi avut vreo șansă. A fost, pentru mine, tonifiant, mai ales că mi-am redus drastic în ultimii ani timpul alocat programelor TV. Pentru emisiunile care-l aveau ca invitat pe Octavian Paler îmi reconsideram atitudinea față de pierderea timpului cu telecomanda în mână.
L-am văzut în ultimele apariții TV, alături de Mihai Gâdea și Ion Cristoiu. La cei peste optzeci de ani ai săi, Octavian Paler trăia a doua tinerețe. O tinerețe încărcată de înțelepciunea unei vieți trăită în cultul respectului valorilor. Ardea ca o flacără, la maximă intensitate. Chiar dacă începuse să-i mai tremure glasul, gândirea sa avea pătrundere, acuratețe, subtilitate.
Nu pot să nu repet cuvântul cuceritor. Octavian Paler era cuceritor. Și-l simțeam sincer, cu judecată creștină, fără patimă, fără ură. Dar și fără îngăduințe, fără jonglerii conjuncturale.
Spunem, adesea, că nimeni nu-i de neînlocuit. Cu Octavian Paler însă lucrurile stau altfel. Fiindcă el chiar e de neînlocuit.
Devenise un senior al gândului românesc, al sentimentului românesc al ființei. Cred c-a murit neîmpăcat, dar nu fără speranță.

EUROSIMPATII

A căzut cortina peste Eurovision. Prima ediție pe care, de voie, de nevoie, am urmărit-o, nu atât pentru muzică, nefiind un consumator al genului, cât pentru curiozitatea de a afla cine cu cine simpatizează în Europa și pe unde avem români și în ce măsură ei se solidarizează cu țara mamă.
Și cred că nu e nici o îndoială că nu valoarea a fost criteriul care a stabilit ierarhiile acestei competiții, nici la această ediție sau, mai ales, la această ediție! Dar nici nu-mi făceam iluzii că o piesă ca „Liubi, liubi, I Love You”, un fel de struțo-cămilă muzicală, are vreo șansă, fiind un hibrid din toate punctele de vedere. (Acum a ieșit și mai clar în evidență comedia zbaterilor pentru a ne trimite reprezentantul nostru muzical în Europa. Nu știu dacă alți competitori, dintre cei clasați în partea superioară a „clasamentului” național, ne-ar fi adus un loc mai bun, măcar unul care să ne asigure calificarea direct în finală anul viitor! Oricum, nu știu ce mă face să cred că ierarhia pieselor românești în concursul de selecție a fost și consecința manelizării gusturilor în materie de muzică.)
A avut Todomondo ghinion? Dacă e să fim cinstiți, nu. Chiar dacă ne-a adus un loc cu ghinion, 13. Dar nici nu avem pe cine ne supăra, pentru că, până la urmă, „juriul” e invizibil, nu doar anonimizat în telefoane și SMS-uri. Nici la bursa pariurilor piesa noastră n-a coborât sub locul 11, fiind cotată pe locurile 11 – 14.
Pentru România era de așteptat ca Spania, un fel de a doua Românie în această perioadă, să dea o notă maximă. Am avut emoții la Moldova, dar se vede că „sentimentul românesc al ființei” a învins. A fost la reciprocitate, și noi acordându-le tot nota maximă a solidarității. Ungaria a ținut și ea aproape. Și nici noi nu ne-am uitat strâmb la ea! În rest, din Irlanda și până-n Grecia, ne-am verificat interesul românilor din afara granițelor, pentru România. Dacă va fi așa și la „referendumul președintelui”, atunci s-a făcut mult zgomot pentru nimic.
Marile puteri ale Europei sunt la coada muzicală a ei, Anglia, Franța, Germania fiind „marile învinse” ale acestei ediții, cota lor de simpatie fiind cam tot pe acolo.
Þările mici sunt tot mai prezente la vârful acestei competiții, iar notele date de Malta au aceeași valoare cu cele date de Franța. Iar simpatizările reciproce pe criterii etnice sunt tot mai evidente și mai influente în configurarea ierarhiei la Eurovision.
Cât despre Serbia, ea a revenit între țările europene, măcar muzical, după exilul politic în care a fost trimisă de ani buni.
Anul trecut au votat la Eurovision peste patru milioane de telespectatori. Clasamentul rezultat este, până la urmă, opțiunea celor care votează, indiferent de gusturi. Ar fi interesant un clasament al unui juriu format din specialiști, cât de cât „neutri”. Dar, în materie de artă, oricum ierarhiile sunt relative. Subiective.
Până la urmă, dincolo de învingători și învinși, există un mare câștigător: publicul. Iar Eurovisionul își are publicul său transfrontalier.
Cât despre organizatori, o clipă am avut sentimentul că visez. În prag de vară, chiar dacă la Helsinki, Moș Crăciun să-și deschidă tolba cu daruri? Sau s-a rătăcit la Eurovision din cauza „încălzirii globale”?

ARTA AMATOARE

„Arta amatoare” e o sintagmă cel mai adesea depreciativă, un stigmat care ignoră o realitate irefutabilă: nimeni / nimic nu e mai presus de valoare. Disprețul suveran, refuzul oricărui gest de condescendență au aruncat uniformizator, la coșul de gunoi, ceea ce nu avea garanții universitare. Negarea oricărei perspective, doar din considerente de studii, mi se pare ipocrizie crasă. Valoarea poate exista dincolo de orice studii, la fel cum la umbra atâtor diplome stau impostori. Pentru că o diplomă nu-ți dă și garanția talentului și a valorii. E doar o calitate. Atâția „diplomați” s-au cufundat în anonimat. O operă n-o poate legitima nici o diplomă și n-o poate susține nici o licență, dacă ea n-are… valoare.
Disputa pe tema amatorism/profesionalism a făcut să curgă multă cerneală, să se ascută multe săbii. Mult zgomot pentru nimic. Pentru că există o singură realitate incontestabilă: valoarea. Restul e tăcere.
Arta amatoare a fost un instrument al politicii de tăvălugire a valorilor la un nivel cât mai jos. A făcut pârtie tuturor veleitarilor și refuzaților. Dar nu toți amatorii sunt o apă și-un pământ. Există un bun simț ca paradox al unui spațiu de creație marginalizat cu ostentație.
M-am întâlnit prima dată cu „arta amatoare” a unui doctor de profesie, altfel un rafinat grafician, Silviu Olariu. În timp, am descoperit destui artiști plastici care și-au depășit condiția de amatori.
Fiecare cu limitele sale, fiecare cu talentul său și fiecare cu truda, cu eforturile proprii pentru a se regăsi, pentru a se afirma, pentru a lăsa un semn al trecerii prin lume.
Am simțit la cei mai mulți pictori și sculptori amatori o irepresibilă dorință de a crea universuri plastice. Mulți chemați, puțini aleși. Nu se poate să nu apreciezi însă eforturile unor oameni cu sensibilitate de a da curs unor porniri lăuntrice, unei nevoi sincere de exprimare.
Oameni de vârste și calibre diferite au trecut prin sita elanurilor creatoare… amatoare. Puteau merge la pescuit, puteau croșeta, puteau adormi cu telecomanda în mână. Au ales însă șevaletul, albul pânzei și dorința de a se rosti/rostui prin linie și culoare. Ce e rău în aceasta? Fiecare are locul său în lume și în artă. De unde atunci atât dispreț și desconsiderare? Nimeni nu ia locul nimănui, fiecare concurează singur pe locul său. Și, indiscutabil, fiecare vrea să performeze, să realizeze lucruri de valoare. Unii au conștiință artistică, alții aspiră la ea. Încă n-am întâlnit pe cineva să trateze cu superficialitate… opera sa. Valorile se adună prin scădere, prin selecție. Până la urmă, valorile rămân, se impun, ajung să depună mărturie pentru un timp.
Am privit întotdeauna cu simpatie pe cei care între atâtea oferte și tentații cotidiene alegeau creația – literară, plastică, muzicală…amatoare.
E greu de crezut că vreo „instanță” critică responsabilă poate fi sedusă de facil, de kitch, de nonvaloare. Dar e imoral să nu vrea să vadă valoarea acolo unde ea există, s-o afirme, s-o încurajeze, dincolo de statutul… universitar. Arta plastică nu dăunează grav sănătății.
Ce am admirat la această lume care gravitează în jurul artei plastice… amatoare e un puternic sentiment de solidaritate, un cult al prieteniei întreținut cu inima larg deschisă.
Miza nu e mare! Există o bucurie a firescului, a simplității. Există o terapie prin artă. Atâția oameni derutați, dezorientați, rătăciți se salvează prin artă. Se mântuiesc prin artă. Am văzut un criminal care-și ispășea păcatul în închisoare și care a realizat că-și mai poate păstra condiția de om descoperind puterea tămăduitoare a picturii, făcându-și din propria celulă un spațiu umanizat, un atelier de artă.
Cum să nu saluți atunci fiecare tentativă de a ieși din mocirla existențială, țintind la înălțimile artei?
Trufia unor „profesioniști” negativiști ar putea fi potolită cu un orgoliu fariseic: ei se văd cât sunt de mari, ce statură artistică au, numai dacă există „șesuri”, numai dacă există cei „mici”.
Arta plastică amatoare e un fenomen care nu poate fi ignorat. El trebuie analizat cu simț critic și responsabilitate, cu iubire, și susținut atunci când e de susținut. Nimeni n-are de pierdut nimic. Cum să se teamă un mare artist de un amator?
Am stat în spatele unor artiști „amatori” și i-am urmărit lucrând. Am văzut oameni fericiți, care radiau o bucurie contagioasă. I-am văzut îmblânzind culorile, turnându-le în tipare imaginare, sperând să mai adauge un licăr de lumină pe obrazul înlăcrimat al lumii.
Fiecare are un loc sub soare, cu fiecare are Dumnezeu un gând.
Dumnezeu să binecuvânteze arta plastică, fie ea și… amatoare! Pe cei care cred în ea!

SCRIITORI UITAÞI

Orice scriitor adevărat și care crede în scris ca într-o a doua religie a sa face un pariu cu eternitatea. Atunci când scrie, scrie și cu sentimentul duratei, al reverberării în timp a lumii pe care a creat-o prin puterea talentului și muncii sale. Speră, cu alte cuvinte, nu doar să dea un sens existenței proprii, ci și să lase urme, să dovedească faptul că nu a făcut degeaba umbră pământului, că mult/puținul har care i s-a dat nu a fost lăsat să se risipească.
Cred că fiecare scriitor care se respectă, respectând cuvântul scris, își asumă și o imensă responsabilitate. Scrisul nu e obligație, nimeni nu poate da sarcini de scris (deși, vai, ce bun ar fi un editor care să te plătească în avans să-i scrii o carte), și puțini sunt aceia care pot trăi din literatură.
E o nedreptate care i se face scriitorului. Un pictor poate trăi din arta sa, un muzician (solist vocal, instrumentist) poate trăi din harul său – un scriitor, nu. Decât cu, vai, atât de rare și puține excepții.
Scriitorul are însă o șansă pe care nu o au prea mulți: să rămână în memoria unei colectivități. Cărțile sale, ajunse în biblioteci, pot să depună peste timp mărturie pentru un destin. Din când în când, un cititor (rătăcit) îi poate lua cartea din raft, s-o citească. E un privilegiu să intri în dialog cu cineva chiar și după ce existența ta pământească și-a încheiat cursul.
E de-ajuns însă, e suficent ce rămâne în jocul întâmplării pentru viața postmortem a unui scriitor?
Despre mulți dintre scriitorii care mi-au însoțit adolescența mea bistrițeană, aproape că nu se mai aude nimic. Îi mai evocăm unii și alții, în cine știe ce împrejurări, mai mult sau mai puțin literare. Mă gândesc la Lucian Valea, Dumitru Andrașoni, Valentin Raus, George Roș, Luca Onul, Radu Săplăcan...
Cred că fiecare dintre aceștia ar merita în posteritatea lor ceva mai mult pentru ceea ce au făcut ca scriitori. Poate că o placă memorială pe casele/blocurile în care au locuit, poate că niște busturi într-o imaginată de mine “Alee a scriitorilor” (ca la Chișinău), în parcul orașului sau în localitățile natale. Sau niște școli să primească numele unor scriitori dispăruți?! Sau chiar niște cămine culturale!
Poate că, din când în când, le-ar putea fi reeditate cărțile lor mai importante. Poate că în bibliotecile din județ ar putea fi puse și fotografii/portrete ale unor autori locali dispăruți, într-o galerie care poate completa nume ca Andrei Mureșanu, Ion Pop Reteganul, Liviu Rebreanu, George Coșbuc. Pentru a demonstra că a existat o continuitate a scrisului în acest spațiu, că după moartea lui Rebreanu (1944) nu a fost un deșert literar în zonă.
Cine însă își va asuma această bătălie cu trecutul/ viitorul unor scriitori? Până la urmă, poate că tot scriitorilor le rămâne datoria morală de a-și găsi parteneri (din administrație?) pentru astfel de demersuri. Fără excese, cu măsură, pe măsura fiecărui scriitor dispărut în parte, se poate face ceva. Din respect, din prețuire. Din iubire!

DAÞI LA SÃRACI, NU RECICLAÞI

Citeam în presa centrală că „operațiunea reciclarea electronicelor” ne va costa vreo 15 milioane de euro. Nu e o sumă mare, dar nu e nici de neglijat.
Îmi amintesc, în unele ieșiri ale mele în străinătate, că pe trotuare tronau la primele ore ale dimineții, în diverse locuri, aparatură electronică (televizoare, calculatoare, imprimante), dar și frigidere, mobilier, haine etc. etc. Persoane particulare sau firme renunțau la diverse obiecte de „inventar”, din diverse rațiuni, altele decât starea bunurilor. Ele erau „reciclate” de săracii Occidentului, pentru că ele nu erau „gunoaie”, ele erau funcționale, utilizabile. „Săracii” erau de tot felul, mai ales emigranți, care se bucurau de „resturile” electronice.
După căderea cortinei de fier, destui unguri se „dotau” cu diverse bunuri aruncate de frații austrieci. Am văzut adevărate convoaie de mașini cu număr de Ungaria, burdușite de lucruri aruncate la „gunoi” de bogații Austriei.
E aceasta una din fețele „reciclării”. Societate de consum fiind și noi, va trebui să reciclăm, în conformitate co normele europene, tot felul de bunuri. Suntem însă destul de departe de ceea ce ar trebui să însemne „educația reciclării”. Când vor apărea și la noi containere ecologice de gunoi? Când vor fi containere separate pentru sticle, pentru haine, pentru resturi menajere etc? Când vom pune în aceste containere ceea ce scrie pe ele și nu vom arunca gunoiul menajer în containerul pentru sticle? (La austrieci sunt containere diferite, în funcție de culoarea sticlelor!!)
Noi am făcut câteva exerciții de imagine, câțiva primari bucureșteni ducând la „reciclare” televizoare, calculatoare „expirate”. Stricate, cu alte cuvinte. A văzut Europa că ne preocupă reciclarea electronicelor. Ba chiar au început să fie incluse în prețurile de vânzare ale unor electronice și costurile reciclării. Un alt labirint al banilor luați de la consumator, pentru o perspectivă nu prea apropiată. Până atunci, cineva se va folosi și de banii „reciclării electronicelor”. C-așa-i la noi.
Dar până a fi trimise la reciclare cine știe ce bunuri, n-ar putea ele să fie „reciclate” de cei nevoiași? Sau de sinistrați? Că sunt, în fiecare an, din păcate, destui sinistrați! Și n-o să fim mai puțin europeni prin aceasta!

NÃZBÂTIILE VERII

De cele mai multe ori suntem tentați să „contestăm” copilăria generațiilor ultimilor ani, văzând-o dependentă de calculator, de preocupări total diferite de cele ale copilăriei noastre. Nu sunt puțini cei care îi acuză pe copii că nu știu să se joace, că nu se știu bucura de copilărie, fără să-și vadă și lor vreo vină.
Fiecare dintre noi credem că, indiscutabil, copilăria noastră a fost adevărată, că ce a urmat s-a transformat treptat în surogat de copilărie. Firește, fiecare are dreptul să își considere propria copilărie drept ideală. Poate că așa și este pentru că fiecare își trăiește propria copilărie și nu acceptă că s-ar putea găsi o alta mai deosebită.
Paradoxal, copilăria nu se raportează foarte frecvent la teritoriul ei școlar, ci la ce se întâmplă dincolo de aceasta, de parcă ar fi două copilării: o copilărie „impusă” și o copilărie „liberă”.
Cea „impusă” este cea legată de școală, cu regulile, „canoanele” ei. Cealaltă copilărie este a „cartierului”, blocului, străzii, uliței, a universului familiei. Cu lucruri firești, „domestice”, dar și cu tot felul de… năzbâtii.
Nu fiecare copil este un Nică al Petrei, dar sunt și unii care au ce povesti, ale căror copilării sunt curată literatură. Unii încearcă să facă literatură din aceste năzbâtii, iar reușitele nu sunt puține.
Spun acest lucru bazându-mă pe câteva zeci de „amintiri din copilărie” ale unui concurs literar.
De pildă, povestea unui copil care, vrând să se facă util în timpul gripei aviare, umplea o seringă cu apă și-i stropea pe șoferii care opreau la semafor, o alta despre un copil care a mers câțiva kilometri pe firul unui râu pentru a-și recupera un șlap scăpat în apă. Un copil povestește o istorioară „La scăldat”, când a rămas fără haine, pe care i le-a „molfăit” o vacă. Altul povestește despre buluceala unei alarme false cu „Vine ursul”.
Dacă multe dintre „năzbâtii” se petrec la țară, „la bunici”, au început să apară „năzbâtii” și pe meridiane îndepărtate, în excursii în țări exotice, cu părinții.
Perspectiva asupra copilăriei e, adesea, istorică: „Totul s-a petrecut de mult, pe când aveam șapte ani”, scrie un copil din clasa a VII-a., iar un altul își intitulează creația sa „Copilăria – o poveste fără sfârșit”.
Dincolo de „spectaculozitatea” unor năzbâtii, rămâne însă un sentiment tonifiant: copiilor le place să scrie. Mai sunt copii care speră să se facă scriitori.
„Concurența” ne amenință din urmă! În gardă, scriitori!

DE CE NU-ȘI IA POLITICA VACANÞÃ?

Nu știu ce popor mai e așa cheltuitor de timp, energii și bani ca al nostru. Oricum, la acest capitol cred că suntem și noi în top.
Dacă am făcut ceva mai consistent după decembrie 1989, atunci politica își poate revendica primul loc. Din păcate, așa cum am fost obișnuiți o jumătate de veac, și politică am făcut multă și de proastă calitate. Atât pentru piața internă cât și pentru export.
În primii ani de TVR, se mai îngăduia să vorbim despre unele tentative reușite în sfera economiei. Brusc însă, mai marii televiziunii au interzis să mai vorbim despre rezultatele pozitive în economie, fiindcă le făceam publicitate firmelor și ele trebuiau să plătească pentru aceasta. În schimb, puteam vorbi cu nemiluita despre toate eșecurile economice. Cum se puteau aloca spații largi de emisie și politicii. Foarte puțin, în schimb, reușitelor, de orice fel. Totul trebuia să aibă culoiarea gri sau să fie politică.
Producția de politică a fost mereu în capul știrilor TV. Iar politicienii au știut să atragă mereu atenția asupra lor, de la mineriadele de tot soiul, la recitaluri individuale. Cum deschizi televizorul, de la un canal la altul, o nesfârșită bălăceală politică, cu actori de toate soiurile, dar mai ales soiuri proaste, care n-au dat nici o roadă de atâta amar de vreme.
Dar politicienii noștri nu se sinchisesc de telespectatori, cu complicitatea (inocentă?!) a multor moderatori, care știu să întrețină bâlciul. La cea mai mică scânteie politică se aruncă gaz pe foc, se inflamează unii și alții, dau replici unii și alții, replici la replici, într-o necontenită sarabandă.
N-are omul nici o clipă de liniște. Tot timpul politica îl provoacă, îl ține în priză, nu pentru că e curios poporul ce reprezentație mai fac circarii noștri, ci pentru că, din păcate, această cacialma politică le influențează viața, le decide, până la urmă, viața.
Dacă cineva se gândea că „victoria” lui Băsescu va potoli spiritele, se înșela amarnic. Cum să se potolească un om care a spus de la primele manifestări prezidențiale că vrea alegeri anticipate? Nu contează că până la celelalte scadența e aproape, tot trebuie să avem un subiect fierbinte. Jos premierul, jos Guvernul, sus anticipatele, jos anticipatele etc. etc.
Mă-ntreb ce subiecte fierbinți vor mai fi inventate peste vară, dacă până la sfârșitul acestei sesiuni parlamentare nu se răstoarnă Guvernul Tăriceanu?
Cu ce vor mai ieși în față politicienii ca să ne stea și vara asta în gât?
Oare politica nu vrea să plece și ea în vacanță? Undeva departe, cu soare mult, cu nisipuri încinse, cu briza mării adiind peste capetele politicienilor noștri!
Oricum, bani de vacanță politicienii noștri și-au asigurat din plin!

PRECOCITÃÞI

În general, lumea nu a dus lipsă de indivizi care s-au manifestat precoce în diverse domenii, cu preponderență în cele artistice, dar și în domeniul științelor exacte. Matematician și filozof italian, Maria Gaetana Agnesi, de pildă, a învățat latina, greaca, ebraica și câteva limbi moderne la o vârstă fragedă, Mozart și-a început cariera la șapte ani… Enumerarea poate continua… până în zilele noastre, cu exemple chiar din imediata noastră proximitate. Căci cum altfel să numești validarea ca membru al Uniunii Scriitorilor din România a unui tânăr poet de nici 19 ani, autor a patru cărți de versuri și a numeroase volume în manuscris – poezie, proză, teatru,… cugetări, decât precocitate. Cu siguranță, primirea lui Darie Ducan, poet târnăvenean, încă elev de liceu, în Uniunea Scriitorilor, filiala Cluj, e o premieră, cel puțin transilvană. Nu-mi amintesc un alt nume de scriitor care să fi devenit membru al unei organizații a profesioniștilor, la o vârstă la care colegii lui, cei mai mulți, se afirmă mai ales în discoteci. Cu siguranță că Darie Ducan a ieșit de mult din copilărie și adolescența lui s-a derulat „pe repede înainte”, cum se spune în limbaj de televiziune. (Recent, la un concurs literar, despre „Năzbâtiile verii”, un „tânăr scriitor”, elev în clasa a VI-a, scria cu „nostalgie” că propria lui copilărie s-a terminat când… a intrat în clasa a V-a, argumentând cu bonomie și sfătoșenie, ieșirea din copilărie.)
Să fi acceptat la nici 19 ani în Uniunea Scriitorilor nu e de ici-colea, dacă ne gândim cât de greu am intrat noi, „bătrânii”, în Uniunea Scriitorilor, cât a trebuit să așteptăm ca de-abia „revoluția” să deschidă porțile Uniunii Scriitorilor pentru autori la 30 – 40 de ani. E acest eveniment al „întineririi” Uniunii Scriitorilor un fapt curios, o știre „trăsnită”. Dar au dreptul și scriitorii să facă/spună lucruri trăsnite. Probabil că nu vârsta a fost criteriul care a înclinat balanța deciziei de a fi admis în Uniunea Scriitorilor un autor atât de tânăr. E o decizie care însă confirmă că s-a schimbat mentalitatea celor care au acum în mâini frâiele Uniunii Scriitorilor, e o validare a unei „opere”, e un „pariu” câștigat al unei generații grăbite să-și spună cuvântul.
E o mare șansă care se acordă unui tânăr scriitor. Cum va fi ea înțeleasă, aceasta e o altă problemă. Pentru că nu e greu să-ți ia mințile o astfel de onoare, să-ți „pierzi uzul rațiunii”.
Destui scriitori, de vârstă venerabilă, așteaptă să intre în Uniunea Scriitorilor. Mărturie stau zecile de dosare respinse dintre cele depuse pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor. Ceea ce mi se pare firesc, pentru că au fost perioade în care s-a intrat mult prea ușor în această Uniune a … profesioniștilor, ca o compensație la atâtea refuzuri, marginalizări dintr-o jumătate de secol întunecat.
Exigența este nu doar un exercițiu sanitar, dar și un gest de moralitate, de respect față de valoare care va readuce Uniunii Scriitorilor prestigiul de care are nevoie. Pentru că, chiar dacă e asimilată unui ONG, Uniunea Scriitorilor nu e mama răniților ci mama valorii. Altfel, are toate șansele chiar să fie un ONG oarecare.

COINCIDENÞE?

Nimeni nu e proprietar unic pe cuvinte. Ele sunt, cum ne sună încă în urechi, „bunuri ale întregului popor”. Oricine le poate folosi fără nici un fel de îngrădire. Oricând și oriunde. Și, totuși, uneori, cuvintele devin „proprietate individuală”. Chiar dacă „furtul” nu e prins sau dacă e prins hoțul acesta nu e pedepsit. Pentru că nu sunt legi.
În literatură, „proprietatea asupra cuvintelor” are legile ei. Cuvintele unei metafore, în acea structură, sunt bunuri proprietate privată. Cum să scrii „Sara pe deal”, „Luceafărul”, „Memento mori”, „Odă în metru antic” etc. etc., fără să ai sentimentul că utilizezi cuvintele care au un „proprietar”. Luați orice titlu de text care și-a câștigat notorietate prin șansa rostirii literare și veți simți același lucru, veți simți că nu puteți utiliza acele cuvinte fără să vă gândiți, măcar în adâncul sufletului, că cineva le-a înnobilat cândva, le-a dat o altă putere de circulație, altă legitimitate.
M-am gândit la toate aceste lucruri, descoperind în planul unei edituri un titlu foarte cunoscut, „Minima moralia”, fără să bag de seamă că autorul cărții nu e cine credeam eu (Andrei Pleșu), că nu e vorba nici de ipocrizie morală, nici despre carențe ale spontaneității morale, nici despre mediocritatea morală, ci că autorul cărții cu acest titlu e Theodor W. Adorno, iar volumul cuprinde aforisme pe care autorul german le-a scris în anii războiului și exilului, publicându-le apoi în 1951.
Cu siguranță, opera filosofică a lui Adorno nu i-a fost străină lui Andrei Pleșu, mai ales că aceasta îi include și pe Kirkegaard și pe Husserl.
„Minima moralia” a lui Andrei Pleșu, apărută prima oară în 1988, a fost tradusă și în franceză, suedeză, maghiară, chiar și în … germană. Așa că, la această oră, în România circulă două cărți cu același titlu, semnate de autori diferiți.
Departe de noi gândul de a-l acuza pe Andrei Pleșu de ceva. Cei care scriu știu ce înseamnă găsirea unui titlu, știu de câte ori memoria ne joacă feste și sintagme ale altora le „redescoperim” ca și cum ne-ar aparține.
Andrei Pleșu nu e un caz singular. Sunt numeroși autori în situații similare, fără a-i putea bănui că au dat conștient titluri unor cărți, deși știau că mai există cărți cu același titlu pe care l-au ales ei.
Există un film, „Cădere liberă”, cu Michael Douglas, dar și romanul lui Grigore Zanc, „Cădere liberă”, apărut în 1978. Cu siguranță, e o simplă coincidență.
Fiecare autor poate urca sau coborî „prețul” unui titlu.
Iar nouă nu ne rămâne decât consolarea. Nimic nu-i unic pe lumea aceasta, nimic nu poate fi, în lumea cuvintelor, proprietate exclusivă. Ferice de cei care reușesc să încoroneze, să înnobileze cuvintele!

ADIO, CINEMATOGRAFE!

Generația mea a fost contemporană cu perioada de aur a cinematografiei românești. Am început cu cinematograful „în aer liber” dintr-o unitate militară de lucru de lângă Gara Șieu Măgheruș, unitate angajată în construirea DN 17, Dej – Bistrița, la începutul deceniului șapte. Pentru că eram copii, ascunși în cisterna cu care se transporta apă în șantier, (șoferul, Șoni, stătea la noi în gazdă), am văzut primul film din viața mea „În genunchi mă-ntorc la tine”, cu Giani Morandi. Pe un „ecran” montat pe o baracă, am urmărit cu sufletul la gură o poveste de dragoste, bine ilustrată muzical, cu piese interpretate de Giani Morandi.
Am descoperit atunci o lume fascinantă. Televiziunea Română, care a început să funcționeze din 1956, încă nu ajunsese pe la noi, nici nu știam de fapt de existența ei, de televizoare. Noi eram fiii cinematografului, cultivați și de caravanele care bântuiau atunci prin sate, proiectând filme în căminele culturale. Primul film văzut la „cămin” a fost „Codin”, după Panait Istrati, o coproducție româno-franceză din 1962. Parcă retrăiesc, ca într-un film, imaginea cu mașina „caravană”, care își „promova” prin difuzoare, mergând pe toate ulițele satului, cu invariabilul anunț „Atențiune, atențiune! În această seară, la Căminul cultural, de la orele 20,00, rulează filmul…” Filmele nu erau decât „de dragoste” și „de război”, fiind prefațate de un „jurnal” cu imagini de actualitate… politică, economică etc.
Sunt filme care m-au marcat și care m-au transformat în „robul” cinematografelor. De câte ori n-am „chiulit” de la ore, de la Liceul „Liviu Rebreanu”, retrăgându-mă în cinematograful de vizavi, care avea program de matineu, de la 10,00. Filme românești, sovietice, mai ales, dar și din „vest”, erau urmărite de spectatori în serii succesive (de la 14,00, 16,00, 18,00 și 20,00). Și nu arareori trebuia să ne cumpărăm din timp bilete, chiar cu câteva zile înainte. Stăteam la coadă la bilete sau ne mai strecuram în sală și cu 2 lei puși în palma celor care rupeau bilete.
Exista un numeros public de cinema, mai ales că Bistrița nu avea teatru. Spectacolele de teatru profesionist erau, oricum, rarități în zonă.
Nici măcar accesul la televizoare nu a afectat foarte mult sălile de cinema, iar confiscarea TVR-ului de către Ceaușescu, a reumplut sălile de Cinema.
După 1990, cinematografele au fost în „cădere liberă”. Regia România film avea, în 1990, 416 săli. Azi mai are 299, din care doar 38 de săli de cinema mai sunt… funcționale. Statisticile nu spun însă nimic despre numărul de spectatori, despre faptul că multe filme se rulează în regim de avarie, cu număr minim de spectatori.
Dacă filmul românesc a început să scoată puțin capul în lume, să-și revină, să fie recunoscut, se pare că renașterea cinematografelor în România n-are nici un orizont.
Există cauze (obiective/subiective) ale acestei stări de lucruri. Sunt și vinovați… cu/fără vină.
Ce-l va despărți însă pe român de telecomnadă e greu de întrevăzut.
Oricum, pe termen destul de lung, se poate spune adio cinematografelor românești.
Există o singură alternativă: să renască, din propria-le cenușă, asemenea păsării Phoenix!
Să fie TIFF-ul semnul renașterii?

CONDIÞIA DE SCRIITOR

Primii scriitori, pe viu, pe care i-am întâlnit au fost, firește, bistrițeni: Valentin Raus, Dumitru Andrașoni, George Roș, Emil Dreptate, Virgil Rațiu, Luca Onul. Erau scriitori, cu cărți sau fără cărți, la vremea aceea, dar ei îmi spulberaseră viziunea mea infantilă despre scriitori: ei sunt toți morți. Aceasta pentru că în manualele din copilăria mea, toți autorii aveau trecuți și anul nașterii și anul morții.
Încet, încet, am descoperit, după o întâlnire literară la Casa de Cultură a Sindicatelor din Bistrița, la care au participat Traian Lalescu, Liviu Bratoloveanu, Vasile Netea ș.a., că există și scriitori în… viață.
La peste trei decenii de la „descoperirea” mea, mă întreb ce înseamnă un scriitor în viață, care e viața unui scriitor? Ce mai înseamnă azi un scriitor, când, aparent, e destul de ușor să se publice o carte? Paradoxul e că și azi, există o recunoaștere reală a calității de scriitor, de-abia după pensionare, pentru că, în sfârșit, atunci primește niște bani pe lângă pensie, dacă a fost membru al Uniunii Scriitorilor. Ca „membru”, până la pensionare, nu prea simți mare lucru, dacă nu ești în sfera de influență a „cuiva”. Plătești o cotizație, eventual primești câte un premiu literar, cât să ajungă să faci o cinste pentru colegi. Vorbesc de marea masă a membrilor Uniunii Scriitorilor. Care au mai mult „obligații” decât „drepturi”.
Cam acesta ar fi statutul social al scriitorului. Condiția lui profesională e una de ficțiune, chiar dacă meseria e trecută în nomenclatorul de funcții din România. Nu știu să lucreze cineva, undeva, angajat ca scriitor și să-i scrie în cartea de muncă „scriitor”.
Cu mici excepții, nu se poate trăi din scris. Din scrisul cărților. De aceea, scriitorii fac altceva, aproape orice – de la jurnalism la învățământ, de la administrație la politică. Ei au o sursă de venit. Și sunt, mai ales, scriitori în timpul liber. Atunci când alții butonează telecomanda, se pârjolesc la soare sau se aburesc la un bar, scriitorul se retrage în lumea lui, creând noi lumi. Cu bucurie, teamă, speranță. Cu responsabilitate și respect pentru cuvântul scris.
Munca scriitorului e, oricum, nenormată. Neplanificată. Nu scrie când vrea, ci când poate, când muzele sunt de partea lui, când inspirația curge, nu e sub lacăte.
Dar scrisul nu e decât o treaptă. Un manuscris netipărit… nu există.
Iar o carte tipărită în tiraje confidențiale e o carte condamnată.
Și-atunci, ce mai înseamnă scriitorul român contemporan? Care este șansa lui să supraviețuiască în timpul vieții, dar și după? Să aibă cititori care să-l descopere și să se regăsească în scrisul lui!?
Căci scriitorul fără cititori e un nonsens!

CREDINÞA LA ZID

Cu ani în urmă, stând o perioadă mai îndelungată în SUA, mi-am căutat o biserică în care să mă rog și, firește, preferam una ortodoxă. În Emmaus, Pennsylvania, singura biserică ortodoxă era cea ucraineană, iar credincioșii proveneau dintr-o arie destul de extinsă.
Părintele John Kahle, de la Biserica St. Paul, m-a integrat ușor, repede în comunitatea lor, m-a implicat chiar în viața bisericii. Ceea ce era destul de ciudat pentru mine atunci, mai greu de înțeles, a fost faptul că părintele Kahle nu se rezuma la activitatea preoțească, pentru care, desigur, era plătit. El avea și un magazin de instrumente muzicale, care-i aducea venituri suficiente în așa fel încât să poată trăi civilizat. Nu a considerat că activitatea din viața „civilă” ar dăuna activității bisericești, și nici că activitatea sa economică ar prejudicia imaginea bisericii. Pentru că a câștiga din muncă cinstită nu contravine vreunei dogme religioase.
La noi însă, din când în când, condiția preoților e atacată cu o mânie proletară demnă de o cauză mai bună.
În România, la ultimul recensământ, 87 % din populație s-a declarat ortodoxă, iar populația ortodoxă trăiește majoritar în mediul rural. Mediu în care populația nu doar că a îmbătrânit, dar e și săracă.
În logica detractorilor, preoții s-ar scălda în bani și afaceri. Ce poate face un preot la țară cu “averea” lui – o casă parohială și, în cel mai fericit caz, cele 10 hectare de teren atribuite prin lege fiecărui cult, fiecărei biserici? Pentru că de alte bunuri nu prea poate fi vorba. Prea puține parohii au avut ce să primească prin retrocedarea proprietăților, pentru că biserica ortodoxă, în special în Ardeal, n-a prea putut să adune averi sau să construiască cine știe ce. De-abia a reușit să-și ridice biserici de lemn, după ce armatele lui Bucow au cam făcut una cu pământul tot ce ținea de credința românească.
Știu oare detractorii care sunt salariile preoților? Știu care sunt cheltuielile de întreținere ale unei biserici?
Preoții sunt acuzați că fac mari „afaceri” cu lumânările. Dacă ar face un calcul simplu – la 10.000 de lumânări, dar ce parohie vinde atâtea într-un an?, cu 0,50 bani, ar încasa 5.000 lei – dacă se scad cheltuielile de producție, cu vânzarea, ce mai rămâne? Ei, asta da afacere!
Proletarii mânioși sunt intrigați că „afacerile” bisericii nu sunt controlate. Dacă ar fi avut curiozitate, aceștia ar fi aflat că există organe interne de control financiar, la nivelul fiecărei (arhi)episcopii și că fiecare parohie este controlată anual, depune un bilanț contabil etc.
Patriarhia Română a cerut ca prin Legea Agenției Naționale de Integritate să fie exclus controlul averilor ierarhilor bisericești, din bunul motiv că legile canonice interzic înalților ierarhi bisericești să aibă averi personale.
Dar acest lucru nu contează pentru cine vrea să vadă mereu negru în fața ochilor.
Pot exista ispite cărora să le cadă victime și fețe bisericești. Dar acestea sunt excepții, nu ele fac regula în viața bisericii. Și atunci când există, pedeapsa păcatului e dublă: și pe pământ și-n ceruri.


VANGHELIE/DÂNCU

Mulți dintre aleșii noștri echivalează numărul de voturi cu o licență academică. Nu că se cred mai importanți, ci chiar mai deștepți, odată cu propulsarea lor pe scena și pe scara politică. Ignoră că voturile nu sunt note, chiar dacă se dau în urma unor „examene” publice. O funcție politică nu-ți schimbă statutul pregătirii. Ai terminat opt clase, cu ele rămâi. Ai terminat o facultate – acolo te situezi. Dar „școala vieții”?, vor zice unii. E bună și aceasta, dar dacă te face mai pragmatic, ea nu te face și mai inteligent. Te face mai descurcăreț. Te-nvață și ea una-alta. Dar dacă ai fost prost când ai intrat în politică, prost rămâi. Nu primești diplome de absolvire în plus.
Ei, sigur, prostia nu e cel mai mare păcat. Grav e când cineva insistă să vadă lumea cât e de prost. Și ce cadru mai potrivit decât politica pentru a-ți vântura prostia s-ar putea găsi.
Alegerile electorale nu fac selecții de valori. Ele pun laolaltă într-o babilonie de partid, indivizi de toate soiurile și calibrele, buni și răi, inteligenți și proști. Unii mai cred că numărul de voturi pe care le-au primit le dă și multă autoritate, pe lângă putere.
Mulți au reproșat clasei intelectualilor neimplicarea în politică. Argumente ale acestei neimplicări au fost destule. Cel mai frecvent chiar acesta a fost. „Dacă te dai cu porcii, te mănâncă porcii”. Aș spune „Dacă te dai cu proștii, te mănâncă proștii”. Pentru că, spun unii, au mintea odihnită.
Adesea, politicienii înșiși și-au dat cu tifla inteligenței lor, gratulându-se cu epitete celebre, de genul „prostănac”. Nu există o selecție tranșantă. Fiecare partid își are propriii deștepți și proști. Ei ies în evidență singuri, îi scot în față și colegii și adversarii de partid.
Unul dintre politicienii care și-au demonstrat în nenumărate situații nivelul lor de cultură, inteligența, este Marian Vanghelie. Arta lui în a conjuga verbul a fi l-a transformat adesea în ciuca bătăilor. Credeți că s-a sinchisit? Că a realizat unde se situează, unde îi e locul? Dimpotrivă, a devenit mai ofensiv, pentru că ignoranța este mai întotdeauna și agresivă. O agresivitate, intoleranță a primitivismului.
Politica i-a adus în aceeași bancă pe Marian Vanghelie și pe Vasile Dâncu. Diferența dintre ei ca de la cer la pământ. Nimic grav în aceasta. Sunt riscuri ale politicului. Colegii de partid nu ți-i alegi tu, ci electoratul. Iar la alegeri, valoarea unui prost e egală cu cea a unui academician: un vot.
Oricât de coleg de partid ți-ar fi Vanghelie, e greu să-ți reprimi pornirile de a-l pune la punct din când în când, tocmai pentru a-i mai tempera ieșirile, pentru a-l mai proteja, pentru a nu se mai da în stambă. Þi-ai și găsit cu cine! Cum să ceri bun simț unui astfel de personaj?
Ei, acest sfertodoct s-a trezit mai ieri că vrea să dea cu Vasile Dâncu de pământ în politică. Cum și-a permis Vasile Dâncu, își spune vanghelistul nostru, să nu fie de acord cu el, să „critice” gândirea lui. E ca și cum elevul din clasa întâi ar cere să fie dată afară din învățământ învățătoarea lui, pentru că „îndrăznește” să-l învețe să silabisească.
Am trăit s-o mai vedem și pe asta. Unul dintre cei mai veridici politicieni, profesor universitar, sociolog, om cu o consistentă cultură a ajuns să fie judecat de unul care se laudă cu meritul de a fi avut multe voturi.
Și-atunci cum naiba să mai vrea vreun intelectual să intre în politică!?

DE UNDE VIN VACANÞELE?

Nu cred că este vreun elev care să nu aștepte vacanța de vară. Până și cei mai „tocilari” își doresc să respire în voie, oricât de toridă ar fi vara, oricât de mare ar fi toropeala.
Nici o vară nu seamănă cu cealaltă, nici un elev nu seamănă cu celălalt. Dar verile noastre parcă sunt, cu adevărat, dintr-o altă „iepocă”, aparțin unei realități care e privită, cel mult, cu îngăduință, de adolescenții de azi. Aproape că e greu de înțeles ce făceam noi în timpul vacanței de vară! Prima grijă era să găsim ceva de lucru sezonier, fie în agricultură, fie pe vreun șantier. Munceam cu ziua, nu era nimeni interesat dacă lucrăm la negru sau nu, oricum nu semnam state de plată, dar în două-trei săptămâni ne făceam bani de buzunar pentru restul vacanței, din care nu lipseau taberele de tot felul, la munte și la mare, pe cheltuială puțină, căci „gratuitățile” erau regula lor de funcționare.
Copiii mei au avut vacanțe de tranziție – ele nu au semănat cu ale noastre, dar nu mai seamănă nici cu vacanțele de acum.
N-am prea auzit vreun adolescent să-și includă în programul de vacanță și o muncă sezonieră, de parcă munca ar fi ciumată. La noi, căci, în America, am văzut vara destui adolescenți vânzând ziare la colț de stradă ori la semafoare, ori ștergând pe jos sau spălând vase în localuri McDonald’s, spălând mașini.
La țară, pentru generația mea, vacanțele însemnau în primul rând o porție bună de agricultură, de la cosit la secerat, de la prășit la cules fructe. Nu era vorba de prea mult entuziasm în ceea ce făceam, dar nu prea aveam de ales.
Pentru mine, drept consolare, vacanțele erau un fel de trimestru IV școlar, cu devorat de cărți, inclusiv în șoprul cu fân proaspăt. Lecturi mele fundamentale sunt legate de vacanțele de vară, când parcă și timpul se dilata de atâta căldură.
Într-un egoism benign, nu pot să nu susțin că acele veri sunt mai frumoase decât cele de acum, pentru că, pur și simplu, sunt verile mele. Sunt viața mea.
Suntem tentați să spunem că acum copiii/adolescenții nu mai știu să-și organizeze vacanțele, că rămân robi între calculator și discoteci. De citit, vai mie, nici vorbă. Munca și lectura par înjositoare.
Și totuși, chiar vacanțele de acum nu-și au un farmec al lor? Eu cred că, totuși, ele își au frumusețea lor, iar peste ani, adolescenții de-acum își vor aminti cu nostalgie de frumoasele lor vacanțe de altădată.
Până la urmă, cine poate da rețeta vacanței ideale? Dacă, cumva, există o astfel de vacanță!
Pentru noi, vacanța venea „cu trenul din Franța”. Acum, oare de unde vin vacanțele? Sau unde pleacă vacanțele?



TUTUIREA

Politețea nu-l face pe nimeni subaltern. Dacă te adresezi cuiva cu „dumneavoastră” nu înseamnă că te-ai plecat cu umilință în fața lui, ci doar cu respect, cu bun simț. Din bună creștere. Se spune „dumneavoastră” cel puțin unuia mai în vârstă, deși, din aceeași elementară politețe se poate spune (și chiar se spune!) dumneavoastră și cuiva mai tânăr. Pentru că politețea nu vine doar dintr-un orizont al vârstei. „Dumneavoastră” nu ține o relație, comunicarea la distanță, nu e respingere, nu e apanajul autoritarismului, al ierarhiilor.
A te adresa cu „dumneavoastră” e un „privilegiu” pentru români, pentru că alte limbi nu-l prea au.
Avându-l, avem însă și o grijă în plus – când, cum, de ce îl folosim?
E o grijă pentru unii, pentru că sunt destui cărora „dumneavoastră” le lipsește din vocabular. Fără limită de vârstă. Când nu-l folosesc copiii e cel puțin proastă creștere, dar când nu-l folosesc „bătrânii”, lucrurile se complică.
Ce poți să spui despre un moderator ca Andrei Gheorghe, care a lipsit de la multe ore de politețe, când se trage de brăcinari cu Adrian Năstase. În direct! Cel puțin din poziția de moderator era de așteptat ca invitatul să fie tratat cu „dumneavoastră”. Nu știu dacă vârsta i-ar impune și ea să apeleze la „dumneavoastră”. Dar în fața lui era un fost ministru de externe, un fost prim ministru…
„Mă, Adriane…” sună în astfel de circumstanțe cu ceva din familia celebrei formule „Măi, animalule!” Chiar dacă ei au ajuns la o relație mai apropiată, și-au băut „per tu”, e treaba lor. O pot face în particular, în culise, dar în platou, „în fața națiunii”, parcă ar suna mai bine „dumneavoastră” decât „tu”. Nu s-ar știrbi în vreun fel prietenia dintre ei. Și nici „importanța” cuiva. „Adriane, nici nu știi cât de mic începi să fii!” – îmi sună în minte lozinca de mai ieri a unui adversar politic al lui Adrian Năstase. Adrian Năstase tratat la „per tu” pare mic. Disprețuit, desconsiderat.
Tutuirea de sus în jos poate fi o încercare de a rupe bariere, de a înlătura rețineri, inhibiții, o încercare de a coborî a celui care e fie mai bătrân, fie într-o poziție socială mai înaltă. O formulă de a afișa prietenie, apropiere, poate chiar familiaritate.
Iar Adrian Năstase a intrat în horă, i-a zis și el „Bă, Andrei!” Și-atunci a ieșit ce-am văzut cu toții, o discuție maidaneză.
De ce vrea însă moderatorul să ne arate cu orice preț că e „per tu” cu Adrian Năstase? N-am găsit nici o explicație. Nimic nu-i dădea acest „drept”.
Până la urmă, s-a arătat o rază de lumină. Atunci când moderatorul nostru a invocat-o pe invitata lui în emisiune, Corina Drăgotescu, spunând „Ca Corina”. E clar, cacofonia merge mână-n mână cu mitocănia!


BÃTAIA RUPTÃ DIN RAI

Autoritatea cadrelor didactice s-a erodat în mod spectaculos în ultimii ani, proporțional cu degradarea în general a învățământului. Evenimentele școlare țin frecvent prima pagină a ziarelor, fie că e vorba de agresiuni ale profesorilor față de elevi, fie de bătăi în toată regula între elevi, ori chiar agresiuni ale elevilor față de dascăli. Dar relațiile dintre profesori și elevi au cunoscut și episoade amoroase, ba chiar sexuale.
Multe dintre întâmplările din viața școlii au fost făcute publice și datorită faptului că ele au fost filmate cu telefonul mobil, fiind adesea chiar postate pe internet, uneori ajungând să fie difuzate și pe posturi de televiziune. Pentru că ce poate fi mai „distractiv” decât un filmuleț în care elevii se urcă, la propriu, în cap profesorilor, sfidându-i, umilindu-i, spre… bucuria și satisfacția tuturor.
De ce s-a ajuns aici, cum s-a ajuns aici, ce e de făcut – sunt câteva dintre întrebările care se pun, pentru că, altfel, învățământul românesc se duce pe apa sâmbetei. Sigur, nu se pot face generalizări, dar școala a ajuns într-un moment critic al ei și normele de conduită școlară trebuie reevaluate și stabiliți parametri de adecvare, plecând tocmai de la cazuistica ultimilor ani.
E greu de pus speranțe într-un ministru ironizat de niște elevi de gimnaziu, când a ajuns la numărarea stelelor de pe steagul Europei, la fel ca Ghiță Pristanda al lui Caragiale steagurile.
Nevoia de a întreprinde însă niște măsuri urgente îi frământă și pe parlamentarii noștri. Dar ce au găsit ei mai potrivit este un fel de întoarcere la „calul bălan” și la „Sfântul Nicolae” din școala evocată de Creangă. În variantă postmodernă aceasta ar fi câte-o scatoalcă aplicată „școlerului” indisciplinat, pentru a-l pune la punct. Îmi și imaginez schimburi de palme între dascăli și elevi, pentru că aceștia din urmă nu rămân datori. Iar dacă n-o fac în timpul școlii, ar avea grijă să-și pedepsească cu „palme” profesorul care a îndrăznit să-i „articuleze” astfel.
Trebuie să recunoaștem că mulți dintre noi am fost aduși la ordine cu liniarul, cu palma sau chiar cu câte un șut în dos, mai în glumă, mai în serios. Și că rușinea mai mult decât durerea ne-a făcut să fim adesea mai reținuți, mai controlați. Cum și ironiile unor profesori ne făceau să ne mai potolim elanurile neșcolare! Chiar simțeam că bătaia era „ruptă din rai”!
„Bătaia” a făcut carieră în învățământul românesc, dar a dat și roade. Nimic nu ne îndreptățește însă să reintroducem bătaia că măsură disciplinară. Nici măcar “ponderată”. Suntem, totuși, în secolul al XXI-lea, iar întoarcerea în primitivism nu e calea spre rezolvarea problemelor învățământului românesc. E scandalos să gândească cineva astfel într-un for legislativ. Cum ar suna un paragraf de lege de felul: „Începând cu 1 septembrie 2007, se introduce agresiunea ușoară ca măsură disciplinară față de comportamentul elevilor sau în cazul neîndeplinirii obligațiilor școlare. Profesorii au dreptul să aplice maximum zece palme după cap pe zi, de elev, fără ca acestea să producă răni. Și nici efecte juridice. etc etc.”
Ar fi un fel de „pupat Piața Independenții, dat picioare-n fund” învățământului românesc. Atât i-ar mai trebui și tichie de mărgăritar!

CÂND ZIARUL DEVINE CARTE


Condiția ziaristului nu e una dintre cele mai confortabile. Unul dintre punctele sale „vulnerabile” e că cel mai adesea jurnalistul e pus în situația de a judeca „clipa” pentru o „clipă”, atât cât este „steaua” (scânteia) unui ziar. El scrie, cel puțin teoretic, pentru o zi. A doua zi sunt alte evenimente, alte „clipe” despre care trebuie să scrie. E o jertfă a unei profesiuni, a scrisului, în genere. De regulă, ziaristul scrie articole pentru o zi, produce marfă „perisabilă”, chiar dacă, până la urmă, aceasta rămâne ca document de arhivă, depunând mărturie a cotidianului pentru posteritate.
Pentru un ziarist, fiecare zi e altă zi, nici o zi nu seamănă cu cealaltă din punctul de vedere al profesiunii, dar aceasta ține de regula „jocului”.
Sunt însă și gazetari care au o șansă în plus, aceea de a scrie nu doar despre „clipă”, ci și în „durata” ei. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când gazetarul e dublat de scriitor, care are parcă un alt mod de asumare a scrisului, o responsabilitate în plus față de cuvântul scris, atât în formă cât și în conținut. Un astfel de jurnalist nu acceptă „să rateze clipa” sacrificând-o pe altarul „clipei”, ci încearcă să-i dea durată acesteia, să-i „conserve” valabilitatea, să nu-i de-a un termen de expirare.
Destui scriitori se manifestă în presa cotidiană, scriind pe teme dintre cele mai diverse. Puțini sunt însă cei care se grăbesc să transforme pagina de ziar în carte, să nu se adreseze doar cititorului de o zi.
Un jurnalist care s-a grăbit să adune între coperte de carte textele sale de presă cotidiană este Mariana Cristescu, mai mult, ea a ales pentru cartea sa o selecție din editorialele scrise de-a lungul timpului („Editori@le”, Editura NICO, 2007), acele editoriale care vorbesc despre „efemeritate”, dar se situează în … eternitate, n-au termenul de valabilitate expirat, care sunt jurnalistice cu măsură, multe dintre ele aproape eseuri pe cele mai diverse teme.
E un curaj al jurnalistului, care, în acest caz, este bine motivat. E un mod de a da aură unei profesiuni captivante, plină de responsabilitate și care poate aduce satisfacții profesionale majore. Nu doar prin considerarea ei ca o a patra putere în stat!


CULTURA EDUCAÞIEI

Mulți dintre noi așteaptă week-endurile pentru ceea ce îndeobște numim „ieșitul la iarbă verde”.
De vineri după amiază sau de sâmbătă dimineața, se dă startul spre diverse locații cu… iarba deasă și umbră groasă. La margine de păduri sau de ape, conaționalii noștri își așează „șatra”, adună lemne, pun băuturile la rece și-ncepe distracția.
Sub „acoperământul” muzicii, deasupra cărora tronează manelele, buna dispoziție nu mai are limite.
Locurile ad hoc de campare au început să fie scoase afară de pe terenurile private, proprietarii manifestându-și în fel și chip dreptul de proprietate, cu garduri de sârmă, cu bâta sau cu câini.
Proprietățile statului au rămas însă în continuare ale nimănui, fiecare își stabilește „tabăra” unde-i cade lui bine. Și nimeni nu e deranjat de nimeni.
Nu contează că locul ales e chiar o… tabără de sculptură, pe care ar trebui să-l aibă în grijă cineva, pentru că nu e un loc oarecare, iar ceea ce se află acolo ar trebui să îmblânzească și fiarele.
Mă refer la Tabăra de sculptură de la Măgura, unde sub cerul liber au fost amplasate 256 de sculpturi, un veritabil muzeu de artă contemporană în aer liber.
Ce fac însă turiștii noștri? Transformă sculpturile în mese, scaune, chiar vetre de foc. O adevărată barbarie, o ofensă adusă artei, civilizației.
Cât privește însă „retragerea” șatrelor de week end, ni se arată și cealaltă parte a medaliei: resturile, gunoaiele, cu un alt cuvânt, tronează peste tot, dând măsura deplină a civilizației.
Ce-i de făcut? Pentru că până va exista o cultură a educației va mai dura!?
Să așteptăm să vină cei de la Garda de mediu, să pândească din tufișuri și să aplice amenzi celor care n-au cei șapte ani de acasă?
Să fie interzisă camparea în locuri neamenajate?
Citeam cândva pe ușa unui WC public un afiș sec: „Lasă WC-ul așa cum ai vrea să-l găsești!”
Cred că de aici trebuie plecat! Oriunde ar trage turiștii noștri la iarbă verde!

ZIUA AMERICII

În fața casei lui George DeVault, din Emmaus, Pennsylvania, flutură pe catarg steagul SUA. Nu e o excepție, cei mai mulți americani au acest mod de a-și etala mândria de a fi americani. Și nimeni nu cataloghează acest lucru ca ostentativ, ca extremism, naționalism etc.
Ceea ce însă poate părea curios și privit cu suspiciune de către noi, românii, e faptul că unii americani, de Ziua lor Națională, 4 iulie, fac un mic ceremonial. Pun un drapel nou și, în timp ce înalță steagul, ascultă și Imnul Național, cu solemnitate, cu mâna pusă în dreptul inimii.
Dacă un român ar face acest lucru, s-ar putea spune nu doar că e extremist, naționalist, patriot etc., ba chiar caraghios.
Pentru că noi nu mai știm că există lucruri sfinte… și înafara bisericii, că Imnul Național, drapelul național au în ele sfințenie și că față de ele trebuie să ne purtăm cu infinit respect.
Pentru americani, Ziua Națională e o sărbătoare respectată de toată lumea. Americani americani sau americani „înfiați” dau acestei zile onoarea cuvenită. E o zi a mândriei, poate chiar a șansei, de a fi american.
Am sărbătorit Ziua Americii la ea acasă, atât în regim „privat”, cât și public, la Irvington și Washington, dar și în România, la Ambasada Americii din București.
Nicăieri n-a lipsit mâncarea și băutura, spectacolele de tot felul, de la cele artistice la focurile de artificii.
Peste tot însă am resimțit patriotism… american, solemnitate, demnitate. În Babilonul națiunii americane există ceva care leagă pe toată lumea, indiferent când și de unde a ajuns în America. Iar în fiecare 4 iulie acest ceva se manifestă cu frenezie și bucurie. Nimeni nu confiscă, nimeni nu sfidează, nimeni nu disprețuiește Ziua Națională. Toți trăiesc la maximă intensitate această zi. Și trebuie să recunosc că americanii știu să sărbătorească, știu să dea Zilei Naționale aură. Oriunde s-ar afla.
Fiecare rostește fără ezitare: „God bless, America!” „Binecuvântează, Doamne, America”. Dacă mai adăugăm că pe bancnotele americane scrie „In God We Trust”, „În Dumnezeu credem”, ne punem explica de unde credința americanilor și iubirea acestora pentru America.
Nu doar de Ziua ei.
La mulți ani, America, oriunde te-ai afla!

NEVOIA DE REVISTE LITERARE

Aproape două decenii și jumătate am fost redactor de reviste literare. Acestea salvau, într-un fel, condiția de scriitor, care nu figura în nomenclatorul de meserii înainte de 1989. Scriitorii aveau, astfel, asigurată o leafă de la Stat, ca să-și poată vedea și de-ale scrisului. În jurul acestor publicații se grupau scriitorii și cei care „nu mai aveau loc” în redacții. Redactorii revistelor literare preluau, oricum, frâiele mișcării literare, erau singura șansă a scriitorilor de a se manifesta într-un spațiu publicistic mai puțin viciat ideologic.
Fără a avea tiraje foarte mari, acestea ajungeau în toată țara, aveau cititori fideli. Numărul publicațiilor literare era oricum mic fața de realitatea vieții literare. Practic, rareori se întâmpla să nu fie măcar parcurse toate publicațiile literare de către un număr important de cititori împătimiți.
După decembrie 1989, numărul revistelor a crescut spectaculos, fenomenul regionalizării fiind dominant. Fiecare județ și-a înființat cel puțin o publicație literară, valorificând înainte de toate potențialul de creație local. Ceea ce, implicit, a dus la coborârea cotei valorice, concesiile făcute localismului creator împingând încet multe publicații în derizoriu, cu scăderea și a tirajelor, pe fondul apariției, treptat, și a dificultăților financiare. Pe de altă parte, difuzarea publicațiilor literare a intrat și ea într-o zonă crepusculară, difuzorii de presă nemaifiind interesați de vânzarea publicațiilor literare, care aduc bătaie de cap cu retururile etc.
S-a ajuns la o supraproducție de publicații literare, pe lângă cea de carte, în timp ce numărul cititorilor, prinși în mrejele altor oferte mai mult sau mai puțin culturale, a început să scadă vertiginos. Totuși, spun sondajele, 2.700.000 de români încă mai urmăresc publicațiile literare, dintre aceștia aproape o treime sunt intelectuali cu salarii peste medie, potențial interesați de reviste literare, în condițiile în care, unele reviste au și ediții on-line, ușor de accesat și… gratuit. (Nu putem lua în calcul costurile de Internet, nesemnificative.) Sondajele sunt însă sondaje, care nu ne prea spun și cât timp de lectură este afectat publicațiilor literare, cum sunt acestea zonale/centrale, ce anume se citește în aceste publicații, ce atrage pe cititor pentru a-l determina să cumpere o publicație.
În general, mulți dintre cei care citesc publicații literare sunt scriitori, fiind interesați de pulsul vieții literare.
Cele mai multe publicații literare apar prin finanțări locale, care nu sunt foarte mari încât să susțină o revistă în termenii de altădată. Redactorii sunt mai ales voluntari, fac muncă patriotică, banii pe care îi primesc abia ajung pentru tipar, și acesta se face în tiraje simbolice și în condiții grafice care lasă mult de dorit.
Două – trei publicații literare au tiraje peste 10.000, restul apar în câteva sute, iar din acestea rareori se vând jumătate.
Și, totuși, e nevoie de aceste publicații literare. Rămâne ceva în urma lor, mult mai mult decât de pe urma unor chermeze numite pompos „Zilele…orașului” sau ale mai nu știu cui!


PREÞUL DISTRACÞIEI

O nouă stafie bântuie România. Sub mantia „distracției”. Nu mai este o petrecere în lumea „bună” fără un invitat care să gâdile într-un mod plăcut urechile musafirilor. Nu neapărat de dragul muzicii, pentru că, printre „artiști”, maneliștii ocupă un loc de frunte. Ci pentru a arăta care e „nivelul” celui care organizează petrecerea.
Dacă e vorba de banii proprii, fiecare are voie, până la urmă, să facă ce vrea cu ei, mai ales că, după cum se știe, de cele mai multe ori, în cele mai multe cazuri, nu sunt bani munciți, ci adunați pe căile întortocheate ale… tranziției, de către îmbogățiți peste noapte, din afaceri dintre cele mai dubioase, dar nevăzute de o justiție care a demonstrat de atâtea ori că poartă ochelari de cal și are buzunare încăpătoare.
Dar când e vorba de bani publici, atunci începi să te întrebi de unde tupeul de a arunca bani pentru tot felul de „vedete” care să pună cireașa pe tortul unor manifestări numite în cele mai pompoase chipuri: „Zilele orașului”, „Zilele medievale” etc. etc.
Cică, pentru a crea buna dispoziție, e nevoie de nume „sonore”, „grele”, care să zbiere/bâțâie/cânte în miros de mici și aburi de bere. Poate că așa e, poate că electoratul are nevoie de difuzoare date la maximum, care să-și întindă decibelii peste toată harta localităților, decibeli produși de artiști „invitați speciali”, în concerte/recitaluri „extraordinare”. Dacă cineva dorește să aibă festivități cu mari artiști, e foarte bine. Dar de ce cu orice preț? Cu orice preț, în sensul că sumele plătite pentru astfel de „mofturi” sunt atât de grase că ne sperie pe cei mai mulți, care știm care e prețul adevărat al leului. Deși unii „artiști” sunt plătiți în alte monede.
Iată câteva tarife, primite ca ofertă oficială, pentru „închiriat” artiști: Ștefan Bănică jr. - 19.950 lei, Holograf – 19.500 lei, Vama – 14.000 lei, Voltaj – 14.000 lei, Zdop și Zdup – 13.000 lei etc. etc., până la cel mai mic preț, 1.000 lei, cerut de Mioritic.
Nu avem date despre cât cântă aceștia în recital, oricum, nu cred că mai mult de o oră. Ei, să câștigi aproape două sute de milioane într-o oră, e ceva, nu?
E greu de acceptat, bunul simț ar trebui să refuze acest dispreț „artistic”, ca pentru 5 -10 piese muzicale, deci pentru 15-30 minute, să se „umfle” câte 10 – 200 milioane lei. Vechi. Dar buni.
E adevărat, se spune că nu toți banii care sunt plătiți pentru aparițiile pe scenă îi încasează artiștii, că mai iau și impresarii, că se mai… restituie câte o primă și celui care a „negociat” tariful „prestației” artistice.
E un adevărat labirint. Distracția costă, e adevărat. Dar la ce preț?!? Și din banii cui? Și până când?

DESPÃRÞIREA DE RALUCA

Ne-am cunoscut privind aceleași ferestre spre cer. Eu, uimit de arta cu care un copil reușea să se înțeleagă, să înțeleagă lumea prin icoane. Prin chipul văzut al celui nevăzut. Ea, Raluca Marian, cu firescul și inocența vârstei fără de vârstă, aducând foarte aproape cerul de pământ..
N-am ezitat nici o clipă să îmi exprim entuziasmul în fața talentului său în a zugrăvi chipuri de sfinți. Și să cred în destinul ei. De artist, de credincios.
Fiindcă, dacă m-a mai uimit ceva, de la prima vedere, a fost religiozitatea acestui copil, credința sa manifestă în fiecare gest, oricât de banal. Tot ce făcea venea din iubirea ei pentru Cel de Sus. Dumnezeu chiar era pentru ea iubire. Nu era habotnică. Vroia să înțeleagă lucrurile, apropiindu-se de cărțile de învățătură creștină, dar și de mari duhovnici. Se adăpa de la izvoare. Se încărca de puritate.
Raluca era frumoasă, bună, cuminte, talentată, luptătoare, jertfelnică. Era un copil pe care și l-ar dori orice părinte.
Un copil care nu a putut să-și aleagă altă cale în viață decât cea rânduită pentru iubire și credință.
N-am să înțeleg de ce Raluca nu mai e! N-am să înțeleg de ce a trecut atât de devreme vama. A plecat la vârsta lui Nicolae Labiș. În plină putere de creație. În plină sete de cunoaștere. Cu o dorință teribilă de a da sens adevărat vieții sale.
Vroia să plece în Lumea Nouă. Dar a ajuns în Lumea cea Dreaptă. Un înger printre îngeri. Ca să ne vegheze. Să se roage pentru noi!


ERICA ALECU, „MEMORIA PRIVIRII”

Artista plastică Erica Alecu și-a probat în cele peste 70 de prezențe expoziționale, personale și de grup, calitățile sale de pictor, disponibilitatea de a investiga cu mijloace plastice lumea, capacitatea de a traduce în semn plastic emoția, de a reține în „memoria privirii” spectacolul cromatic al naturii. Cel mai bine se simte însă atunci când abordează pictura de plein-air.
„Memoria privirii” este o sinteză a întregului univers plastic al Ericăi Alecu, ilustrată printr-un număr restrâns de lucrări, dar relevante pentru ceea ce înseamnă acest moment al evoluției unui destin artistic.
Pictorul francez Claude Monet, un pasionat al grădinăritului, al naturii, avea, în opinia lui Paul Cezanne, "cel mai bun ochi dintre toți artiștii”. Locul privirii în pictură este decisiv, iar “memoria privirii” poate transforma realul natural în artă.
Amintirile, se spune, sunt ceea ce mai știm după ce uităm totul. „Memoria privirii” în arta plastică este cenușa din care poate renaște și peisajul, asemenea unei păsări Phoenix. Peisajele Ericăi Alecu aceasta și sunt – amintirea, memoria privirii, ficțiune, nu copie după natură.
Peisajele și naturile statice sunt un teritoriu în care artista a excelat, evoluând treptat spre rafinamente compoziționale și cromatice.
Peisajele sale sunt calme, evită orice stridențe, natura armonizându-se cu arhitectura arhaică a caselor din spațiul rural, într-o discreție a geometriilor. Fiecărui anotimp, artista îi identifică reverberațiile cromatice, ca un veritabil seismograf. Există o alternanță a planurilor, peisajele fiind dominate când de natură, care e scoasă în prim plan, în plan secund fiind casele, când, inversând ordinea acestor planuri.
Nu sunt peisaje ale unor locuri cu identitate pregnantă, ele se anonimizează prin eliminarea acelor elemente care le-ar putea particulariza. Cadrele de natură se decupează panoramic, într-un orizont care rareori exclude cerul, de puține ori îl desparte de teluric. Forța peisajelor nu vine însă din grandios, ci din armonie. Erica Alecu e o natură meditativă, de echilibru, profunzime.
Erica Alecu este asemeni pictorului englez John Constable, care „prefera "sublima liniște" a naturii, amestecul de armonie, calm și liniște”, „existența armonioasă și parcă eternă”.
Chiar dacă figura umană lipsește din lucrările Ericăi Alecu, peisajele au căldura protectoare a ființei, umanului.
Peisajele și naturile statice degajă lirism, în tonuri melancolice, de nostalgie a unui paradis pe care-l pierde și-l recuperează mereu. Culoarea și linia devin în pictura Ericăi Alecu metaforă încărcată de semnificații.
Naturile statice nu sunt nici ele simplu exercițiu tehnic, nu sunt studiu de etapă, ci țintă. Artista a valorificat mereu efectele de lumină în șarjele de culoare, punând la temelia fiecărei compoziții însă și ideea.
Dincolo de limbajul cu accente clasice, respiră modernitatea, un instinct pictural bine temperat.
Dac-ar fi să-i caut descendența, cu siguranță că aș regăsi ecouri grigoresciene, ciucurenciene, andreesciene sau palladyene. Dar ele sunt de referențialitate tematică, nu de abordare stilistică.
În peisajul plasticii mureșene, Erica Alecu are suficiente note personale care s-o distingă și să o mențină nu doar în „memoria privirii”.

GRAFICÃ TRANSILVANÃ

Paradoxal, grafica e un gen care poate fi la fel de spectaculos ca pictura, sculptura, deși limbajul său are restricții, are bariere, chiar în “escapadele” sale cromatice.
Grafica de șevalet își are regulile, rigorile ei, nu sub aspect compozițional, ci ethnic. În grafică, cum spunea sculptorul Constantin Lucaci despre sculptură, primează desenul, desenul e fundamental.
Horea Remus Epure a demonstrat cu prisosință că este un artist al liniei. Că știe să-i deschidă acesteia trasee realiste, dar nu-i refuză nici fantasticul. Nu unul de esența celui vizat de Marcel Chirnoagă, ci unul mai temperat, cu accente lirice.
Horea Remus Epure e mai degrabă un arhitect, care și-a ales modele pe care să le reconstituie, peste timp. În ansamblu sau în detalii relevante. Artistul s-a arătat fascinat de arhitectura veche, în care prevalează artisticul, atât în cazul clădirilor laice, cât și al bisericilor. Sunt, într-un fel, restituiri. Pentru că artistul nu se oprește doar asupra unor clădiri în varianta lor contemporană, coboară în timp și le reconstituie în dimensiunea lor originală, istorică. Pentru că, până la urmă, și clădirile sunt, adesea, ca natura, își schimbă corolele, aura, în timp.
Peisajele, cu încărcătură lirică, sunt parcă escapade, refugii, în căutarea unor simboluri discrete, pentru a reliefa nostalgic accente romantice de ieri și azi.
Horea Remus Epure este un artist foarte sigur pe sine, conștient de limitele graficii, dar și de particularitățile ei foarte ofertante. Realismul viziunilor sale poate părea mai puțin spectaculos, dar nu lipsit de forța metaforei.
Această expoziție e o retrospectivă, chiar dacă ea nu reunește lucrări din toate etapele de creație de până acum. Aceasta și din cauza faptului că Horea Remus Epure a fost un risipitor, lucrările lui fiind răspândite în multe locuri din lume, fără a fi asigurat un stoc de reprezentare. Oricum, însă, lucrările expuse acum sunt definitorii pentru un întreg univers de creație, atât tematic cât și compozițional.
E o carte de vizită, un popas de etapă. Pentru că, în stilul său ofensiv, neostoit, Horea Remus Epure mai are încă destule de spus în teritoriile graficii.

ALEXANDRA ȘI FOTOGRAFIA

CASA CHARIS este o nouă locație târgumureșeană de interferențe culturale, artistice și religioase. Un spațiu deschis cu generozitate, o ambianță distinsă ce creează o benefică stare de emoție și destindere. Promovată cu discreție creștină, Casa Charis este un câștig cultural nesperat, o ofertă privată care umple un gol din orizontul de așteptare al celor care vor să stea departe de “zgomotul și furia” tangente la cultură.
Într-una din sălile acestei Case, sub protecția cărților de librărie, Alexandra Călinescu revine cu o expoziție de artă fotografică, cu accent pe artă, chiar dacă tehnicile sunt... fotografice.
Într-o perioadă în care se înregistreză un asalt tehnologic, în care, aparent, a fotografia este la îndemâna oricui, Alexandra Călinescu îndrăznește să mai dea o șansă fotografiei, cea care aduce tot mai aproape arta fotografică de arta plastică, grație și oportunităților oferite de calculator.
Alexandra Călinescu pleacă de la fotografia tradițională, care devine material de bază pentru compoziții de mare încărcătură plastică, susținută și de modul de prezentare. Compozițiile “fotografice” sunt imprimate pe un suport atipic, pânză, ceea ce un ochi grăbit poate ușor asocia picturii.
Tentația experimentului în expresia sa postmodernă îi permite Alexandrei Călinescu să propună un alt tip de imagine, eliberat de orice constrângeri, în care să domine preeminența metaforei plastice. Scoate fotografia din monotonia “perfecțiunii” și o plasează în cadrele limbajului plastic. E un altfel de exploatare a creativității, prin valorificarea tehnicilor informaticii.
Pentru Alexandra Călinescu, această expoziție e una a confirmărilor, dar și a unor generoase deschideri. E un filon care îi poate aduce autoarei deplină afirmare.

EMILIA LATEȘ – O DUMINICÃ A MUZICII POPULARE

Pe Emilia Lateș am cunoscut-o înainte de a o … cunoaște. I-am ascultat melodiile sale la emisiuni radiofonice de mare audiență, alături de voci celebre ale muzicii populare românești.
A îndrăgit valorile moștenirii etnofolclorice ca pe bunuri pe care n-avem voie să le pierdem, dar nici să le lăsăm purtate pe valurile indiferenței și conjuncturilor ideologice.
A pus mereu preț pe autenticitate, convinsă fiind și de unicitatea folclorului românesc.
În discreția sa, a fost însă o neostoită căutătoare în lada de zestre a neamului, întinzând punți trainice între logos și melos.
Vocea sa plină de lirism a dat contur unor trăiri venite din adâncul sentimentului românesc al ființei.
În repertoriul său a adunat mereu piese care au dat identitate unor locuri și unor oameni, a căror purtătoare de cuvânt și cânt s-a dorit să fie.
N-a trădat tradiția de dragul succesului facil și a popularității. S-a mulțumit cu puțin, dar acel puțin are substanță, dă trecutului durată. A avut conștiința celor care au crezut în valoarea mărturisitorilor de gând pur, sincer, profund în simplitatea sa, a recuperat dovezile inestimabile ale destinului zbuciumat al satului românesc.
Muzica sa a recreat o lume, în care ne vom regăsi mereu cu tot ceea ce am avut mai tulburător în firea noastră.
S-a aflat adesea și la catedră și în sală, a dat și a primit lecții despre a trăi prin cântec, a adunat o operă care prezintă și reprezintă spiritualitatea românească în ceea ce are ea fundamental.
Am ascultat-o pe Emilia Lateș cântând și la Ibănești și la… Paris, făcând să vibreze cu vocea ei, vorba poetului, doruri multe.
Cred că Emilia Lateș a împlinit un destin de care poate fi mândră, mulțumită.
Nu cred că are datorii neachitate față de folclorul românesc, față de muzica noastră populară.
A cerut puțin și a dat la maxim ce-a avut frumos în sufletul său.
A făcut din muzica populară sărbătoare.
Restul e literatură!

“MÃGARUL TROIAN”

Cornel Udrea ne propune o incitantă antologie de proză umoristică românească, “Măgarul Troian”, apărută la Editura Grinta din Cluj-Napoca, în colecția “Crescătorii de iluzii”. O antologie în care au fost puse laolaltă “forme și expresii diferite ale unuia și aceluiași subiect: umorul la români și nevoia lor nesecată de a se râde, cu și fără motiv, în scopuri terapeutice scoase din meditația moralei”. E acesta un criteriu extraliterar al selecției antologatorului, care nu face nici o altă precizare în privința opțiunilor sale. Crede că terapia prin râs poate ține loc de orice criterii. Nici măcar date bio-bibliografice nu ne oferă antologatrorul deși, despre unii dintre cei cincisprezece autori, nu se știu prea multe lucruri.
În aceste condiții, nu mai surprinde de loc faptul că lângă prozatori ca D.R.Popescu, Fănuș Neagu, Vasile Băran, Corneliu Leu, veterani ai prozei românești, apar și autori din alte zone geografice și estetice, între care Alexandru Misiuga, Alexandru Uiuiu și... târgumureșeanul Romeo Soare. Sigur, e o mare onoare pentru acești autori să stea alături de nume sonore ale epicului și umorului românesc.
Romeo Soare figurează în această antologie cu șase proze umoristice, dintre care, cu siguranță, “Fotografia buclucașă” se detașează prin umorul și tragismul ei, deopotrivă.
Prin textele lui Romeo Soare, proza mureșeană iese puțin din lunga hibernare în care a intrat, reclamându-și dreptul la “liberă circulație”, dincolo de granițele strâmte ale provinciei.

FERESTRE DESCHISE

Dragă Vali Russu,
Mă surprinde conținutul textului tău din "Adevărul" de azi. Nu știu de unde ai luat declarația mea. Niște afirmații de-ale mele au fost mistificate grosolan, tendențios. Am fost acuzat de o duduie că nu știu nu știu ce... Dacă cucoana mi-ar fi citit cărțile, ar fi descoperit că am scris despre episodul Eminescu la Deda, Reghin, Târgu-Mureș, pe vremea când domnia sa probabil se mai juca în nisip. N-am putut să-i răspund la astfel de răutați, nemotivate. Nu mă pot coborî atât de mult.
Tu mi-ești prieten de-o viață și ție îmi permit să-ți spun deschis câteva lucruri. Oricum, m-aș fi bucurat să mă întrebi pe mine dacă vroiai să mă citezi.
Ceea ce i-am spus doamnei, de la care probabil ai preluat "declarația" mea, e că acea "casă memorială" nu a existat în 1866. Casa considerată "memorială" (Ce e aceea "memorială"? S-ar fi putut vorbi, eventual, de un punct muzeistic, nici măcar de un "muzeu memorial") a fost construită mai târziu de 1866, în secolul care a urmat, și, în consecință, o "casă memorială" Eminescu în acea clădire era o ficțiune. Dacă admitem, totuși, că adolescentul Eminescu a trecut prin Deda, el a stat într-o cu totul altă casă, care a fost demolată și înlocuită cu casa cu pricina. Il iubim pe Eminescu prea mult ca să ne permitem să spunem neadevăruri. Aș fi fost primul care m-aș fi bucurat ca Eminescu să poată fi legat de Deda. Sub o fotografie cu o casă oarecare s-a scris în ziar "Casa lui Eminescu, demolată". Dacă ar fi fost scris "Casa lui Vali Rusu, demolată" era o afirmație la fel de adevarată ca și precedenta.
Să dau dezmințiri, să fac valuri pe acest subiect? Să demonstrez eroarea, ridicolul celor care susțin în continuare că a fost demolată „Casa lui Emmminescu”?
A fost demolată o casă oarecare, fără nici o valoare. Nu era nici pe Lista Monumentelor Istorice, nici în zona de protecție a vreunui monument istoric. Nimeni nu-i putea opri pe proprietari, dacă mai vrem să respectăm proprietatea, să demoleze acea casă și să-și construiască o alta. E dreptul lui. Iar placa așezată cu atâta pompă pe clădirea anterioară poate fi așezată pe noua casă.
Eminescu nu are nevoie de mistificări pentru a demonstra prezența lui în întreg spațiul românesc de cultură. Dacă-l prețuim cu adevărat, dacă-l respectăm.
Am sugerat în mai multe rânduri „organelor locale” să realizeze un muzeu în care să amenajeze spații memoriale Vasile Netea, Ion Vlasiu, personalități care și-au legat numele de aceste locuri.
Poate fi amenajat și un „colț” Eminescu. Dar cu ce ar putea fi el ilustrat? Ce mărturii există legate de probabilitatea trecerii lui Eminescu prin Deda? Fragmente din romanul Geniu pustiu? Poate scrisori sau articole ale celor care au creat mitul fals al „casei memoriale Eminescu” la Deda!?
E ușor să cădem în ridicol din prea multă dorință de a fi invocat Eminescu legat de trecerea sa prin Deda!
Sunt destul de mâhnit, dar, deocamdată, mă fac că n-am citit nimic!
Gazetăria e, totuși, o treabă serioasă, nu doar o slujbă, o leafă, un mod de a te afla în treabă, de a vrea să fi băgat în seamă. Unor începători li se permite. Ei au o sete nepotolită pentru senzațional.
„Senzaționalul” se justifică la veteranii presei doar atunci când nu vor să îmbătrânească frumos. Când nu-și respectă părul alb…
Ceva despre gazetărie se poate învăța de la Eminescu. E mai de folos decât a scrie ficțiuni despre biografia sa!

SCRIITORUL DE LÂNGÃ NOI


Pe Mihai Sin l-am avut nu doar coleg de redacție, la Vatra, din 1983, ci și coleg de birou. Birou e un fel de a zice unei încăperi de 3X6, în care erau îngrămădite, la propriu și la figurat, două mese/birou, două biblioteci, un cuier, o sobă de teracotă, un spațiu în care de-abia te puteai mișca, în buricul orașului, pe strada Primăriei nr.1.
Geamul nostru dădea spre curtea interioară, o curte sufocată de tot felul de arbori ornamentali și pomi fructiferi, dar de unde se vedea și sala de mese a unui local „de incintă”, în care „se împingea la tavă” cu elan muncitoresc, pentru o mâncare caldă și ieftină.
Nu știu cine m-a „repartizat” acolo sau dacă a fost o opțiune personală, locuri libere mai fiind și în celelalte birouri. Oricum, de Mihai Sin m-am simțit de la început și cel mai mult atașat, odată cu dispariția lui Romulus Guga, în locul căruia ar fi meritat cu prisosință să se instaleze ca redactor-șef al unei publicații la înființarea căreia a pus umărul în anii de început ai deceniului al optulea. Dar, cu toate că Dan Culcer se și vedea redactor-șef de drept, încă înainte de a se răci trupul lui Romulus Guga, Partidul unic a decis ca și câștigător pe al treilea „candidat”, Cornel Moraru, care nici nu visa la o astfel de onoare.
Am prins ani frumoși în redacția Vetrei în acea perioadă, când, dincolo de inevitabile „frecușuri”, redacția funcționa ca o echipă, făceam front comun în jurul unor idei, acțiuni. Poate c-au fost ultimii ani de boemă literară la Târgu-Mureș, care antrena nu doar pe redactorii Vetrei ci și pe ceilalți scriitori mureșeni, mai tineri sau mai trecuți prin viață. Erau anii în care toată lumea se putea vedea cu toată lumea, în care nu prea existau „incompatibilități”, în care încăpeam cu toții la aceeași masă, oricât de mică era și oricât de puține scaune erau libere.
Mihai Sin era, aproape unanim, recunoscut ca un lider de opinie, un „guru”, dacă vreți. Era personalitatea culturală cea mai proeminentă a Târgu-Mureșului, după dispariția prematură a lui Romulus Guga, vocea cea mai autoritară, modelul cultural cel mai apreciat. Mihai Sin „ținea piept” și în relațiile cu cenzura de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, cu Virgil Poiană, Șerban Velescu sau Ecaterina Þarălungă, cei care făceau „lectura” de partid, pentru a nu cădea noi în păcate ideologice. Alături de Mihai Sin te simțeai mai puternic, mai în siguranță. Era scriitorul și omul pe care te puteai baza că nu te lasă nici la rău și nici la bine singur. Un om, cum ne place să spunem, cu vocația prieteniei.
Am stat zile și nopți la taclale, în diverse locații din Târgu-Mureș, care ne suportau și după ora 22,00 (când tot românul trebuia să se retragă pe la casa sa!). Mihai Sin, Lazăr Lădariu, Ioan Radin-Peianov, Soril Miavoe, Radu Ceontea… fiind nucleul de bază, în jurul căruia gravitau unii și alții, mai mult sau mai puțin scriitori, dar, oricum, admiratori, iubitori de literatură.
„Revoluția” ne-a împrăștiat. Mihai Sin s-a lăsat antrenat în mirajul Capitalei, la Editura Albatros, apoi a luat pentru o vreme scurtă și calea diplomației, în Israel.
Au rămas nostalgiile. Gândul de a mai recupera ceva din acei ani mai ales.
Așa s-a născut și o carte, care nu e decât un exercițiu de admirație. Nu vrea să fie nici mai mult și nici mai puțin decât atât. Mihai Sin – (în) Ierarhiile liniștii e parte a unui portret în mișcare, o provocare la o reevaluare dreaptă, fără culise de politică literară, a unui scriitor care și-a pus amprenta pe devenirea fenomenului literar mureșean mai bine de două decenii. Asemenea lui Romulus Guga, Mihai Sin rămâne un descălecător de cultură română în spațiul mureșean.

ÎN LOC DE „PORTRET ÎN MIȘCARE”

Nicolae Băciuț, născut la 10 decembrie 1956, la Chintelnic, județul Bistrița-Năsăud, tatăl Grigore Băciuț (decedat, 1995), mama Maria, născută Măgherușan, (decedată, 1970)
A urmat clasele I-VI, la Școala Generală Chintelnic, județul Bistrița-Năsăud, (1963-1969), clasele VII-VIII, la Școala Generală Nr. 1, Bistrița, 1969-1971, clasele IX-XII, la Liceul “Liviu Rebreanu”, Bistrița, 1971-1975, și Facultatea de Filologie, secția română-engleză, Universitatea “Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1978-1982.
Doctorand în litere, din 2004, la Universitatea “Babeș-Bolyai”, din Cluj-Napoca, master în administrație publică la Universitatea Babeș-Bolyai, 2005.
Editor atestat de Ministerul Culturii, din 1991.
Și-a început activitatea publicistică în timpul studenției la revista “Echinox”, Cluj-Napoca, unde a fost redactor, apoi secretar de redacție, între 1978-1982, a fost profesor, director adjunct la Școala Generală Gălești, județul Mureș, între 1982-1983, redactor la revista “Vatra”, Târgu-Mureș, între 1983-2003, corespondent la Televiziunea Română, București, Departamentul Emisiunilor Informative, între 1991-2003, redactor-șef la Editura Tipomur, Târgu-Mureș, între 1991-2003, redactor-șef la revista “Mondo bussines”, Târgu-Mureș, în 1995, redactor cultural la cotidianul “Cuvântul liber”, Târgu-Mureș, 1999 -, director la revista “Alpha”, Târgu-Mureș, 1990, secretar de redacție la revista “Societatea încotro?, Târgu-Mureș, între 1995-1997, director la revista “Gura lumii”,Târgu-Mureș, între 1997-1999, redactor-șef la revista “Teatru-n teatru”, Târgu-Mureș, în 1998, redactor-șef la revista “Ambasador”, Târgu-Mureș, între 1996-2003, coordonator al publicațiilor “Gazeta Reghinului”, 1990 -, “Informația mureșeană”, 1991-1993, “Făgurel” (revistă pentru copii) și “Codrul Cosminului”, publicații pentru Bucovina de Nord, tipărite la Târgu-Mureș, 1994-1998, al revistei “Comlodul”, Râciu, județul Mureș, 2001-, cadru didactic asociat la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureș, din 1998, publicist comentator la Mesagerul de Bistrița-Năsăud, 2005, director al Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Mureș, din februarie 2001, membru în Consiliul de Administrație al TVR, din 1995, și membru supleant, 1997-2001, deputat în Adunarea Eparhială Ortodoxă de Alba Iulia, din 1998, și deputat în Adunarea Națională Bisericească din 2002. Bursier al “Magazine Publishers of America”, iulie-septembrie 1990.
Membru al Cenaclului “Echinox”, 1978-1982, al Cenaclului revistei Vatra, 1981-1989, al Cenaclului “Romulus Guga”, 1984-1989, membru al Uniunii Scriitorilor din România, din 1990.
A colaborat la revistele Echinox, Vatra, Steaua, Tribuna, Astra, Convorbiri literare, Luceafărul, SLAST, Flacăra, Transilvania, Dialog, Opinia studențească, Napoca Universitară, Mișcarea literară, Poesis, What’s Going On Here, The New Farmm, Emmaus, SUA, Poezjia, nr. 1/3, p.91-92, (Apel wieczorny și Inna pora roku, în traducerea lui Valeriu Butulescu), Katowice, Polonia, Fjala, Flaka e välläzarimet, Iugoslavia, Magyar Lettre International, 2001 (poemele Allatkerti sétak și Arviz, în traducerea lui Fazakas Attila), Ungaria ș.a., la Radiodifuziunea Română, studiourile Cluj, Târgu-Mureș, București, și la Televiziunea Română, programele I, II, TVR Cultural, TVR Internațional.
A fost inclus în Antologia Spații posibile, Bistrița, 1979, în antologia Biblioteca Opinia, Iași, 1981, Caietul debutanților, 1980-1981, Editura Albatros, 1983, Alpha ‘84, Editura Dacia, 1984, antologia Cântecul patriei, Editura Albatros, 1996, antologia Un sfert de veac de poezie la Sighetu Marmației, Fundația Luceafărul, 1998, antologia Eminescu pururi tânăr, Editura Litera, 1998, antologia Patruzeci de poeți bistrițeni, Editura Aletheia, Bistrița, 2001, antologia Ceasul de flori, Editura Tipomur, Târgu-Mureș, 2001, antologia Cenaclul literar George Coșbuc – 30, Editura Aletheia, Bistrița, 2001, antologia Îmblânzitorul de timp, Editura Tipomur, Târgu-Mureș, 2003, Antologia poeților ardeleni contemporani, de Eugeniu Nistor și Iulian Boldea, Editura Ardealul, 2003, Poeții revistei Echinox, Antologie (1968-2003), vol. I, de Ion Pop, Editura Dacia 2004, în antologia trilingvă (română – maghiară – engleză) „Târgu-Mureș. Trei decenii de poezie”, 2007.
Inclus în volumul Artur Silvestri, „Mărturisirea de credință literară”, 2006.
Fondator al Cenaclului “Virtus Romana Rediviva”, Bistrița, 1975, a inițiat în 1979, în revista Echinox, ancheta “Dreptul la timp”, despre generația ’80, continuată în revista Vatra în 1984, până la suspendarea ei, în 1985, de cenzură, a fondat Cenaclul “Hyperion”, Târgu-Mureș, 1983, devenit din 1984 “Romulus Guga”, inițiator al Concursului de Poezie “Romulus Guga”, Târgu-Mureș, 1985, cu ediții anuale, fondator al revistei lunare Alpha, Târgu-Mureș, apărută în 12 numere în 1990, a înființat prima editură târgumureșeană postdecembristă, Casa de Editură “Alpha”, inițiator și autor unic al revistei Noul Pământ, din care a apărut un singur număr, în 1990, la Emmaus, SUA, inițiator al Taberei de Pictură Millenium, de la Sovata, o singură ediție, în 1999, inițiator al colecției “Poeții orașului Târgu-Mureș”, în 2001, al Concursului de Poezie Religioasă “Credo”, Târgu-Mureș, 2001, cu ediții anuale, al Concursului de Poezie și Eseu pentru Elevi și Studenți “Serafim Duicu”, Târgu-Mureș, 2001, cu ediții anuale, al Taberei de Pictură și Sculptură în Sare de la Salina Praid, 2001, cu ediții anuale, al Taberei de Sculptură în Lemn “Interart”, de la Reghin, 2002, cu ediții anuale, al Salonului Județean de Carte Mureșeană, în 2001, cu ediții la Reghin și Târnăveni, al Taberei de Pictură “Apollo”, cu tema “Nudul”, Sângeorgiu de Mureș, 2003, a inițiat seria de volume Repere Culturale Mureșene, I – 2002, II – 2003, III – 2004, IV – 2005, Editura Tipomur, a inițiat galerii de artă în spații nonconvenționale – bănci, sedii de firme etc.
A debutat cu publicistică în ziarul bistrițean Ecoul, și cu poezie în revista Liceului “Liviu Rebreanu” din Bistrița, Zări senine, în 1975, făcând parte dintr-un grup de poeți tineri, între care Domnița Petri și Cleopatra Lorințiu, membri ai cenaclului liceului.
După mai multe prezențe în volume colective, a debutat în volum în 1986, la Editura Dacia, cu Muzeul de iarnă, versuri.
• A publicat volumele Memoria zăpezii, poeme, Editura Cartea Românească, 1989, Jocuri încrucișate, versuri pentru copii, Casa de Editură “Alpha”, Nostalgii interzise, versuri, Editura Columna, Târgu-Mureș, 1991, America, partea nevăzută a lunii, jurnal de călătorie, Editura Tipomur, Târgu-Mureș, 1994, Anotimpul probabil, interviuri, Editura Tipomur, 1995, Casa cu idoli, versuri, Editura Tipomur, 1996, A doua Americă, jurnal, Editura Tipomur, 1996, Și așa mai departe, publicistică, Editura Arhipelag, 1997, Curs și recurs, interviuri, Editura Tipomur, 1997, Oglinzi paralele, interviuri, Editura Ambasador, 1997, Lina lumina, versuri pentru copii, Editura Tipomur, 1999, Babel după Babel, interviuri, Editura Tipomur, 2000, Manualul de ceară, versuri, Editura Academos, 2001, Aproape departe, interviuri, Editura Tipomur, 2001, Poduri de umbră – Hidak az arnyekok felett, versuri, ediție bilingvă română – maghiară, traducător Toth Istvan, Editura Tipomur, 2001, N.Steinhardt. Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuț, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Dacia, 2001, Ediția a III-a, Editura Dacia 2006, Ceasul de flori, antologie de poezie târgumureșeană, Editura Tipomur, 2001, Solstițiu la Echinox, versuri, Editura Tipomur, 2002, Zona liberă, interviuri, publicistică, Editura Tipomur, 2003, Alb pe alb, versuri, Editura Tipomur, 2003, Muntele Athos din Muntele Athos, jurnal, Editura Tipomur, 2004, De la San Francisco la Muntele Athos, Editura Reîntregirea, 2004, O istorie a literaturii române contemporane în interviuri, Editura Reîntregirea, 2005, Valori mureșene de patrimoniu, documentar, Editura Tipomur 2005, Muntele Athos – Meteora, via Bizanț, Editura Tipomur, 2006, Ediția a II-a, revăzută, Editura Dacia, 2006, Anotimpul din colivie, antologie, poeme, Editura Tipomur, 2006, Trecut provizoriu, publicistică, Editura Tipomur, 2006, Sacru și profan în Þara Sfântă, Editura NICO, 2006, Credință și ortodoxie, Editura Tipomur, 2006, Nichita Stănescu, Cu colțul inimii, Editura NICO, 2006, Anotimpul din colivie/ Le saison dans la cage, ediție bilingvă, română – franceză (versiunea franceză și selecția de Mircea Bătrânu), Editura NICO, 2006, Literatura exilului, exilul literaturii, Editura NICO, 2006, Nicu Caranica – Dincolo de noapte, Editura NICO, 2006, Dincolo de Capitală, dincoace de provincie, Editura Nico, 2006, Mihai Sin, Ierarhiile liniștii, Editura Nico, 2006, Dincoace de Capitală, dincolo de provincie, Editura NICO, 2006, Mănăstirea Lăpușna, Biserica „Sf. Nicolae”, album, Editura Nico, 2006, Monumente de Arhitectură Bisericească, Biserica de piatră „Înălțarea Domnului”, Târgu-Mureș, Editura NICO, 2006, Arheologia clipei, Editura NICO, 2007, Umbra apei, repere critice, Editura NICO, 2007.
În colaborare cu Gheorghe Șincan, Monumente de Arhitectură Bisericească, Catedrala Mare Târgu-Mureș, album, Editura NICO, 2006, cu Dumitru și Gabriel Fărcaș, Monumente de Arhitectură Bisericească, Biserica din Deda, Centenar, album, Editura NICO, 2006.
I-a fost editat CD-ul “Muntele Athos din Muntele Athos”, realizat de Margareta Pușcaș, la Radio Târgu-Mureș, 2005.
I-a fost editat volumul Pleoapa lui Homer, 50 de poeme în lectura autorului, în colecția “Cartea radio de poezie”, Societatea Română de Radiodifuziune și Studioul Regional de Radio Târgu-Mureș, Valentin Marica.
A fost editată lucrarea Codruța Băciuț, Ludoteca, Teste de aplicație de limba și literatura română pe texte din opera scriitorului Nicolae Băciuț, Editura Nico, 2007
A editat la Editura Tipomur și la Editura NICO aproape 500 de titluri din 1991 încoace, a scris zeci de prefețe, postfețe.
A realizat aproape 3000 de reportaje TV.

Referințe critice (selectiv):
În reviste: Niculaie Stoian, Amfiteatru, 1981, Ion Pop, SLAST, 1982, Cezar Ivănescu, Luceafărul, 1983, Petru Poantă, Tribuna, 1985, Cornel Moraru, Vatra, 1986, Marian Papahagi, Tribuna, 1986, Gheorghe Grigurcu, Steaua, 1986, Nicolae Manolescu, România literară, 1986, N. Steinhardt, Tribuna, 1986, și în Pledoarie pentru o literatură „nobilă și sentimentală”, vol. II, Ed. Cronica, 2001. p.20-22, Dumitru Andrașoni, Ecoul, nr. 1705, 12 august 1986, C. Pricop, Convorbiri literare, 1986, Traian T. Coșovei, SLAST, 1986, Gabriel Rusu, Tomis, 1986, Radu G. Þeposu, Flacăra, 28 iunie 1986, p. 11, Eugeniu Nistor, Orizont, 1986, Constantin Zărnescu, manuscris, Serafim Duicu, Steaua roșie, 14 iunie 1986, p. 3, Gellu Dorian, Caiete botoșănene, nr. 4 / 1987, p. 4, Cornel Moraru, Vatra, 1987, Zaharia Sângeorzan, Cronica, 1987, Constanța Buzea, Amfiteatru, 1987, Bucur Demetrian, Ramuri, 1987, Cristian Livescu, Cronica, 1987, Iulian Boldea, Echinox nr. 7 - 8 / 1987, p. 4, Rodica Berariu Draghincescu, Astra, 9/1988, p.7, Gabriel Rusu, SLAST, 1989, Eugen Simion, România literară, 1/1990, p.10, Gabriel Stănescu, Albina, nr. 9/ septembrie 1990, Alina Cuceu, Echinox, nr. / 1990, p.3, Eugeniu Nistor, Steaua, ianuarie 1990, pp.55 – 56, Rodica Beraru Draghincescu, manuscris, Al. Cistelecan, Vatra, 1990, Cornel Munteanu, Solstițiu, 1990, Petru Scutelnicu, Ateneu, 1990, nr. 4, p.5, Cristian Stamatoiu, Vatra, 245/ august 199l, p. 4, Ioan Milea, Tribuna, nr.15/ 12 aprilie 1991, Al. Pintescu, Poesis, 1991, Traian T. Coșovei, Contemporanul nr. 42/ 18 octombrie 1991, și în volumul Hotel Urmuz, Editura Călăuza, 2000, pp. 100 – 102, Alexandru Pleșcan, România literară, „Postmodernist pierdut în grădină”, România literară 24, nr. 47 /21 noiembrie, 1991, p. 10, Traian T. Coșovei, Contemporanul, 1992 (ianuarie), 1992 (octombrie), Alexandru Pintescu, Poesis nr. 11 – 12 / 1991, p. 5, și nr. 1 / 1992, p. 5, Cornel Munteanu, Steaua, 1992, Bucur Demetrian Ramuri, 1993, Adrian Mănarcă, Răsunetul, 7 august 1993, p. 3, Iulian Boldea, Cuvântul liber, 1 octombrie 1994, p.3, Silviu Achim, Adevărul nr. 1381 / 6 octombrie 1994, Alina Cuceu, Echinox, 1994, Gavril Moldovan, Răsunetul nr. 1214/28 septembrie 1994, Cristian Stamatoiu, Vatra, 1994, Iulian Boldea, Cuvântul liber, 1994, Daria Coroș, Clipa cea repede, nr. 3/1994, p. 10, Viorel Chirilă, Familia, 1995, pp. 76-77, Adriana Cean, Tribuna, „Spații ale regăsirii”, 21 septembrie 1995, p. 4, Florian Roatiș, Graiul Maramureșului, 31 martie 1995 și în volumul Caietele de la Rohia, N. Steinhardt sau fericirea de a fi creștin, Editura Helvetica, 1999, pp. 25 – 27, Ion Moise, Minerva, nr. 46-47/1995, p. 13, Cristian Stamatoiu, Vatra 278/1995, p. 14, Bianca Bogdan, 24 ore mureșene, Cornel Moraru, Cuvântul liber, 1995, Ion Moise, Minerva, 1996, p.12, Iulian Boldea, Cuvântul liber, 24 februarie 1996, p.3, Zburătorul nr. 4 – 10/1996, p. 26, Ambasador nr.6/1996, p. 6, Marius Însurățelu, Cuvântul liber, 17 august 1996, p. 3, Victor Știr, Mesagerul, 1996, I. S. Moișa, 24 ore mureșene, 1996, Cristian Stamatoiu, Luceafărul, 1996, M. Piștănilă, Gazeta Reghinului, 1996, Iulian Boldea, Zburătorul, 1996, Lucian Vasiliu, Convorbiri literare, 1997, Victor Știr, Viața azi, 1997, Mariana Cristescu, Cuvântul liber, 1997, Iulian Boldea, Cuvântul liber, 1997, Ștefan Melancu, Apostrof, 5/1997, p.11, Iulian Boldea, Ambasador, 1997, Ștefan Covrig, Cuvântul liber, 1997, Ion Șeuleanu, Cuvântul liber, 1997, Răzvan Ducan, Gazeta Reghinului nr. 4/1998, Alex. Ștefănescu, România literară, nr.48/1998, p.4, Răzvan Ducan, Cuvântul liber, 30 martie 1999, Iulian Boldea, 24 ore mureșene, 30 iunie 2000, p.5, Mariana Cristescu, Cuvântul liber, 2000, Iulian Boldea, Târnava, 2000, Dumitru Mircea Buda, Jurnalul de Mureș, nr. /2001, Camelia Crăciun, Vatra, 2001, Tit Liviu Pop, Poesis, nr. / 2001, p. 26 p. 119, Valentin Marica, Cuvântul liber, nr. / 2001, Tit Liviu Pop, Mesagerul literar și artistic, nr. 24, octombrie 2001, p.II, și în Tit Liviu Pop, Ex libris. Scriitori contemporani, Editura „George Coșbuc”, 2003, Adrian Alui Gheorghe, Convorbiri literare, ianuarie 2002, Silvia Obreja, Jurnalul de Mureș, 18 ianuarie 2002, p. 3, Tit Liviu Pop, Mesagerul literar și artistic, nr. 1(28), ianuarie 2002, p.2, Roxana Olteanu – Roșu, Meandre, nr. 1/2003, Valentin Marica, Cuvântul liber, nr. 251 / 23 decembrie 2003, Aurel Hancu, Cuvântul liber, 2003, Alexandru Pintescu, Poesis, nr. 148/149/ 2003, pp. 56 – 58, și volumul Retorica aproximației, breviar de poezie optzecistă, 2004, Cristian Stamatoiu, Cuvântul liber, 2003, p.6, Iulian Boldea, Cuvântul liber, nr. / 2003, p.3, Aurel Hancu, Cuvântul liber, 24 februarie 2004, p. 6, Aurel Hancu, Cuvântul liber, 26 octombrie 2004, Lazăr Lădariu, Cuvântul liber, 2003, p. 3, Laurean Stănchescu, Cuvântul liber, 17 ianuarie 2004, p.3, Valentin Marica, Cuvântul liber, 2004, Marcela Ciortea, Astra blăjeană nr. 2/2005, p. 19, Daniela Pănăzan, Astra blăjeană nr. 2/2005, p.19, Lazăr Lădariu, Cuvântul liber, 28 aprilie 2005, p.5, Valentin Marica, Cuvântul liber, 28 aprilie 2005, p.5, Ion Ilie Mileșan, Cuvântul liber, 28 aprilie 2005, p.5, Valeriu Russu, Adevărul, 19 mai 2005, Victor Știr, Mesagerul literar și artistic, iunie 2005, p. 2, Ion Longin Popescu, Formula As, 23 mai, 2005, Gabriela Mocănașu, 2005, Cuvântul liber, 2005, Maria Teodor, Pașii Profetului, (Alba Iulia) mai, 2005, p. 14, Alex. Ștefănescu, România literară nr. 15/2005, p.4, pr. Ovidiu Vintilă, Blaj, manuscris, Victor Știr, Mesagerul literar și artistic, august, 2005, Ion Buzași, (Mesagerul literar și artistic, nr. 11/2005, p. 2), Constantin Secu, Dacia literară, noiembrie 2005, Valentin Marica, Cuvântul liber, 17 ianuarie 2006, p. 6, Corina David, Vatra 1-2/2006, Lazăr Lădariu, Cuvântul liber 69/ 8 aprilie, 2006, p. 3, Victor ȘTIR, Nicolae Băciuț, în “Dicționarul General al Literaturii Române”, (Mesagerul, 11 ianuarie 2006), Prof. Mioara Kozak, …Glosse la Muntele Athos, Cuvântul liber, 31 ianuarie 2006, p. 6, Victor ȘTIR, Poemul între portret și autoportret, Mesagerul, 31 ianuarie 2006, Victor ȘTIR, Portretul poetului la maturitate, Mesagerul literar și artistic, februarie 2006, p. 2, Marcela Ciortea, O istorie a literaturii române contemporane în interviuri, de Nicolae Băciuț, Mesagerul literar și artistic, februarie 2006, p.2, DANIELA CECILIA BOGDAN, “Anotimpul din colivie” sau Colivia anotimpului, Cuvântul liber, 2006, LAZÃR LÃDARIU, "Scriu, și rândurile mi se îneacă într-un cuvânt…" , Cuvântul liber, nr. 69 / 10 Aprilie, 2006, Mircea Bătrânu, NICOLAE BÃCIUÞ, ANOTIMPUL DIN COLIVIE/LA SAISON DE LA CAGE, Mesagerul, 20 aprilie 2005, ILEANA SANDU, REPERE ALE SPIRITUALITÃÞII, Monitorul Primăriei Târgu-Mureș, iulie 2006, p. 6, Daniela Cecilia Bogdan, „UN POET PRIVEȘTE CRUCEA”, Cuvântul liber, 22 august 2006, Valentin Marica, În creșterea timpului... , Cuvântul liber, 2006, Valentin Marica, Semper fidelis, Cuvântul liber, 2006, RÃZVAN DUCAN, "Nichita Stănescu. Cu colțul inimii", de Nicolae Băciuț, Ed. Nico, Târgu-Mureș, 2006, Carte de recitire, Cuvântul liber, nr. 173 / 4 Septembrie, 2006, Dumitru D. Silitră, “O întâmplare a ființei mele”, Cuvântul liber, 5 septembrie 2006, p.6, Răzvan Ducan, “Sacru și profan în Þara Sfântă”, de Nicolae Băciuț, Ed. Nico, Tg. Mureș, 2006, Cuvântul liber, septembrie, 2006, Răzvan Ducan, Nicolae Băciuț - redivivus!, Cuvântul liber, 21 octombrie 2006, p.3, Ileana Sandu, Despre Nichita, „cu colțul inimii”…, Monitorul Primăriei, septembrie 2006, Darie Ducan, NICOLAE BÃCIUÞ -“ Nichita Stănescu, Cu colțul inimii”, Flacăra lui Adrian Păunescu, octombrie 2006, Victor ȘTIR, “Însemnare a călătoriei” în Þara Sfântă, Mesagerul de Bistrița, 30 septembrie 2006, Victor Știr, Nicolae Băciuț, la antologia “Anotimpul din colivie”, Mesagerul de Bistrița, 26 octombrie 2006, Răzvan Ducan, “Romulus Guga. Bărci în amurg”, Cuvântul liber, octombrie 2006, Dumitru Titus Popa, Ultima oră, noiembrie 2006, Florentin Popescu, Caligraf, 11/2006, Florentin Popescu, Interviul, între confesiune și mărturie literară, revista Saeculum, nr.3(35)-martie 2007, p.78-79, Victor Sterom, Nicolae Băciuț – sufletul umbrelor inefabile reflectat în siajul imaginilor poetice, cotidianul Informația Prahovei, nr. 3175, 3 aprilie 2007, p. 5.
.

În volume: Traian T. Coșovei, Pornind de la un vers, Editura Eminescu, 1990, Eugeniu Nistor, Nostalgia golfului, Casa de Editură Mureș, 1993, Radu G. Þeposu, Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Editura Eminescu, ediția I, 1993, ediția a II-a, Editura Dacia, 2002, Fantezismul abstract și ermetic, pp. 125-126, Gheorghe Crăciun, Competiția continuă: Generația ’80 în texte teoretice, Editura Vlasie, 1994, Romeo Soare, Careul cu prieteni, Editura Ambasador, 1996, Teodor Tanco, Dicționar literar 1639-1997 al județului Bistrița-Năsăud, Editura Virtus Romana Rediviva, 1998, Valeriu Bârgău, Generația ’80, precursori și urmași, Editura Călăuza, 1999, Ana Cosma, Scriitori români mureșeni, Editura Tipomur, 2000, Traian T. Coșovei, Hotelul Urmuz, Editura Călăuza, 2000, N. Steinhardt, Pledoarie pentru o literatură nobilă și sentimentală, Editura Cronica, 2001, Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii ’80-’90, Dicționar biobibliografic, I-III, 2000-2001, Tit Liviu Pop, Ex libris. Scriitori contemporani, Editura „George Coșbuc”, 2003, Alexandru Pintescu, Retorica aproximației (breviar de poezie optzecistă), Editura Timpul, Iași, 2004, Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, Editura Apostrof, 2004, Academia Română, Dicționar general al literaturii române, vol. I, A-B, Editura Univers Enciclopedic, 2004, pp. 404 -405, coordonator Eugen Simion, Nicoleta Bechiș, Dicționar Echinox, coordonator Horea Poenar, Editura Tritonic, 2005, Mioara Kozak, EgoGrafii.Exerciții de dicție pentru păstrarea iluziilor, Editura Nico, 2006, Răzvan Ducan, Patrafir peste cuvinte, Editura Nico, 2007, Dorin Borda, Romeo Soare, Galaxia valorilor, I, Editura Ambasador, 2007.
A fost distins cu Premiul I la Festivalul Artei și Creației Studențești, Timișoara, 1979, ca membru în trupa de teatru a Casei de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca, Premiul revistei “Luceafărul” la Festivalul “Baladele Dunării”, Galați, 1979, Premiul Special al Juriului la același Festival, ediția 1980, Premiul revistei “Luceafărul” la Festivalul de Poezie “Nicolae Labiș”, Suceava, 1981, Premiul II la faza finală a Festivalului Artei și Creației Studențești Suceava, 1981, Premiul revistei “Astra” la Sighetu Marmației, 1982, Premiul Editurii Junimea, la Festivalul “M. Sadoveanu”, Piatra Neamț, 1982, Premiul revistei “România literară” la Festivalul “Vasile Lucaciu”, Cicârlău, Maramureș, 1982. Nominalizat pentru Premiul “Oscar” în publicistică în 1991, în SUA, Premiul Societății Culturale “Lucian Blaga” pentru volumele “Memoria zăpezii” și “Nostalgii interzise”, Premiul pentru publicistică al Asociației Scriitorilor Mureș pentru volumul “Anotimpul probabil"” 1996, Premiul “George Coșbuc” al Uniunii Scriitorilor pentru volumul “Casa cu idoli”, Bistrița, 1997, Premiul Asociației Scriitorilor Mureș pentru volumul “Curs și recurs”, 1999, Premiul Asociației Scriitorilor Mureș pentru volumul “Babel după Babel”, 2000, Premiul “Maria Ivănescu” pentru traducerea în colaborare cu Alina Cadariu a piesei de teatru “Prieteni absenți”, de Alan Ayckbourn. Premiul Special pentru Publicistică al Asociației Scriitorilor din Târgu-Mureș, pentru volumul "O istorie a literaturii române contemporane în interviuri", 2006, Diploma „Superlative culturale 2005”acordată de Studioul Teritorial de Radio Târgu-Mureș pentru același volum, Diploma „Superlative culturale 2006”acordată de Studioul Teritorial de Radio Târgu-Mureș pentru antologia de versuri „Anotimpul din colivie”.
A primit “Diplome de excelență” din partea consiliilor locale Reghin, Blaj, Râciu, Premiul “Mihai Eminescu” al Casei de Cultură “M. Eminescu” pentru sprijinul acordat mișcării culturale, Diploma de Merit, acordată de Casa de Cultură „Mihai Eminescu” din Târnăveni, pentru „sprijinul permanent dat scriitorilor Cenaclului literar „Elena din Ardeal”, mai 2005, și a fost distins cu titlul de “Cetățean de onoare” al localității Deleni, Mureș, pentru sprijinul acordat în promovarea valorilor ortodoxiei.
Diploma "Exemplarium" a Fundației Culturale "Cezara Codruța Marica",pentru "Înalte valori umane", 2006.
Nominalizat pentru „Omul anului”, secțiunea „Cultură”, 2005, în județul Mureș.
A participat la lucrările Congresului Academiei Româno-Americane de Arte și Științe, la Reno, Nevada, SUA, în 1995, și Liege, Belgia, 1998.
A călătorit în SUA, Anglia, Franța, Germania, Italia, Austria, Belgia, Olanda, Grecia, Turcia, Israel, Slovenia, Serbia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Bulgaria, Ucraina, Republica Moldova, de mai multe ori.
Căsătorit cu Codruța Băciuț, profesoară la Școala Generală nr. 2, Târgu-Mureș.
Are doi copii, Raul Mihai Băciuț, absolvent al Facultății de Informatică, Universitatea „Petru Maior”, promoția 2005, și Sergiu-Paul Băciuț, absolvent, Facultatea de Drept, Sibiu, promoția 2007.


CUPRINS

Nevoia de publicistică/5
NICOLAE BÃCIUÞ:„M-am simțit ca după Judecata de apoi” (DANIELA CECILIA BOGDAN)/7
NICOLAE BÃCIUÞ:„Bârfa, zvonul, informația după ureche n-au nimic în comun cu presa, cu libertatea”/12
ASOCIAÞIE SAU CHIBUÞ?/19
CUM ÎL MAI SÃRBÃTORIM PE EMINESCU?/21
CARTE DE 50 DE MILIOANE DE EURO!/23
LUNA CÃRÞII LA SATE/25
DAR DIN DAR/27
ÎNTRE PUDOARE ȘI IPOCRIZIE/29
AGENÞIE DE IMPRESARIAT LITERAR/31
ISTORIA ALTERNATIVÃ A LITERATURII ROMÂNE ÎN BENZI DESENATE/33
APEL LA APEL/35
LÃSAÞI DRAGOSTEA SÃ VINÃ LA MINE!/37
CÃRTÃRESCU BÃTÂND LA UȘA NOBELULUI/39
GEORGE STANCA SAU OCHII CARE NU
SE VÃD NU SE UITÃ/41
POSTUL DIN POST/43
MORMÂNTUL PIERDUT AL LUI IISUS?!/45
ECOURI LA “MORMÂNTUL PIERDUT AL LUI IISUS”/47
EMAIL DIN INFERN/53
BIBLIOTECA DIN BAR/55
LEGALIZAREA PROSTITUÞIEI/57
PRIMA TELEVIZIUNE DIN VIAÞA MEA/59
POETUL CA INSTITUÞIE PUBLICÃ/61
FEMEIA ÎN BISERICÃ/63
UN LAPTOP PENTRU TATA/65
TICÃLOȘIE ȘI LITERATURÃ/67
VÂRFUL CÂMPULUI/69
CAPITALA CULTURII TRADIÞIONALE/70
ICOANA DIN SUFLETUL MEU/72
ÎNCONDEIATUL OUÃLOR/74
O INFAMIE „ORIGINALÔ/76
BISERICA CENTENARÃ/78
EPURAREA EPURATORILOR?/80
EXPOZIÞIE IOAN ȘULEA, „MAREA TAINÔ/82
POEZIA CELOR CARE NU CUVÂNTÃ/84
LACÃT GURII/86
LA UMBRA NORILOR88
MONOGRAFIA IDEALÃ/90
ADIO, ONOARE!/93
MONICA DOHOTARIU, „UNIVERS SÃSESC”/95
MARATONUL LITERAR/97
BÃSESCU PREȘEDINTE,/ CA SÃ FIE CA-NAINTE!/99
VIAÞA PE UN PERON/101
EUROSIMPATII/103
ARTA AMATOARE/105
SCRIITORI UITAÞI/108
DAÞI LA SÃRACI, NU RECICLAÞI/110
NÃZBÂTIILE VERII/112
DE CE NU-ȘI IA POLITICA VACANÞÃ?/114
PRECOCITÃÞI/116
COINCIDENÞE?/118
ADIO, CINEMATOGRAFE!/120
CONDIÞIA DE SCRIITOR/122
CREDINÞA LA ZID/124
VANGHELIE/DÂNCU/126
DE UNDE VIN VACANÞELE?/128
TUTUIREA/130
BÃTAIA RUPTÃ DIN RAI/132
CÂND ZIARUL DEVINE CARTE/134
CULTURA EDUCAÞIEI/136
ZIUA AMERICII/138
NEVOIA DE REVISTE LITERARE/140
PREÞUL DISTRACÞIEI/142
DESPÃRÞIREA DE RALUCA/144
ERICA ALECU, „MEMORIA PRIVIRII”/145
GRAFICÃ TRANSILVANÃ/147
ALEXANDRA ȘI FOTOGRAFIA/149
EMILIA LATEȘ – O DUMINICÃ A MUZICII POPULARE/150
“MÃGARUL TROIAN”/152
FERESTRE DESCHISE/153
SCRIITORUL DE LÂNGÃ NOI/155
IN LOC DE „PORTRET ÎN MIȘCARE”157
CUPRINS/169









.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!