Asa cum nu poti cere unei calugarite sa se epileze, nu le poti cere acestor oameni sa-si uite cosmarul la umbra caruia s-au format.

Incerci o usoara teama cind tragi linie la senzatiile de care te-ai incarcat dupa intilnirile cu victimele anonime ale Securitatii. Cea mai puternica dintre toate ramine una aproape blasfemitoare: par ridicoli. Dupa ce ai cunoscut citiva, ajungi sa crezi ca le recunosti, dupa primele fraze, specia. Din firele multe care i-au condus in ipostaza de vorbitori la luna, am dibuit patru: Justitia i-a ignorat pina acum; ei insisi nu au produs altceva care sa-i scoata din anonimat; in lasitatea adinca a acelor ani, cel indraznet - sau poate doar nesabuit - a fost aruncat in derizoriu, pentru ca lasul de mijloc sa apara drept borna a firescului, a normalitatii; virsta acestor mosneguti in ochii carora vezi inca lampa anchetatorului nu le mai permite sa inceapa o alta viata, rupta de relatia cu Securitatea. Sa le luam pe rind.

Daca Justitia n-ar fi permis fostilor ofiteri ai Securitatii sa urce in functii dupa Revolutie, daca Parlamentul nu ar fi populat de satrapi dezinvolti, daca pensiile fostilor rupatori de oase n-ar fi uriase fata de pensiile victimelor, daca fostul CNSAS i-ar fi deconspirat la timp pe securisti, iar SRI s-ar fi curatat prin ordin de fostii recrutatori de puberi turnatori, atunci victimele de azi n-ar mai trece drept ridicole.

Dintre cei trei oameni cu destinul schingiuit de Securitate despre care „Cotidianul“ scrie incepind de astazi, doi si-au incercat ambitiile in spatiul literaturii. N-au ajuns mai departe de citeva carti publicate din banii proprii, n-au creat curente sau scoli, au functionat doar ca membri ai unor cenacluri vesnic provinciale. In cazul bibliotecarului de la Iasi, a carui poveste o publicam miercuri, un securist vorbea intr-un raport despre cum numitul era contestat pina la anulare de membrii grupusculului sau literar; pe celalalt, un electrician nervos din Craiova, iesit o data cu toporul la vecini ca sa nu-i otraveasca acestia un ciine, nici un critic literar n-a indraznit sa-l minta intr-atit incit sa-i confirme valoarea literara. Omul si-a vazut publicate nelinistile abia din banii adunati pe santierele Parisului. Dar atunci cind vorbeste despre ceilalti, fara exceptie, ii socoate pe toti „niste lasi, ori niste profitori de pe urma Securitatii“. Cel despre care vorbim astazi alta urma n-a lasat in comunitate, decit porecla „urmaritu’ de Securitate“ si, poate, amintirea curselor de taximetrie clandestina cu ARO-ul sau pe motorina, prin comunele din preajma Caracalului.

Oamenii acestia au indraznit sa fie slobozi la gura intr-un timp stapinit de alte doua atitudini: ori stai in banca ta, ori te faci fruntas in productie si erou al muncii socialiste. Cei care faceau altfel erau izolati sau aruncati in derizoriu: slobozenia gurii in vremurile mamaligii nu naste monumente, ci cocoloase.

Al patrulea motiv, aratator de neputinta, e virsta, care naste nostalgia dupa apogeul propriei vieti, singurei vieti. Cel mai batrin postas din Romania, un ungur cu picioarele muscate de ciini, de linga Miercurea-Ciuc, isi amintea ca maxima placere a vietii sale cum a dansat intr-o seara cu nevasta in holul rece al hotelului sindicatelor din Saturn. Asa povestesc astazi si victimele Securitatii, cu un abia stapinit nesat, despre cum au trecut prin anchete sau Dunarea inot cu manuscrisul la piept.

Dupa ce i-a strivit acum 20 de ani, Securitatea i-a infrint acum a doua oara. Subtila lovitura au primit-o mult dupa anul trecerii noastre la democratie: Securitatea a jucat la ofsaid, i-a lasat singuri pe scena, retragindu-si ofiterii prin culisele patriei. Martirii de cartier au ramas sa joace in continuare singuri, in fata salii goale, neputinciosi sa se transforme din personaje in persoane. Cind era puternica, politia politica le-a facut o fotografie. Astazi vedem in ea niste batrinei cu organul suspiciunii umflat, lipsiti de obiectul patimii lor, precum fostii gimnasti care se ingrasa peste noapte cu 20 de kile.


remus radu