A.G. Debutul editorial s-a produs în 1996 cu volumul „ Soarele Roșu”, la Editura Teleormanul Liber, dar dacă lucrurile și-ar fi urmat cursul normal, debutul trebuia să se producă mult mai devreme, în 1986, la Editura „Cartea Românească”, cu volumul de proză scurtă „ Orașul timpului sfârșit”. Ce s-a întâmplat cu acel manuscris, depus încă din 1984, care purta un titlu descalificant pentru acele vremuri?


Gh. S. V-ați dat seama că însuși titlul era unul indezirabil. Redactorul cărții era Cornel Popescu, iar referatul extern îi aparținea lui Radu G. Þeposu. Multe dintre proze nu au fost acceptate de cenzură, astfel că, deși aflată în planul editurii, cartea a fost scoasă din plan. În ultimă instanță, încercarea lui Cornel Popescu de a mă include în volumul colectiv „ Debut ’86”, ultimul de acest gen la Editura Cartea Românească până în 1989, s-a soldat cu eșec datorită incompatibilității ideologice. Ca atare, debutul meu s-a amânat cu zece ani.

A. G. Dumneavoastră considerați acesta un debut amânat, însă biografii l-ar putea considera un debut târziu.

Gh. S. Nu aș spune că este un debut târziu. Este mai degrabă o prejudecată în privința vârstei la care debutează scriitorul. Trebuie să facem o diferențiere clară, în funcție de genul în care debutează scriitorul. Una este să debutezi ca poet și alta este să debutezi ca prozator. Cineva făcea o observație justă, în foarte multe cazuri verificabilă, anume că prozatorii vin în literatură atunci când poeții au cam terminat ce aveau de spus. Or, un debut editorial la 42 de ani nu este deloc întârziat. Și pentru a spulbera această prejudecată a debuturilor târzii vă propun să privim din acest punct de vedere literatura română și cea universală. Chiar și unii poeți debutează târziu. Astfel, Bacovia debutează cu volumul Plumb la 35 de ani, Ștefan Augustin Doinaș dă tiparului primul volum la 43 de ani, ca să nu mai vorbim de cazul clasic al lui Tudor Arghezi, de debut la 47 de ani. Cât privește prozatorii, Nicolae Filimon scoate Ciocoii vechi și noi la 44 de ani, Constantin Þoiu și Octavian Paller apar editorial mult după 40 de ani. Nu trebuie uitată Școala de la Târgoviște, reprezentată de Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Radu Þopa, Costache Olăreanu, care au elaborat un program de a veni la vârsta maturității în literatură, adică după al patrulea deceniu de viață. Ieșind din spațiul literaturii noastre, Stendhal debutează la 44 de ani și la 47 de ani publică Roșu și negru; Freud la 58 de ani publica Interpretarea viselor; Cervantes la 37 de ani debuta cu un roman pastoral, dar prima parte din Don Quijote o publica la 58 de ani; Flaubert după 56 de ani. În privința vârstei sau a debutului intervin mai mulți factori. Primul ar fi maturizarea autorului, pentru că un prozator nu poate veni în literatură prea devreme, deoarece îi lipsește experiența de viață și experiența textului. Apoi intervin niște circumstanțe aparte, spre exemplu Ștefan Augustin Doinaș a debutat la 43 de ani din cauza unor împrejurări proprii anilor ’50. Dar există și decizia autorului, așa cum William Golding, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în 1983, a debutat la 43 de ani cu Împăratul muștelor. Aceste argumente sunt în favoarea faptului că debutul meu s-a produs la o vârstă optimă.

A. G. Ascultându-l pe Mircea Dinutz că sunteți un optzecist întârziat, atipic, am făcut legătura cu replica dată de cărțile pe care le-ați scris la lumea actuală.

Gh. S. Această atipicitate pe care mi-o atribuia Mircea Dinutz, se poate constata și în privința debutului. Pentru că am debutat editorial cu un roman, nu înseamnă că proza scurtă este o experiență ulterioară. În 1986 trebuia să debutez cu un volum de proză scurtă. În toamna aceluiași an, Suplimentul literar artistic al „ Scânteii Tineretului” mi-a publicat o proză mai întinsă, „Cartea neamurilor”, ne inclusă, până acum, în nici o carte. Același supliment mi-a publicat o altă proză scurtă, „ Duminica răzbunării”, nici aceasta negăsindu-și loc în vreo carte. Și ar mai fi și alte situații de menționat. Deci, proza scurtă publicată de mine în presa literară precede romanului „Soarele roșu” (1986).

A. G. De ce tocmai un roman și nu un volum de proză scurtă, dat fiind că, după „Soarele roșu”, ați publicat numai volume de proză scurtă, unele din proze fiind de sertar ?

Gh. S. Acestea au fost împrejurările. După 1990, la Editura „Cartea Românească” era pe punctul de a părea romanul combinat cu câteva proze scurte. Redactor era Antoaneta Iordache. Dar cum se știe, la începutul anilor ’90, această editură a avut un moment de cădere financiară și m-am folosit de ocazia oferită de Nicolae Lupu, o subvenție de la Ministerul Culturii, pentru a tipării o carte și, astfel, Gheorghe Filip, directorul Editurii „Teleormanul Liber”, s-a văzut în situația de a alege între un roman scris între 1991 și 1993, și o carte de proză scurtă. În privința cărților de proză scurtă, „ Diavolul în Valea Sării”(1999) și „ Vânătoare pe muntele de cenușă” (2000), prozele sunt din epoci diferite, asocierea lor tematică făcând-o fără a ține cont de o cronologie a creației. Dar fiind rescrise de mai multe ori, cred că au căpătat o unitate stilistică, fapt pentru care comentatorii lor nu au putut sesiza momentele diferite ale scrierii. În general, aventura producerii cărților este complicată și poate mai puțin importantă, ceea ce contează sunt cărțile ca atare. Eu sunt pentru o retragere a autorului în spatele operei și nu agreez promovarea excesivă a biografiei autorului. Alfred Jarry spunea că nu există biografie și subscriu că există numai texte și nicidecum biografie. Autorul trebuie să rămână doar un nume pe o carte, pentru că în mentalitatea populară contează opera, nu cel ce a scris-o. De fapt, aici sunt două atitudini. Dacă scriitorul vrea să-și promoveze propria-i persoană, el poate suferi dacă nu este suficient de comentat, suficient de publicat; poate suferi dacă nu este într-un centru cultural sau în capitală. Dar dacă el este obsedat de propria operă, de producerea acesteia, atunci cred că îi este mai puțin indiferent succesul, receptarea de moment, dacă trăiește în lumea agitată a unui centru cultural consacrat sau în capitală, ori retras într-un loc, izolat de lumea dezlănțuită a vieții culturale. Trebuie să avem în vedere diferențierea pe care o făcea Marcel Proust, în „ Contele de Saint Boeuf”, între eul profund și eul social. Opera fiind produsul eu-lui profund. Ori eul profund se găsește în toate textele din cărțile mele. Cât privește „ Soarele roșu” și-ar fi găsit în alte împrejurări, de receptivitate a literaturii de circulație, un interes conjunctural. Deși există posibilitatea citirii în această cheie , ca roman politic, eu am negat pentru că în anumite ocazii a fost supralicitată. Dar romanul poate fi citit și în subtext. Un raport între copie și esență. Un raport între idee și model. Copiile fac să fie etern modelul, trimite la Platon, ori tot romanul este un raport între model și copie.

A. G. Constantin Sorescu într-un total acord cu Sorin Titel și Radu G. Þeposu, în urmă cu 15 – 16 ani, vedea în dumneavoastră un prozator de viitor. Prin „știința de a construi trama, personajele, tablourile, frazele, remarcabile de la bun început”, Constantin Sorescu vede în cele trei volume o lume „ proprie, stranie, bizară, fantasmagorică”, o lume despre care s-ar putea spune că este fabuloasă dacă locuitorii ei nu ar trage-o spre derizoriu. E o lume care s-ar putea revendica, pe de o parte, din existențialismul modern, iar pe de altă parte din fantasticul lui Mircea Eliade sau realismul magic al lui Gabriel Garcia Marquez. Din aprecierile lui Constantin Sorescu, dar și ale criticii literare, este drept favorabilă, vi se creionează o încadrare pe linia Marquez – Foulkner – Camus – Voiculescu – Dumitru Radu Popescu, ceea ce subliniază, încă odată, că scriitorul nu poate să fie o unicitate perfectă.

Gh. S. Adevărat, pentru că el există într-un context. Acest context preexistă. Borges spunea că: „ scriitorii pe care îi imit nu sunt neapărat cei pe care îi admir cel mai mult, ci aceia pe care pot să-i imit”. Important este ca la un moment dat scriitorul să nu se confunde cu modelul. Poate o să vă surprindă, dar scriitorul care m-a influențat cel mai mult a fost Ion Luca Caragiale. În primul rând, în privința economiei stilului. De la Caragiale am învățat că în text nu trebuie să existe nimic în plus. De la scriitorul Caragiale am învățat că un text literar se întemeiază pe principiul minimum de expresie, maximum de semnificație. Principiul acesta l-a promovat și Liviu Rebreanu. El a rescris romanul „ Ion” de trei ori, scena nunții rescriind-o de cinci ori. Flaubert spunea odată că dacă într-o noapte reușește să înlăture un subjonctiv înseamnă că a avut o noapte bună. Cât privește pe Vasile Voiculescu , afinitățile sunt de dublă natură, datorită locului de naștere, satul meu aflându-se între Pârscovul lui Vasile Voiculescu și Păliciul lui Ion Caraion, dar și a unor afinități ce țin de structură, de orientare culturală. O orientare spre folclor, spre descoperirea semnificației existenței umane în secolul nostru. Dacă ar fi să menționez autorii în vecinătatea cărora mi-aș vedea proza, dar o vecinătate care înseamnă altceva decât transfer tematic, stilistic și de structuri narative, ar fi Vasile Voiculescu, Mihail Sadoveanu, Ștefan Bănulescu, Mircea Eliade, D. R. Popescu, Kafka, Marquez, Borges, Camus și majoritatea scriitorilor sudamericani. William Golding a fost o experiență extraordinară, dar o importanță deosebită au avut, pentru prozatorul Gheorghe Stroe, cărțile de teorie literară. Am încercat să reflectez puțin din afară și asupra modului în care poate să funcționeze textul literar. Mai adaug și cărțile de teorie care nu privesc direct literatura. În primul rând, Freud, care este o pasiune veche și constantă. Am audiat în anul întâi de facultate un curs ținut de Ion Vianu despre Freud, acesta fiind și prima inițiere. Nu trebuie să scap din vedere lectura existențialiștilor Camus, Sartre și Pascal. Am frecventat și frecventez Biblia, centrat pe Ecleziast și Evanghelii.

A. G. Vă întrerup pentru a remarca că în „Vânătoare pe muntele de cenușă” Ecleziastul se simte ca procedeu de intertextualizare.

Gh. S. Adevărat. În „ Hotel Capitol” din „Vânătoare pe muntele de cenușă” veți găsi proximitatea unor texte din Geneză și nu numai acolo. Revenind la discuția anterioră, pentru interesul deosebit arătat folclorului și mitologiei sunt recunoscător profesorului Niculaie Constantinescu, care mi-a fost dascăl în facultate. Cum la fel de importantă, în acest sens, s-a dovedit „ Mitologia română”, scrisă de Romulus Vulcănescu, o carte substanțială. E greu de vorbit până la capăt de textele și autorii prin care un scriitor se află într-o relație de proximitate și nu de imitație.

A. G. Ați scris peste o sută de articole de critică literară și cu toate acestea nu admiteți să fiți catalogat critic literar. De altfel, nedumerirea celor din mediile literare pe care le frecventați, a fost reflectată de curând, la o ședință a Cenaclului „ Drum”, de poetul Paul Amet, care deținea informația potrivit căreia ați declinat oferta „Centrului de Creație Populară”, din Alexandria, care ar fi dorit să finanțeze un volum din critica publicată de dumneavoastră. De ce această delimitare?

Gh. S. Critica este mai mult decât necesară, dar nu trebuie să o fac eu. Un om poate avea o multitudine de vocații, și are. E greu de găsit omului o singură vocație, dar el trebuie să știe exact ce vocație își cultivă, pentru că la un moment dat există riscul, dacă nu alegi corect, să te pierzi, să te risipești și în consecință să eșuezi.

A. G. Adică, admiteți ceea ce afirma Sartre că „Prin alegere și prin act esența umană se construiește”?

Gh. S. Întocmai. Or, nu e posibil, decât în rare cazuri, să coexiste scriitorul și criticul. Critica literară este un accident , un produs de circumstanță. Ar fi stupid să spun că articolele mele s-au situat sub semnul amatorismului.

A. G. Remarcă firească, dacă aducem în discuție formația d-voastră de filolog.

Gh. S. Tocmai de aceea era normal să pot reflecta, cu un oarecare profesionalism, asupra unor cărți citite. Faptul că eu sunt prozator și în adolescență debutam ca poet, face să mă aplec asupra cărților din jur și cu un interes aparte. Așa cum spunea și Gabriel Garcia Marquez, în „ Parfum de guayaba”, un scriitor are un alt tip de lectură, nu una inocentă ca a unui cititor obișnuit. Un scriitor parcurge un text pentru a vedea cum se constituie, care sunt articulațiile, care este fiziologia acelui text. Din acest mod intenționat de lectură al prozatorului, plus formația filologică, a rezultat și critica. Dar critica aceasta a fost întotdeauna în defavoarea prozatorului. Unui prozator nu îi este simplu să mențină o cronică literară cu o anumită ritmicitate, din simplul motiv că „te scoate din mână”. Sorin Titel spunea prin 1983, într-un interviu în revista „ Tomis”, că nu poate accepta statutul de critic literar. Circumstanțele fiind cele care îi impuneau acest statut, deoarece în norma sa de redactor ,la „ România literară”, intra și cronică literară. În interviul din „Tomis” arăta că îi lipsește reflecția tăioasă a unui critic propriu – zis, spunând că – citez din memorie: „ Știu cât de greu se scrie o carte, cu ce eforturi, și îmi vine foarte greu să o desființez pe trei pagini, chiar dacă impresia nu este una favorabilă”.

A. G. Cu toate aceste Sorin Titel, din câte știu, a publicat două cărți de critică literară.

Gh. S. El da, însă eu am tras o concluzie din cazul lui Alexandru George. Știm foarte bine că este unul din criticii de finețe ai momentului, l-aș numi succesor al lui Șerban cel Rău, adică al lui Șerban Cioculescu, dar este și un prozator de raftul întâi, dacă nu mă înșel are șapte cărți de proză și cinci de critică literară. Despre sine, Alexandru George spune că este prozator și accidental critic. Însă, constată că în anii din urmă critica i-a umbrit proza. Dumitru Micu, în „ Scurtă istorie a literaturii contemporane”, îl trece la capitolul „ Proza criticilor”, fapt pentru care Alexandru George a declarat că îl doare când i se consideră proza ca fiind a unui critic. Și pentru a nu repeta situația nu voi strânge niciodată cronicile pe care le-am publicat de-a lungul anilor între coperțile unui volum. Un alt exemplu este Paul Georgescu, care a renunțat la critică definitiv, consacrându-se prozei, cu toată celebritatea de care se bucura în critică. El era lector universitar de literatură contemporană la Facultatea de Filologie din București și lucra, în același timp, dacă nu mă înșel, în redacția Revistei „ Viața Românească” . Cu această polivalență pot spune că dăduse lovitura, și cu toate acestea a renunțat la critică. Acesta este de fapt avantajul pe care îl are creatorul în fața criticii.

A. G. Acum înțeleg de ce într-unul din interviurile radiofonice pe care le-am realizat cu d-voastră, mă rugați să nu amintesc că sunteți profesor. Considerați și acum că titulatura profesor – prozator – critic este un fel de struțo – cămilă?

Gh. S. Þi-am spus și atunci că este un hibrid inadecvat, care este acceptat mai ales pe plan local. Și aceasta pentru că în ultimii trei sute de ani au trăit foarte puțini din scris. Scriitorii au o a doua meserie, dar vocația lor principală rămâne scrisul, în situația în care se ia în serios. Or, această a doua meserie, chiar dacă este atestată de o diplomă universitară, aș numi-o un accident, chiar dacă accidentul poate dura patruzeci de ani și să fie înscris pe cartea de muncă. Azi poți fi profesor , mâine gazetar, poate funcționar, dar prozator, poet, dramaturg sau critic vei fi clipă de clipă până la sfârșitul vieții. Dacă am continua să adiționăm aceste calități, am ajunge la situații ridicole. De exemplu, ce am putea spune despre poetul interbelic Ștefan Roll, pseudonimul lui Dinu Gheorghe, că este poet – lăptar? Despre Panait Istrati, la debutul cu „ Chira Chiralina”, că este prozator – zugrav? În urmă cu câteva luni, Simion Bărbulescu a publicat, în două rânduri, articole în „ Luceafărul” „ Poezia ca violent – dangrue ”. Aici s-a referit și la un scriitor teleormănean, Anghel Gâdea. Considerațiile lui Bărbulescu erau de-a dreptul stupide. El lua în considerare cărți ale unor autori cu o a doua meserie spunând că sunt mai bune decât ale profesioniștilor. Bine, și atunci ce înțelegem prin profesioniști ? Spre exemplu pe mine nu mă interesează că Anghel Gâdea este profesor, el este scriitor. Și nu pentru că este membru al Uniunii Scriitorilor, ci pentru că are câteva cărți publicate. Dacă aș merge pe descrierea lui Simion Bărbulescu, dar, repet, eu nu știu care sunt scriitorii profesioniști, literatura română ar fi una de amatori. Ion Creangă era institutor, George Călinescu și Eugen Lovinescu erau profesori și lista este inepuizabilă, pentru că foarte puțini și-au permis să trăiască numai din scris. Deci, primează calitatea de scriitor, pentru că dacă vom continua să adiționăm aceste titluri: medic – scriitor, profesor – scriitor ș.a.m.d., vom ajunge să considerăm scrisul drept un hobby, o pasiune colaterală de umplere a timpului, ceea ce este un fals. Cel care este devotat scrisului va trăi clipă de clipă cu conștiința statutului său scriitoricesc.

Câteva date suplimentare:
A colaborat cu versuri, proză, cronici literare și eseuri la: Viața Buzăului, Teleormanul, SLAST, SLATL, Familia, Argeș, Sud, Saeculum, 13 plus, Pagini teleormănene, Carul solar, Moromețiana, caligraf, meandre. A fost redactor la revista sutențească „Universitas” (1973 – 1974), iar din 2003 este redactor-asociat la revista „Meandre”. Este prezent în antologiile: Unsprezece Prozatori din Sud”(Alexandria, 2001), „Nepoții lui Moromete. 13 scriitori din Teleorman” (Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2003), „Repetiție fără orchestră. Antologie de proză românească din mileniul III” (Ed. Limes, Cluj Napoca, 2004).
(Referințe despre Gheorghe Stroe în: Stan V. Cristea, „Județul Teleorman: Dicționar biobibliografic”; idem, „Introducere în istoria culturală a județului Teleorman”; idem, "Dicționarul sriitorilor și publiciștilor teleormăneni” ; Ștefan Vida Marinescu, „O geografie spirituală a sudului”; Mircea Dinutz, „Popasuri critice” ș.a.m.d.
Opera: „Soarele roșu” (Ed. Teleormanul Liber, 1996), „Diavolul în Valea Sării” (Ed. Teleormanul Liber, 1999), „Vânătoare pe muntele de cenușă” (Ed. Fiat Lux, București, 2000), „Fotograful de mirese”, Ed. Muzeul literaturii române, București, 2004).