agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-07 | |
Cutia cu bătrâni cucerește prin metisarea, cu excesivă dar nepremeditată modestie, între universul erudit al autorului și acea întindere în patru dimensiuni, poate unica în care suntem solidari – singurătatea. Transformând simbolurile în holograme, cele două povești fantastice și aparent independente - Comisionarul și Arhivarul – le reașează cuminte în holospațiul memoriei cititorului. Andrei Oișteanu a urmat canelura neobturată de sedimente intelectuale spre sufletul acestuia. Puterea cărții e mai ales ocultă, așa că drogul ei satisface mai ales sensibilitățile halucinogene. În atmosfera rarefiată - reală și fantomatică - îți poți stabili identitatea ca într-o proprie stare latentă. Paternitatea-i neposesivă conferă un aer familiar simbologiei valorificate și decodificate în pagini de poveste.
Deși îl cheamă Teodor-Matei-Bogdan (însemnând “darul lui Dumnezeu” în limbi diferite), personajul se prezintă Filip și i se spune Comisionarul. Chipul blajin și destins nu-i trădează vârsta. Tactul, discreția și politețea excesivă par a-l transporta din vremuri îndepărtate, reînsuflețite prin tehnici care nu pot sta decât la îndemâna unui căutător de arhetipuri. Timpul și spațiul se inter-convertesc subtil, ca o continuă materializare/dematerializare într-un univers care abundă în nedefinită nostalgie. Depersonalizarea pe care o aplică Andrei Oișteanu nu are însă rol de uniformizare. Este o sinecdocă valorificată altruist în sensul dedicării până la autoanulare. Mesager al destinului, Comisionarul se alimentează din dramele și bucuriile transmise și egal trăite în încăperea-tampon dintre larma străzii și liniștea casei, fiind una cu trupul veștilor purtate. Stângăcia născută din timiditate, hipersensibilitate și exagerat bun-simț sugerează o oarecare înrudire cu Idiotul lui Dostoievski: Dacă ai fi avut răbdarea și curiozitatea de a-l aștepta pe cealaltă parte a uliței, l-ai fi văzut ieșind fără flori, cu un zâmbet uitat pe buze, de care scăpa încet-încet, abia după câteva sute de pași. Nu puteai ști dacă e un zâmbet de bucurie al unei misiuni bine duse la îndeplinire, un rictus de dezgust produs de penibilul ultimei părți a scenei sau o grimasă de jenă datorată acelei apropieri prea intime de domnișoara S., căreia nu-i putuse vedea decât ochii sticlind în întunericul vestibulului. De obicei oamenii îi mulțumesc convențional, cu un zâmbet absent și o expresie de complezență, iar el își află confortul tocmai în starea aceasta de semi-vizibilitate care-i sporește sentimentul de imponderabilitate cauzat de ființarea excesiv launtrică. În prim-plan se simte jenat și ridicol. Numele personajelor nu par a fi alese întâmplător. Dacă etimologia numelui Filip se regăsește în grecescul phil (drag, iubitor), Carol derivă de la nemțescul karl (om liber). Într-adevăr, primul are vocația sacrificiului de sine spre deosebire de cel de-al doilea, stăpânit de un acut sentiment de proprietate asupra vieții. Totalmente nesatisfăcut, încearcă să se lepede de ea generând o avalanșă de raționamente în sprijinul sinuciderii. Filip, care se trage din ramura Nisipeanu, trăiește un adevărat proces de măcinare/atomizare în camera/celulă a lui Carol, renunțând la volatila îndeletnicire de comisionar. Acolo, unde timpul trece neștiut ca un mecanism stricat, veghează zi și noapte. Notează în permanență într-un fel de jurnal, din dublu motiv: se ajută de memoria hârtiei pentru a nu și-o supraîncărca pe a sa cu nimic din ce l-ar putea sustrage sarcinii directe și totodată se alătură legii firești a materiei, fie ea minerală, vegetală sau animală. Fiindcă memoria nu este un apanaj al omului, idee pe care Andrei Oișteanu o dezvoltă în cea de-a doua povestire a sa, insistând asupra memoriei obiectelor și încărcării acestora cu personalitatea și energia posesorilor. Instalat în cuibul sinucigașului peste voia acestuia, își improvizează locul pe o ladă veche din care se aude în permanență un vuiet stins venit ca din măruntaiele pământului, un râcâit disperat de gheare, un fâșâit de celofan al unui stol îndepărtat de lăcuste, ronțăindu-i și măcinându-i cu mandibule minuscule nervii și orele de nesomn. Doarme cu ochii deschiși și conștiința trează, cu o ureche lipită de culcuș și cealaltă acoperită de mâna stângă trecută pe sub cap. Carol captează imaginea veninoasei aspide care, pentru a scăpa de descântecul ucigaș, își astupă urechile, lipind-o pe una de pământ și înfundându-și vârful cozii șerpești în cealaltă. La finele conviețuirii impuse, eșarfa roșie pe care moartea stă scrisă cu litere de aur se arată ochilor jivinei protectoare. Încetul cu încetul, mustind de simbol, atmosfera se fixează în atemporalitate. Pentru misiunea de gardian al vieții lui Carol, Filip primește un salariu considerabil care rămâne intact. O acceptă pentru a se înhăma la căruța binelui, fapt ce presupune o luptă pe viață și pe moarte. Personajele lui Andrei Oișteanu sunt investite cu puteri magice. Tema sinuciderii a fost răs-tratată de-a lungul timpurilor, însă reluarea ei nu importunează. Surprinderea acelor vinișoare firave, stranii și oarecum familiare – purtătoare de fluid al suicidului - care străbat carnea omului, laolaltă cu profilul personajelor sale atestă aptitudinile psihologice ale scriitorului. Pledoariile pro si contra morții deliberate sunt convingătoare, mai ales că de-a lungul duelului verbal, gestual și atitudinal al oponenților el se poziționează neutru față de ambii. Totuși, argumentul în sprijinul vieții are conotație de ultimatum în secunda în care transferul dorinței de a trăi dinspre cel căruia viața-i era unica avere spre acela care doar să moară era singura lui vrere va fi fost epuizat și gata a lua calea inversă. Scriitorul evită verdictele și îmbracă amenințătoarea notă de patetism în reverberațiile unei incantații cu efect magic. Finalul nu străpunge aura de mister care învăluie cartea, lăsându-ne variante de interpretare. Se poate ca unul dintre personaje să fi plătit viața celuilalt cu propria viață, apărând-o până la auto-vlăguirea supremă, la fel de bine cum se prea poate ca cei doi bărbați, mult mai degrabă fără vârstă decât bătrâni, să fi fost mezomeri ai uneia și aceleiași structuri umane: De bolți s-au aninat, cu colți ce-au veninat, hulpăvind credința, vomitând dorința, ‘nlocuind căința cu nesăbuința. S-au jurat, s-au înjurat, jur împrejur s-au căutat, s-au certat, s-au împăcat și la urmă n-au aflat de au fost doi, unul de Moarte și-altul de Viață, sau unul doar cu îndoită față…. Personaj-călăuză spre esența fenomenelor, Arhivarul se leapădă treptat de lucrurile stupide de uz casnic pe care le posedă, pentru a lărgi spațiul destinat colecționării obiectelor stranii. Copleșit de fluxul subtil, se lasă invadat de bizara și însuflețita existență a acestora. Anihilându-și sentimentul de proprietate, reușește să acceseze straturile profunde ale memoriei lor. Un inel ca un vierme gros și încolăcit, când cald și umed ca sângele, când răcoros și uscat ca piatra, a cărui consistență ba sticloasă, ba catifelată, unsuroasă sau cerată își certifică originea prin puterile magice de a năpârli, de a renaște și călători în lumea de dincolo - pe care bătrânul le dobândește independent de voia sa. Frumusețea lui constă în imperfecțiunea aceea pe care numai natura, în perfecțiunea ei, și-o poate permite. Ciudatul obiect nu e altceva decât piatra prețioasă zămislită din balele, spumele și veninul șerpilor de toate soiurile și vârstele, care-și investește posesorul cu puterea de a călători în lumea lor, a balaurilor. Una dintre cele mai stranii achiziții ale Arhivarului este un perpetuum mobile a cărui istorie e cât se poate de zguduitoare. Ideea lui a pornit de la un fel de perpetuum mobile biologic producător de blănuri, a cărui funcționare se baza pe hrănirea vizonilor cu jderi și a jderilor cu vizoni. Mecanismul se blochează după câteva generații, animalele refuzând carnea care le împrumutase gustul. Fierătanii zumzăitoare, țăcănitoare și plescăitoare au fost asamblate pentru a înlocui imposibilul mecanism organic. Ele au dovedit însă a-și absorbi energia din chiar viața familiei posesoare, membrii ei având parte, până la ultimul, de o moarte cum nu se poate mai violentă. Viața unui om nu se regăsește în falsele și convenționalele biografii atât cât se conservă în obiectele cu care vine în atingere, care înmagazinează energiile și tensiunile sale. Evident, ideea încărcării obiectelor cu personalitate e dezvoltată îndeosebi pe tema fascinantă a oglinzii care, mai mult decât reflectă, devorează lacomă sufletul și vlaga celui oglindit. Ea fură și redă imaginile conform unui ritual propriu. Apele ei tulburătoare îi dezvăluie Arhivarului chipul femeii pe care nu i-a fost dat să o întâlnească în propriul timp biologic. Obiectele au un fel ciudat și subtil de a memora. Trebuie să cercetezi cu migală textura lemnului, bulele de aer din carnea sticlei sau gălbejeala hârtiei, pentru a le putea desluși înțelesul sau trecutul. […] obiectele se nasc, trăiesc, iubesc și mor, aidoma unor ființe tăcute și demne. […] ele ne supraviețuiesc, continuând ceva din biografia și condiția oamenilor. Istorisirile - al căror biologic se dovedește suport pentru pshilogic și a căror spiritualitate vine în continuarea materialității - abundă în stranietate. Transgresează suprafața lucrurilor și fenomenelor cufundându-se în miez, nu atât pentru a da piept cu frica de necunoscut cât pentru a deveni trup cu ea. Aici preceptele nu se contrazic ci se completează continuu, din dorința apropierii de întreg. Andrei Oișteanu pare că a descoperit un subconștient aparținând obiectelor, pătrunzându-le cu o intuiție ultrafină psihologia abisală. Poate nu impresionează într-atât talentul de narator cât onestitatea sa, nevoia de a certifica existența acelei lumi paralele care va purta pe vecie urmele trecerii noastre. Lumea obiectelor, pătrunsă de o imensă și indefinită nostalgie, e investită cu puterea de liant între organic și sufletesc, între viață și ceea ce îi urmează. Cum timpul ar reveni în matca sa, Arhivarul se întoarce din periplul prin măruntaiele obiectelor la locul de pornire și caută, în poziția fătului, pântecul morții - pentru a-l zămisli în eternitate. Cutia cu bătrâni a trebuit să aștepte ani buni între prefațare și publicare. Avantajul ei constă însă în tematica veșnic neconsumată. În orice caz, textul nu are nici un rid; ca simbolică a timpului netimp și a eului ca sumă de milenii, “cutia cu bătrâni” ne cheamă din cufărul infinit, ascuns, cum spunea Jung, în pivnița ființei noastre. (Dan C. Mihăilescu). |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate