agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2552 .



Virgil Diaconu: Arginții nemuririi
articol [ Carte ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Valman ]

2007-08-22  |     | 






Pentru „Jurnal erotic” (Editura Muzeul Literaturii Române, 2006), Virgil Diaconu preferă ținută dezinhibată: „mi-am scos cravata / și m-am descheiat la cămașă / [...] / am aruncat de pe mine haina aceasta de insectă la patru ace, / haina Armani pe care partidul mi-a făcut-o cadou / împreună cu toate frazele pe care trebuie să le rostesc / în fața camerelor de luat vederi, a iluziilor voastre color” („Piersică”). Nonconformist, inteligent și necruțător, poetul refuză exhibițiile în fața „camerelor de filmat singurătatea”, dezvăluirile brutale și indecente motivate la ceilalți de dorința de a-și face publicitate (chiar și negativă) și preferă dialogul-confesiune cu Lolita, un alter-ego, partea feminină a sinelui său, femeia-piersică sau femeia-cireașă: „Deocamdată, Lolita cireșelor nu se mai arată vederii / Încă nu, bine închisă cum o țin în emisferele mele, / în celulele visului”. Autorul secret, cu care se împart iluziile, își câștigă autonomia personală pe măsură ce discursul liric dobândește amploare, intensitate și se structurează ca un univers diferit de cel „real”; distincte la început, cele două voci lirice tind spre contopire, spre crearea unui mitic întreg androgin: „prea mică, de fapt, distanța dintre mine și tine, / când îți bei, atât de atent, cana cu lapte // Probabil, ar fi pentru tine prea mult să îți spun / că sânii se întăresc până dor sub cămașa de noapte / când nu ești aici, / iar pelvisul tău se lovește de mine în somn. / El îmi rezonează prin carne, prin oase, / și corpul meu tot vibrează ușor” („Distanța”).
La nivelul textului, se experimentează o „existență faun-florală”, din instincte izbucnind cu impetuozitatea și vigoarea plantelor carnivore, dar și din momente de inefabilă gingășie; o senzualitate leneșă ori dezlănțuită, voluptatea parfumurilor indicibile, convertirea simțurilor într-un concert polifonic sunt condiții suficiente pentru crearea iluziei („Da, amăgirile ascunse sub bluză, / care își scot din când în când capul după o gură de aer, / și crizantema carnivoră dintre pulpe / mă vor mai ține în viață o vreme. Și vor vopsi în roz / pereții cenușii ai existenței mele faun-florale” („Regina nopții”). Tensiunea din interiorul cuplului de îndrăgostiți / coautori ai „Jurnalului erotic” este marcată de monologul adresat al părții masculine: animus are nevoie de un al treilea, de un destinatar anonim (un posibil cititor) luat ca martor al confesiunii („Iubita mea doarme. Eu mă furișez în visele ei, / disperările mele îi dezleagă picioarele”), în timp ce anima își direcționează confesiunea evocând doar bruiajele și intrușii: „Nu ți-am spus niciodată ce îți spun acum: / nimic nu mă sperie mai tare decât tu / lipit de sânul alteia, cu pofta unui nou-născut” („Zile fertile”).
În „1001 de nopți” unitatea se reface, poemul construindu-se prin suprapunerea a două voci lirice (partitura Lolitei fiind marcată grafic cu italic); tensiunea însă rămâne prezentă, ea fixându-se, de data aceasta, între autori și poem: „ea mă croșetează printre sarcasmele ei, / printre ispitele ei cu picioarele strânse. / Și îmi spune că o să dea de pământ cu poezia de dragoste, / cu poezia care îî leagă picioarele și nu o lasă să facă copii”. Desprinderea de real și conviețuirea într-un univers propriu este echivalată cu o naștere forțată, maieutica resemantizându-se prin intrarea în sfera erosului: „Da, o să fiu premiată pentru că am reușit / să storc o picătură de lapte din sânii mei săraci, / din căderile mele zilnice; și pentru că am avut curajul / să dau iama prin cearșafurile tale / și să-mi scot copiii din tine” („1001 de nopți”). O luciditate exacerbată împiedică desprinderea de cordonul ombilical al realității și trăirea exclusiv în universul creat de textul liric: „Cu-adevărat, nici nu mai știu când suntem în lumea reală / și când în cea virtuală, dacă aceasta este mâna din vis / sau mâna la care te-ai tăiat în poemele mele de dragoste. / Oricum, eu încă mai țin în viață trupul tău, / acest exemplar unic al celor 1001 de nopți. / trupul tău, care cu poveștile și fantasmele lui / inventează pentru mine ziua de mâine. / Și care te scapă și în noaptea aceasta de la moarte” („1001 de nopți...”).
Limbajul poetic este, de fapt, un limbaj al trupului și al sufletului, un banchet al cuvintelor reprezentând „o ieșire din mocirla penibilului” („Depresia de marți”), o facere și o „desFacere” a ființei, o odă a bucuriei și un marș funebru; el nu numai că poate crea o lume, dar se poate și substitui acestei lumi, evaluându-se și perfecționându-se continuu: „Da, aparatul critic / mi-a luat-o întotdeauna înainte la banchet. / deja Lolita are gura plină de verbul criticii literare, / de-acum nu mai e cazul ca ea să joace disperarea / între ușile deschise ale limuzinelor; / sau să se scufunde în lecturi poetice și în hexametri. / Să fim serioși! – gloria literară se pregătește pe canapele! / Primele cărămizi pentru soclurile gloriei / se pun la marginea patului, pe fotoliu sau în colțul mesei, / și asta înainte ca producțiile literare ale Lolitelor / să iasă pe piața textuală” („Bulevardul gloriei”).
Prima parte a „Jurnalului erotic” se încheie cu denunțarea prostituției care invadează chiar și lumea textuală: Lolita, vulgarizată prin multiplicare, devine partea comună, coruptibilă și omenește păcătoasă, existentă în fiecare creator: „Da, ea a știut întotdeauna să salveze aparențele / și să dea bine la masa criticii literare, / cum își flutură codițele și inocența peste icrele negre / și cum soarbe cu toate celulele ei blonde șampania criticii. / Ea, singura metaforă printre gunoaie, / printre jegurile literare și băutorii de absolut. / Ea, singură metaforă sinistrată cultural, / care a știut întotdeauna în ce birouri și pe ce canapele / să-și desfacă picioarele, pentru a-și achita / premiile acordate madlenelor ei literare” („Secretul”).
Ciclul „Fructe secrete” marchează renunțarea la Lolita ca alter-ego și centrarea pe sine, în încercarea de a redobândi paradisul pierdut, inocența începuturilor, puterea de a vedea nevăzutul. Incantațiile, rugile și refrenele lirice mărturisesc disperarea pierderii, recunoașterea vinovăției („Singura mea bucurie umblă în zdrențe, / îndrăgostit cum sunt de femei imposibile, / intangibile. De femei din care beau apă pe furiș”), importantă fiind schimbarea de ton și de atitudine: vanitatea este înlocuită de umilință, iluminarea lăuntrică însemnând, în primul rând, acceptarea transcendenței, propensiunea spre divin și cosmic: „Doamne! / Ia întoarce-Þi privirile către mine / și către femeie aceasta! / Către femeia aceasta înflorită pentru nimeni / și spune-mi ce să fac. / Cât e ziua de mare îi ațin calea – și ea nici nu mă vede; / îi vorbesc – și ea nu mă aude. În depărtarea ei nu pot să mă strecor. // Plecarea ei a lăsat în mine un palat cu camerele goale. / Un trandafir care luminează deșertul” („Trandafir tânăr”).
Sarcasticul observator al realității, izvoditorul de lumi textuale în care cuvintele sunt vicioase și ambigui ca orice ființă umană, renunță la privirea asupra lucrurilor și fenomenelor, trece prin coaja urât mirositoare a realității și ajunge la miezul ei încă luminos datorită bunăvoinței divine: „Te-ai zidit în călimară, Doamne, / în cernelurile vechi Te-ai ascuns. / Cartea pe care o scriu se umple toată de Tine, / viața mea – toată” („Rugă”).
Parabolele din ciclul „Omul vulnerabil” scot în evidență un Virgil Diaconu elegiac, îndrăgostit de metafore, un clasicizant în straie moderne, tânjind după condiția ideal-orfică a creației: „Mai vedeți-vă de treburi și n-o mai ispitiți cu privirea, când vine înfășurată în vulpea ei argintie... Mai am și alte griji decât să o feresc de capcane, cum stați hăitași cu ochii pe ea, ca la vânătoare. De altfel, am găsit eu o cale să o feresc de voi: eu am ascuns-o într-un cântec. S-o știe toată lumea, să n-o atingă nimeni. Să nu se spună despre mine că îmi las avuția în risipa mulțimii” („Avuția”).

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!