In den Lăutari-Liedern überwiegt die wahnsinnige Lust am Augenblick, die in den flitzenden Rhythmen und den melismatischen, weit ausholenden Gesängen zu spüren ist. - În cântecele de lăutari predomină pofta nebună după clipa, ce se poate simți în ritmurile razante și în cântările melodioase și avântate.

Săptămânalul DIE ZEIT a publicat în 24 iulie 2008 un articol despre muzica de lăutari din timpul comunist al României. După părerea autorului Frank Sawatzki, cântecele vibrante de dans și petrecere au fost un mod de supraviețuire, un instrument de apărare împotriva umilinței comuniste.

Pentru noi, cei care am gustat din bunătățile epocii luminii, aceste afirmații conțini o doză de adevăr. Biografiile cu care jurnalistul german își cementează argumentele trezesc în noi sentimente nostalgice, nu după o eră ideologică, ci numai după acele momente psihologice care ne-au ajutat să supraviețuim în acei ani. Muzica lăutărească a făcut, fără doar și poate, parte din acel arsenal al metodelor de apărare față de totala discriminare socială.

Ca german, îmi lipsește liantul sufletesc pentru a simți, la citirea acestui material documentar, veleitatea pentru o oarecare nostalgie, pe care o trăiește un romăni la auzirea muzicii lăutărești. Și totuși s-a mișcat ceva în sufletul meu când am citit aceste rânduri, concepute cu multă sensibilitate, despre Costel Vasilescu – lăutarul cu trompeta cu surdină, unul din ultimii țigani-muzicieni dintr-un alt timp, Ion Petre Stoican – nu s-a sfiit să colaboreze cu organele de securitate ale statului (secția spionaj) pentru a obține aprobarea de înregistrare a unui disc cu muzică lăutărească, Toni Iordache – vrăjitorul de țambal al secolului, Romica Puceanu – grande dame a coloraturii puternice, Dona Dumitru Siminică – care a întrodus bluesul în cafenelele de grădină ale Bucureștiului, Gabi Luncă – cântăreața de la țară care a devenit gypsy-favoritul maselor.

Lăutari, muzicanți-țigani, gypsy-muzicanți – indiferent ce denumire alege Frank Sawatzki pentru protagoniștii acestui eseu, pledoaria lui pentru o muzică naturală, simplă, plină de fantezie, tristețe și voie bună, interpretată cu instrumente autentice (fără electronică) este o încercare de salvare a unei averi culturale care este în pericol de a fi ștearsă din memoria popoarelor sudesteuropene de către turbo-popul de Balcan: o amestecătură din melodii orientale, beats de computer și sounduri ieftine de keyboard. Mai mult chiar – această muzică constituie un bun european care merită să fie salvat.

În primii decenii ale secolului trecut un Béla Bartók a mai călătorit prin satele transilvănene cu caietul de muzică și creionul în mână. Rezultatul acestei iubiri pentru muzica populară autohtonă (ungurească, românească, rutenă, slovacă) se poate auzi și azi în sălile de concerte din întreaga lume. Mă gândesc aici printre altele și la Dansurile românești ale lui Bartók.

Se pare că la Berlin a fost recunoscut pericolul în care se află muzica lăutărească originală. Se încearcă cel puțin o salvare a repertoriului existent, înregistrat pe diferite discuri. Firma de discuri, labal – cum i se spune azi, Asphalt Tango Records a produs o serie de cinici CD-uri sub titlul Sounds From A Bygone Age (Cântece dintr-un timp trecut). Seria a fost premiată anul acesta cu Preis der Deutschen Schallplattenkritik - Premiul Criticii Germane de Disc. Acest premiu se decernează în Germania de 45 de ani.

Frank Sawatzki a reușit cu articolul său să îndrepte atenția melomanilor germani spre o muzică cu un caracter exotic (pentru occidentali), dar care, prin influența pe care a exercitat-o asupra muzicii clasice, nu le este absolut străină. Pe lângă compozțiile lui Béla Bartók și opera lui George Enescu – în special rapsodiile - constituie un exemplu concludent pentru această situație. Și ele se pot azi foarte des pe diferite lungimi de unde în Germania. Rămâne de dorit ca inițiativa labelului Asphalt Tango Records să fie încununat și de un succes financiar. Asta ar fi un imbold pentru demersuri noi în această direcție.