Parafrazând o veche expresie, poetul Dumitru Brăneanu și-a intitulat cea de-a cincea carte "Pe muchie de poem" (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2008), propunând-o cititorilor și în varianta engleză (On a poem’s edge, traducere de Ana Maria Dabija), semn că și-a luat rolul în serios și că ceea ce părea la început doar un hobby a devenit acum o preocupare constantă, menită să-l propulseze printre cei ce au un cuvânt de spus în lirica actuală.
„Flămând în pustiul ispitirii”, dilematicul ce și-a ars cu rapiditate etapele se cere înviat din „inima trecutului”, în așteptarea sfârșitului „războiului întunericului cu lumina” cățărându-se, „nălucă”, spre lumina din sine, conștient că „memoria morții” îl poate afunda în necunoscut „până la roua izvorului”, dar și că poate „trag(e) visul omenirii spre înalt”.
Cu „trupul rănit de ninsori”, el îmbrățișează cu „asprime / amintirea risipită în uitare”, strunindu-și gândurile cu mai multă abilitate și sondând atât „prezentul îngenuncheat în vis”, cât și vecia care îl încearcă.
Deși îi este „frică să urc(e) în poveste” și simte cum în el „crește un neant / cât o spaimă de mare”, nu se dă bătut, ci, dimpotrivă, încearcă să evadeze „din cușca sorții / Înveșmântat în semnele luminii” și, totodată, din sine, „aruncând punți de speranță / în gura flămândă a timpului” și restabilind legătura cu divinitatea, către care se întoarce spășit: „în visul tău Doamne / nevrednic îngenunchez”.
Aflat la răscruce, plutește „fir de lumină / între două adâncuri”, dar starea de confuzie persistă, cu atât mai mult cu cât un „șarpe galben / mușcă din iubire”: timpul s-a diluat prelung / ultima amintire respiră / foc de gutui / confuzia zilei fără ieșire / ce mă obligă să trăiesc / cățărat pe străzi nevăzute / n-am să fug niciodată / să fiu cel ce n-am fost / în propria-mi captivitate (n-am să fiu).
Chiar dacă lasă impresia că iubita nu mai este o enigmă (îți știu toate anotimpurile / tăcerile tale umbra ta / mersul ce leagănă azurul / melancolia ce curge zborul / ochiul în care încape lumea / și tot ce e dincolo de tine / sângele meu suind ca seva / respiră în glasul tău senin / un dor fără de spațiu), gândul la ea „sapă tranșee” prin cerul său lăuntric, iar „ispita în formă de ursită” aduce „fructele păcatelor în piețe”.
„Ulise rătăcit în apele blândeții”, vrea să-și afunde iubita în „suflet / până la genunchiul luminii”, convins că doar el este „taina frunții” sale și că tot el e singurul care stă să-i „sprijin(e) melancolia”, în preajma ei bând „azurul din pahare” și visând „venirea încă nevenită”. De aici decurge și o stare continuă de captivitate, orice chemare a acesteia fiind capabilă să-l doboare: chemarea ta ascunsă mă doboară / stau prins ca-ntr-o capcană / cu aceeași abdicare zălogită / uitarea însăși lunecă-n uitare / nu-mi dă răgazul s-o răzbun / în pragul serii cu o binecuvântare (chemarea ta).
Starea de vis e, de altfel, o constantă în noul volum, ca și lumina ori copilăria, invocată adesea (pe marginea copilăriei / lac nesfârșit cu amintiri / respiră îndoielnic satul / cer de veșnicie / lângă liniștea mamei / strigăt de înviere copilul / despică lumina / până-n sângele toamnei / cu ploi de veghe / brăzdează cerul), poate și pentru că, nu de puține ori, aceasta se „stinge într-o lacrimă”.
„Locuind în cântec”, vrea să „ies(e) din umbră / dincolo de încercare”, un motiv în plus să se asemuie unui copac „ce sprijină cu brațe lumea”, una tot mai bulversată și bulversantă, caracterizată emblematic în versul „Nu-i nimeni în trecut, prezentu-i de vânzare”.
Obosit de așteptări, i se face „dor de o zidire în care să știu / că încă exist și sunt viu”, astfel că își continuă „suiș(ul) către eternitate”, confirmat și de postațatorul Gheorghe Iorga, care observă progresul evident din noua apariție editorială și o îmbunătățire a formulei poetice, chiar „performantă” atunci când nu „forțează limba”.
Alungând „sfiala (ce) se aprinde în cuvinte” și „singurătatea (ce) seamănă pustiuri”, eliminând construcțiile artificioase și dulcegăriile ce încă mai răzbat în versurile sale, Dumitru Brăneanu poate afirma liniștit: „aici se termină lucrarea timpului / aici începe bucuria iubirii”, de aici începe cu adevărat poezia!