agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-29 | |
După trei volume de poeme, o cercetare monografică și o carte de eseuri, profesorul de filozofie și gazetarul Ion Fercu a simțit nevoia să-și depene și altfel gândurile, trimițând spre tipar un roman pus sub semnul tranziției perpetue pe care o parcurge românul, supus mai mult ca oricând vremurilor.
Alegând ca motto un citat din "Democrația în vremuri întunecate" de Jefrey C. Isaac („Patetismul libertății moderne constă în faptul că suntem supuși forțelor create chiar de noi, în timp ce resursele pe care le avem la îndemână pentru a anihila aceste forțe sunt jalnic de limitate, fragile, incomplete, nesatisfăcătoare și frustrante”), prozatorul ne avertizează încă din start că încrengătura de fapte și situații pe care o țese are rădăcinile înfipte în realitățile contemporane și că oricât am încerca să ne detașăm de ele, metehnele moștenite de-a lungul generațiilor și cele recente ne afundă zi de zi într-o cloacă din care nu se știe când ne vom putea desprinde. Personajul care declanșează sarabanda localizată în Obârșeni e Leru Hatmanu, titularul cursului de Psihologia violenței la Oklahoma Christian University of Science and Arts, evadat din realitatea socialistă în urmă cu două decenii și revenit pe meleagurile natale nu doar pentru a se reculege la mormântul părinților, ci îndeosebi pentru a justifica gestul său de „fiu rătăcitor neînțeles”, ce a pus ființa obârșenilor în primejdie prin comentariile acide rostite la microfonul Vocii Americii. Sosit în Obârșeni plin de speranță și de emoții, nu-i trebuie prea mult pentru a constata că a nimerit nu la o „iubită pe care n-a vrut s-o părăsească”, ci într-o „lume căreia i-au fost jefuite orizonturile”, cu un „prezent nebun”, în care „arta manipulării a ajuns la o perfecțiune pe care cu greu ai crede-o că este reală dacă i-ai afla ticăloasele mecanisme dintr-un tratat de specialitate”. Deși la intrarea în cătunul cufundat în uitare nu-l recunoaște decât Culai, credinciosul câine al tinereții sale, cel ce dorea să taie „nodul gordian al întrebărilor fără răspuns” se vede dintr-o dată manipulat, neînțelegând „nici în ruptul capului cum de se poate ca un om să se simtă prizonier hăituit chiar acasă la el”. Sentimentul de greață ce-l năpădește la fel de repede îi scurtează vizita, însă cele câteva zile în care a fost asediat de întâmplări și amintiri s-au dovedit suficiente pentru a reface, „în spirit, istoria celor douăzeci de ani în care a lipsit din țară”. Încă de la intrarea în spațiul aerian al României, prima imagine ivită în memorie a fost cea a tatălui, Mitu Hatmanu, „singura ființă din istorie pentru care viața fusese un triumf”, deși datorită verticalității lui în confruntarea cu milițienii, securiștii, politrucii, hoții și tâlharii de avere și de suflet a avut numai de pătimit. Târât prin lagăre și închisori pentru că a îndrăznit să-și apere pământul și demnitatea, iar apoi pentru fuga fiului, Mitu și-a păstrat echilibrul, bucuros de râsul sănătos al acestuia, și s-a considerat tot timpul mai câștigat decât cei ce și-au înclinat șira spinării și au stat ca „fraierii la coada vacii, la coarnele plugului și sub fustele muierilor”. Alături de el, Ana, înnegurata mamă și soție, a îndurat cu stoicism privațiunile la care a fost supusă, sperând până la ultima suflare că Leru se va întoarce și că nu va lăsa de izbeliște o gospodărie alcătuită cu trudă și cu dragoste de Dumnezeu. Spre deosebire de ei, obârșenii care nu știau altceva decât să stea pe „șanț, ca niște moromeți încremeniți în clipă”, depănând „amintiri din gloria lor de colectiviști”, vorbind în șoaptă, „cu mare fereală, despre cei care tot fură și spun că nu au”, tăind firul în patru și sucind „noua mizerie pe toate părțile”, deveniseră pentru Leru un fel de „apendice al cimitirului”, iar satul un „anonim colectiv”, cu o „genă obârșească de tejghea”. Fugind de prea multa mizerie și de prea multa tăcere – „care nu voia să mai fie tăcere” – spre lumea liberă, justițiarul ce credea că va „izbăvi infernul” cât ai zice hocus-pocus se vede transplantat în fața unei mizerii noi, guvernată și manipulată de ipochimene de genul grobienilor hăitași ai sătenilor, Mișu Miorchiță, ajuns primar postdecembrist, și Prună, cel ce-i bătea, chipurile, cu milă, dornici acum nu numai de îmbogățire rapidă, ci și de înfrățiri cu americanii. În acest scop ei pun la cale o „cospirație” la crâșma „Don Pedro”, devenită „centrul nervos al așezării, creierul comunității, locul unde se fac și se desfac toate”, încercând să-l momească pe Leru cu un titlu de „american de onoare cu diplomă și spectacol de bucurie” și oferindu-i ca nadă „serviciile” domnișoarei Vicky, „garantată, verificată, cu prezervative de cauciuc omologat, cu discreție de firmă, fără fasoane, naturel mioritic…” Libidinoasa intenție îi crează oaspetelui un coșmar descris cu voluptate de autor, ale cărui unelte nu par nici pe departe ale unui debutant, ci mai degrabă ale unui fin mânuitor al cuvântului, care știe să-și dozeze efectele și să intersecteze cu abilitate destine și stări, situații și complicități, vise și trăiri pe măsura evenimentelor derulate aproape cinematografic. Memoria lui Leru lucrează astfel cu febrilitate, iar cei din jur n-o lasă nici ei să lâncezească, aducând în prim-plan întâmplări de demult sau recente și personaje ce se perindă pe ecranul cititorului cu nonșalanță și naturalețe, afișîndu-și pățaniile și numele cel mai adesea ascuns de porecle încetățenite: Ghiță Pol, Petrache Nodurosu FP, Nae Scafament, Săviță Calapod, Sache Palagiu, Costache Plocon, Niță Custură, Vasile Strigare, Micu Dormult, Mihai Groza, Vasile Freamătă, Filip Postolache, Vicu Poalelungi, Picu Aiamică etc. Memorabile rămân, bunăoară, secvențele consacrate descrierii muzeului „inamicului și prietenului”, al „soldatului-muzeograf” Ghiță Pol; cele aferente poveștii tragice a lui Petrache Nodurosu FP și a isteriei ce a condus mai apoi la omorârea sa și, prin ricoșeu, la sinucirerea lui Nae Scafament, cel ce a iubit-o în taină pe Safta, soția acestuia, dar care i-a rămas fidelă și după moarte, în pofida infirmității știute doar de cei trei; cele dedicate rememorărilor mamei din preajma morții și gândurilor membrilor familiei reprimate în scrisorile neexpediate; cele aferente ciudatului destin al lui Zicu Pumnul ori „învierii” lui Picu Aiamică; cele legate de dramele groparului Vasile Freamătă, zis Crucemultă, și Costache Plocon, care s-a trezit din gelozia oarbă abia după ce a aflat că l-a omorât pe Faraon fără ca acesta să aibă vreo vină și înșiruirea ar putea continua. Reîntâlnirea cu Mara, iubita din tinerețe și judecata acesteia dau o notă aparte întregii narațiuni, sporindu-i tragismul și făcându-ne să medităm la raportul dintre imaginație, vis și crunta realitate. Comparând scenariile revederii nu doar cu ceea ce l-a acuzat că nici măcar nu a fost în stare să o defloreze înainte de plecare, Leru constată că este un „mare utopic, o ființă ruptă de această realitate care, sfidând orice imaginație, parcă a luat-o razna de tot. Nimic nu se potrivește cu plămădirea din visele lui. Totul este altfel, neașteptat, ca un complot pe care niște profesioniști ai suspansului l-au ticluit a sfidare.” Dorea să fie un „vizitator, un fel de actor principal, dar, lovit de perplexitate”, a constatat că nu poate fi decât un „spectator mirat, mereu mirat, un spectator care vrea să formuleze interogații imperative”, dar care vede cu stupoare că în jurul său nu se ridică decât „ziduri de tăcere”. Nimerit în această lume ciudată, în care toți întreabă, iar cei care ar trebui să răspundă se „bălăcesc în hohote apocaliptice de râs”, Leru se decide să evadeze încă o dată, făcându-i-se dor de cimpanzeii care l-au adoptat la venirea sa pe pământul făgăduinței, de studenții pentru care își va îmbogăți cursul cu cele sesizate în noua societate românească și de vraful de scrisori ce-l așteptau pentru a fi comentate de la microfonul postului american de radio. La trei luni de la întoarcerea în Oklahoma încă nu putuse „evada din coșmarul acelei anormalități zămislite în numele libertății” pe care o trăise la Obârșeni, deși i se spovedise prietenului său John Fox, istorisindu-i inclusiv moartea emblematică a lui Ciulei după ce-l așteptase amarul de ani, deși astâmpărase „curiozitatea studenților care voiau să știe ce vânt mai bate prin cenușa fierbinte a totalitarismului” și era mai mult ca oricând prezent la radio și în diverse publicații. Încercând să uite și să-și „aducă puțină liniște în sufletul său plin de vânătăi”, o scrisoare de la Mara l-a readus, fie și cu gândul, pe plaiul mioritic, imperiul despre care crezuse că a început să-i locuiască spiritul prăbușindu-se ca un castel de nisip la aflarea veștii că va fi tată, chiar dacă viitorul fiu va purta numele de Vicu al XIV-lea și nu pe cel al ființei ce l-a zămislit. Va putea, la rându-i, să trăiască bucuria Marei, ceea ce i se dăruise într-o seară hilară? Va reuși să scapte de acuza că este un „superrațional, un robot sofisticat care ruginește greu, un justițiar în care, nici măcar din întâmplare, nu s-a rătăcit nici un pic de sentiment”? E de datoria lui Ion Fercu să lămurească aceste dileme, iar felul cum își încheie "Oaspetele" (Editura Cartea Românească, București, 2004) lasă o portiță către „soluția umană a evadării din impas”, așa că nu ne rămâne decât să așteptăm continuarea poveștii, ce poate deveni un ciclu romanesc demn de interesul cu care a fost întâmpinat romanul de față, distins deja cu Premiul Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate