agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-11-19 | | Rătăcit prin „târgul cu arlechini” (metaforă a lumii în travesti, mercantile și nesincere pe care o percepe cu neliniște), Vlad Scutelnicu are inocența de a-L aștepta pe Dumnezeu să-i bată la ușă, nu neapărat în speranța unei revelații, ci mai mult ca o compensație pentru traiul la comun, în blocuri înghesuite apartament lângă apartament precum sardelele, solz lângă solz, în bancul lor migrator. Micile mizerii cotidiene – ornamentele furate ale mașinii, parcarea zgomotoasă din spatele blocului, vecinii care înjură birjărește, manelele etc, nu-i schimbă calmul angelic, dar nici nu-l scapă de incapacitatea integrării: „?ce / dracu / mai cauți la noi pe scară eu / te dau pe mâna poliției pentru / complicitate cu / liniștea la neliniștea noastră / a celor civilizați ce dracu / nici măcar nu-ți scârțâie patul / noaptea” („aștepți să-ți bată Dumnezeu la ușă”). „Descheiat la frustrări” (precum Lucian Alecsa, alt botoșenean, se vedea „descheiat la toate instinctele”), poetul preferă alteritatea în varianta eu = tu, luându-se tot pe sine drept partener colocvial, dintr-un rest de pudoare a confesiunii. De altfel, destinatarul mesajului pare un alter ego ceva mai curajos, („îți vei încheia mărturisirea invadat / de sinceritate”), care, refuzând „filosofia vulgului” își caută modele printre poeții Atlantidei, concentrat, ca și ei, într-o privire incandescent-magică asupra poemului: „și pe pielea ochilor lor stau / să plesnească / sunetele acestui poem / atâtea câte au încăput / atâtea câte au ajuns până la ei / atâtea câte au mai rămas // stau să plesnească / aștepți” (p. 10). Poetul din Botoșani metaforizează stările pe care nu le poate exprima sincer, se învârte în jurul realității, o oglindește cu spaimă și apoi sparge oglinda în cioburi, plutind pe deasupra unei lumi banal-verosimile, în care magia neagră a dragostei nu mai are niciun efect; doar păcatul strămoșesc, ispita și strigătul își mai păstrează consistența hipnotică: „atunci țiganca îmi bătu în geam / spărgând visul oglinzii / am ieșit dintre cioburi / speriat / speriat ferindu-mă să nu calc / șarpele” („plutind, plutind”). Dragostea ca „sanctuar de cristal” (pe urma minulescianului „bibelou de porțelan”) înseamnă nu numai fragilitate și prezumția evanescenței, ci și „herghelii de cuțite”, adică o durere multiplicată, exacerbată, explicată uneori cu vorbele altuia, într-o încercare de intertextualitate („sunt tânăr doamnă și vinul acesta / tango pas nebun ce provoacă fiesta / mi-aruncă pe preșuri cămașa și vesta”) salvată de câte o mărturisire scăpată fără voie de un poet care-și șlefuiește prea mult versurile, până ce iubitul cititor nu mai simte freamătul vieții în ele: „doar mâna mea ridicându-te nedorind / să oprească înălțarea / starea ta de nou cer / mâna mea uitând cum / e când îți mângâie trupul // mâna mea tremură / întinsă’ („doar mâna mea tremură”). Impulsurile romantice nu lipsesc, dar ele sunt inhibate de traiul cotidian anost, în care produsele de import, fast food-ul, Mall-ul, OMV-ul, amestecurile Sharewood și alte expresii moderne ale crizei de timp par mai valoroase decât meditația la umbra unui tei: „? Vezi afară e seară / o seară flămândă de dor de flori de tei / ce vrea să spargă frigul ploii / verbul verde al acestei veri moare tăiat / doar credința mai suflă anemic zbătându-se / să sfarme un zid” („iubirea ca o cină ratată”). Vlad Scutelnicu este conștient că prea multă luciditate poate să ucidă poezia: „nu mai lambrisa, îmi spun, idei / cu cuvinte pieptănate atent, protocolar / lasă-le să joace goale desfrunzite / de întrebări” („imposibilă, tăcerea”), dar, atunci când trece la transmiterea „în direct” a propriilor trăiri, descoperă pustiul, dezamăgirea, sentimentul inutilității și devine ironic, pentru că altă cale de a evita sinuciderea nu întrevede: „! Vai ce urât e afară / cum țipă ploaia în trupuri / cum două degete ale mâinii tale ce scrie / sunt simetrice cu visele a două nopți / alarma // unei mașini își caută stăpânul / botoșani e un nume greu / de urcat în poeme / dau click pe mouse și devin / făt-frumos din păianjen / și iar încerc să gândesc // n-ai noroc în dragoste / visezi / în schimb că ești uns cu dejecții / nu cu mir / pe picioare pe mâini / nu pe inimă”. Poemele lui Vlad Scutelnicu sunt lungi, mai ales cele din ciclul „Mandale inegale”, unde, mimând maniera stilistică a lui Miron Radu Paraschivescu, delicatul poet din nord își părăsește mesajele eufemistice și încearcă un tragism frust al discursului, care-l prinde destul de bine: „aluneci ori te târăști cu mătăniile / în mână prin fumul de țigară / din biblioteca de sticle / împingând ziua spre noapte / vei scrie cândva / o carte despre un altfel de / apocalipsă / e nașpa de nașpa / și tu nu întelegi ori nu vrei / nici prietenii nu te ajută în judecăți // [...] dintr-un difuzor HI-FI / o voce soul oftează o plăcere / o fericire una la număr pe care / ți-o dorești și tu / imediat se insinuează lângă tine / fata blondă sau brunetă frumoasă / de zeiță prima ivită necăutată / prima cu tupeu hai hai / hai ia-mă pe mine te rog / de nu mă aruncă patronul / în stradă te rog / știu să fuck orice // te bucuri o bucurie forțată / mai bună decât nimic / dai bani pentru ea și-ntr-un sfârșit / constați că ai plătit s-o-nveți / abc-ul de curvă” („sanctuarul”). Ieșirea din criza existențială prin cultivarea violenței de limbaj nu este definitorie pentru scrisul lui Vlad Scutelnicu: el va purta întotdeauna, chiar și când se străduiește să înjure, o batistuță alb-imaculată în buzunarul de la piept, și, de ce nu, poate și o floare proaspătă la butonieră, amintind, prin falsul, dar tragicul cabotinism, de eroii mateini: „uite pentru tine arunc cărțile / șuieră țiganca lângă parbrizul mașinii / desfășurând pe asfalt / un evantai de / ași popi valeți decari șeptari dame de treflă / de tobă de cupă de / inimă / de dragoste de ură de noroc / de nenoroc / de avere de pierzanie / de sănătate de boală de / început de sfârșit” („ora ta de liniște”). |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate