agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-02-26 | | Constructorul de lumi Benone Ghenciu, cum îl numește redactorul de carte Ioan Dănilă în postfață, revine în atenția cititorilor după o absență de aproape patru decenii, selecția operată pentru această „antologie de trăiri autentice”, care se vrea a fi volumul „Recviem pentru un idol” (Editura Egal, Bacău, 2001), păstrând cam o treime din „fondul de texte acceptate de George Bălăiță” prin anii ’70, dar neapărut în revista „Ateneu” din vina autorului. A publicat, în schimb, tot pe atunci, prin suplimente literare, a activat într-un cenaclu, a luat premii la concursurile de creație literară, dar, brusc, s-a oprit din nu se știe ce pricini, punând punct unei cariere scriitoricești ce se anunța promițătoare. La începutul noului mileniu, vrând probabil să se adune din „drumurile albe / ale Arcadiei”, la fel de neașteptat, „pribeagul călăuzit de Umbră” reintră în arenă aidoma gladiatorului ce „nu va fi nicicând învingător” și, ca „un Mefisto palid și răzbunător”, își trimite strigătul de „luptător în agonie”, clamându-și versurile ce plâng „Amurgul celor care au fost / și Răsăritul celor care vor să vie…” Rând pe rând, stâncă, vultur, „templu cu labirinturi reci”, răzvrătitul ce s-a „născut din Noapte și-a fost orbit de zi” se vede prins într-un carusel al întrebărilor și al trăirilor, din vârtejul căruia nu poate scăpa decât atunci când ar ști ce-i „Adevărul și Minciuna”. Purtând în el o teamă continuă de tot și de toate, vrea tocmai de aceea să-și limpezească „adâncul / și tot tumultul ce-(m)i străjuiește firea”, să se smulgă din „caruselul învârtit de iele” și să se întoarcă la Dumnezeu, pe care-l imploră însă doar să-l dezlege de „orice vrajă”. Lucru nu tocmai ușor, întrucât s-a „risipit bucată cu bucată” și, în plus, își iubește „nefericirea cu care a(m) venit” și cu care se va „însoți / în drumul spre… Departe”. Un drum presărat la tot pasul deopotrivă de patimă, ură și iubire, de multe neîmpliniri și doar de „trei clipe mici de fericire”. Privind mereu în sine, își conturează profilul cu buzele „amare de gustul ne-mplinirii”: „Eu sunt când patimă, când ură, / dar mai ales iubire. / Sunt cel ce se îmbată ușor de adevăr / sau de închipuire… // Eu m-am născut târziu / sau poate prea devreme. / Pe unde trec aduc tristețe și pustiu / sau poate – alin durerile eterne… // M-am risipit cu-atâta frenezie, / furând ca un sărac hulpav… / Mi-e trupul gârbovit / și sufletul bolnav…// Iar ceea ce-i în mine / nici eu nu pot să știu. // M-apasă-n veci regretul / că nu-s nici n-oi fi vreodată / Ce-aș fi putut să fiu… // Sunt cel care iubește / Nespus de mult Iubirea. Sunt cel care-și ascunde / de mult… nefericirea.” (Ego). Obsedat de iubită, ar „fura lumina / din ochii tuturor” numai ca doar el să o poată vedea, ar „fura simțirea / din trupul tuturor” numai ca el să-i simtă Iubirea, ar „fura sărutul / din gura tuturor” numai ca el să-l poată simți, iar în toate aceste ipostaze atât ochii, cât și trupul ori buzele îi „ard mistuitor”, când pe ritmuri minulesciene, când imitând sonurile bacoviene ori pe cele eminesciene (A fost atunci pentru o clipă / ce n-a putut nicicând să fie…). Definită drept „taina mea Albastră”, iubita e mai mult o plăsmuire decât o ființă reală (Cu ochii orbi te-am plăsmuit / din lut și-nchipuire, / cu greu zărind în bezna deasă / un alb de licărire… // Cu ochii orbi te-am întrupat / din gânduri și simțire, / pășind cu greu în întuneric / spre albul de iubire… // Cu ochii orbi am desenat un templu, / zidit cu marmură subțire, / i-am dat cu mâna tremurândă / un alb de licărire… // Dar ochii orbi, străpunși de / adevăr…, / asemenea unui fulger ce mi-a / adus lumina, / n-au regăsit nimic din tot / ce-am plăsmuit… / Au regăsit… ruina!), o Necunoscută care a venit și nu a mai plecat, o potecă, un catarg și, în cele din urmă, „un ultim cântec / al lebedei unduitoare… / ce a crezut zadarnic în Adevăr / și nu știa că moare”. Palid, cu „cearcăne viorii”, redevine Mefisto, nu înainte de a se mai privi o dată în „adâncul ochilor” iubitei, de a se găsi acolo „urlând / cuprins de patimă și-un dram de nebunie” și de a înțelege cu adevărat „ce-nseamnă-atunci când spui… Robie”. Oscilând între baladă și blestem, se adresează cu disperare nu doar iubitei, dar și altor dezrădăcinați la fel de slabi, îndemnându-i să nu se mai hrănească atât cu „vise, / cu iluzii și himere”, să nu încerce să schimbe lumea, întrucât sunt nu numai slabi și fără putere, ci și „singuri în tăcere”. Un demers stângaci, de altfel, precum stângace e și o bună parte din poemele celor trei cicluri (Ego, Tu, Cogito), care în afară de melodicitate, de o anume curgere repetitivă de cuvinte și de lamentația după timpurile apuse nu prea dau semn că poetul a renăscut din propria cenușă. Recviemul, fie el și pentru un idol, deși idolii nu prea au de-a face cu muzica sacră, presupune dincolo de spontaneitate și gravitate, o structură bine elaborată, un univers capabil deopotrivă să emoționeze și să zguduie conștiințele. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate