Constantin Marinescu a plecat în
ARHIPELAGUL ÎNSORIT AL ÎNGERILOR

Ne-a părăsit un suflet mare, un scriitor de marcă, un OM care și-a respectat propria condiție și semenii. Timpul nu a mai avut răbdare. Inima, care atâția ani s-a umplut de bucurie, nu a mai rezistat. Atât de mult i-a dăruit din bucuriile vieții și locurilor pe unde a trecut încât l-a înstrăinat. Nu a vrut să-l mai însoțească dincolo de vămile timpului, abandonându-l în arhipelagul însorit al îngerilor.
Dumnezeul să-l aibă în pază!

Note biobibliografice ( Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni/ Stan V. Cristea, Ed. Rocriss Alexandria, 2005)
Marinescu, Constantin, publicist (n.10 august 1935, mun. Roșiorii de Vede, jud. Teleorman – m. 30 oct. 2006, București). A urmat cursurile școlii geneerale și primii doi ani la Lic. „Anastasescu” din Roșiorii de Vede, apoi următării doi ani la Lic. „Andrei Șaguna” din Brașov. A absolvit Fac. De Electrotehnică Minieră, urmată la Inst. de Mine din Petroșani și la Inst. Politehnic din București. A lucrat ca inginer în domeniul producției și proiectării miniere, ulterior lucrând în domeniul comerțului exterior, ca specialist în operațiuni de import – export pentru sectorul construcțiilor de mașini și energetic. A fost reprezentant comercial la Agenția Economică a României de la Tripoli, în libia (1974 – 1979). A călătorit în numeroase țări.
Opera: Descifrarea unui pământ de legendă: Libia, Buc., Ed. Enciclopedică, 1999; Malta, arhipelag însorit, Buc., Ed. Enciclopedică, 2001.
N.n. În curs de apariție: „Din Golful Likur la Pacific” și „De la Fluviul Yukon la Rio de Janeiro”
http://f7.yahoofs.com/users/gTm2Q_H31n4f/__sr_/b875.jpg?tkn=phoxgRFBrwyKu9hr&saveas=Gabi+Arg+si+Constantin+Marinescu
„Tempora mutantur, at nos mutamur cum illis!”
- Ultimul interviu acordat presei -

Domnule Constantin Marinescu, dacă urmărim parcursul într-o cronologie inversă a biografiei dumneavoastră, observăm că sunteți originar din Roșiorii de Vede, deși nu s-ar putea crede ascultându-vă.

M-am născut în Roșiorii de Vede unde mi-am petrecut copilăria și o parte din adolescență. Am urmat primii doi ani de liceu la "Anastasescu", pentru ca următorii doi ani să-i fac la Liceul "Andrei Șaguna" din Brașov. Nu pot răspunde la această întrebare fară a resimți o profundă nostalgie și această stare de spirit nu se datorează faptului că privesc retrospectiv de la nivelul vârstei de șaptezeci de ani, sau pentru că anii s-ar fi scurs prea repede, nu acestea sunt motivele nostalgiei mele. Împăratul Lothar I spunea: „Tempora mutantur, at nos mutamur cum illis!”, în traducere: „Se schimbă vremurile și noi odată cu ele!”. Această gândire este perfect aplicabilă și în cazul orașului copilăriei mele, Roșiorii de Vede, care nu mai este același, așa cum nici noi nu mai suntem aceiași.

Este greu să răpești plăcerea unui roșiorean, revenit în locurile natale după foarte mulți ani. Cu siguranță, cel puțin la capitolul istorie locală, cu parfumul și nostalgia orașului de altădată, va fi un câștig pentru tinerii interesați de propria urbe, dar și un prilej de a retrăi anumite clipe pentru cei vârstnici. Și dacă suntem în preajma sărbătorilor, vă invit la „amintiri la gura sobei”.

Voi încerca să redau, într-o oarecare măsură, „atmosfera” acelor timpuri trecute, acel parfum de epocă dispărută, rămasă doar în amintirea noastră. Cum se pot uita zilele de toamnă când traversam „Grădina Publică”, la începutul anului școlar, la Liceul „Anastasescu”? Resimt și acum vântul toamnei care făcea să tremure crengile arborilor seculari și frunzele galbene care cădeau una câte una pe aleile și băncile părăsite ale parcului. Doar noi, copiii, mai animam Grădina, povestindu-ne unii altora cum am petrecut vacanța, râzând din orice și bucurându-ne de revederea colegilor. Începeam apoi cursurile și nu pot să nu reamintesc și să aduc un omagiu excepționalilor noștri profesori, cei care au pus bazele pregătirii mele generale: Gh. Neagu (limba română), Dinu Iliescu (istorie), Florea Costache (geografie), Ilie Costache (științele naturii), Neceaef (matematică), Ștefan Popescu (fizică și chimie), Tinuța Lețu (franceză) și mulți alții. Toți au dispărut de mult în neant, au rămas doar în memoria noastră. Venea apoi vacanța de iarnă și este efectiv straniu cum mi-a rămas în minte un episod. Luasem vacanța de Crăciun, mă îndreptam spre casă, având în brațe câteva cărți, pe care urma să le lecturez. Două dintre titlurile acelor cărți mi le reamintesc și astăzi: „Iliada lui Homer” și „Hagi Tudose” a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. Plecând de la liceu spre casă, începuse să ningă cu fulgi mari, care „dănțuiau” în aer, zăpada proaspătă se așezase de vreo zece centimetri, era feeric! Am început să mă gândesc la „Sărbătorile de iarnă”, la Crăciun, la Anul Nou, la mersul cu colindul și, dintr-odată, m-a cuprins o stare de beatitudine pe care nu am uitat-o până la această vârstă. Totdeauna am fost adeptul concepției că nu există fericire absolută. Poți avea bogăție, glorie, iubire, dar și atunci intervine ceva care să strice echilibrul fericirii. Cred că există o fericire relativă, compusă dintr-un șir întreg de mulțumiri, de realizări și cred că atunci mă cuprinsese un astfel de sentiment. Înainte de marea sărbătoare a „Nașterii Domnului”, viața în oraș devenea mult mai alertă, se stârnea o agitație febrilă, oamenii alergau cu coșuri și papornițe la cumpărături, alții purtau tradiționalele noastre damigene pline cu vin roșu. Când venea seara de Ignat, din toate cartierele orașului se auzea guițatul porcilor care urmau a fi sacrificați și transformați în savuroasele mezeluri și șunci. Unii roșioreni, care aveau familii mai mari, tăiau chiar și doi porci, astfel procedau și părinții mei. În timpul sărbătorilor de iarnă plecam cu colindul, noi preferam „Steaua” și „Plugușorul”. Pentru aceste evenimente ne pregăteam temeinic. De pildă, noi confecționam o „stea” foarte frumoasă, realizată din hârtie colorată, pe care lipeam poza „Fecioarei cu Pruncul”, la colțuri îngeri. Cele mai frumoase materiale ni le furniza librarul Calotă, prieten cu tata. „Steaua” o iluminam cu becuri, alimentate cu baterii. În Roșiori erau oameni gospodari, întreprinzători, vrednici, comercianți, meseriași, prestatori de servicii, agricultori în cartierul „Vale” și, desigur, mulți, foarte mulți intelectuali de valoare. Când mergeam cu colindul toți ne primeau cu bucurie, ne ofereau bani, covrigi, mere și nuci. În mod surprinzător, cei mai bogați închideau porțile, nu primeau colindători. Nu doresc să dau numele unor astfel de oameni închistați și avari, căci nu ar mai avea rost și au trecut demult în „lumea de dincolo”, cum o numește Ioan Petru Culianu. În orașul nostru, nu erau însă numai oameni bogați sau înstăriți, erau și săraci. Desigur, unii erau leneși, incapabili, oameni cărora nu le plăcea munca. Erau însă și oameni săraci care nu puteau face nimic pentru a putea ieși din această stare pauperă. O astfel de persoană era o femeie în vârstă, pe care noi, copiii, o numeam „Mama Floare”. Era văduvă de război și supraviețuia cu greu dintr-o pensie I.O.V.R.(invalizi, orfani, văduve de război). Avusese un băiat, care, din păcate, murise și el foarte tânăr, era singură. Primea colindătorii cu cea mai mare dragoste, poate pentru că îi reaminteam de băiatul ei. Totuși, colindătorii o ocoleau, deoarece nu avea de unde oferi bani, dădea doar mere și covrigi. Noi mergeam la ea întotdeauna și cântam și uram mai mult ca oriunde. Ea ieșea din căsuța ei micuță, în care pâlpâia o lampă, căci nu avusese bani să-și instaleze lumină electrică, și ne împărțea sărăcăcioasele ei daruri. Așa au trecut câțiva ani, până când, într-o iarnă, după sărbători, alertați de faptul că nu o mai văzuseră, vecinii au intrat în casă. Au găsit-o moartă în pat, dar avea o figură destinsă, senină, nu avea crisparea morții: plecase doar să-și întâlnească soțul și fiul, acolo… în „lumea umbrelor”. În casă încă mai ardeau candela și lampa cu gaz. Primăria, vecinii au contribuit pentru a-i face o înmormântare creștinească. Și noi, copiii, am contribuit la funeralii, oferind organizatorilor tot câștigul nostru de la colindatul din acel an. Până în ziua de astăzi nu am uitat-o, ea a rămas pentru mine un simbol, simbolul ființei umane pe care suferința și durerea nu o înrăiesc, ci, dimpotrivă, o fac mai bună. Vacanța de iarnă, ne-o petreceam frumos. Aveam patine „Polar”, schiuri și săniuță. În Roșiori nu era patinoar, dar noi aruncam seara apă cu gălețile, care, noaptea, se transforma într-o oglindă de gheață. O mare plăcere ne făcea să ne deplasăm cu săniuța și schiurile pe micuțele coline de lângă oraș, unde practicam sporturi de iarnă. Noi spuneam: „Mergem pe deal”, dar nu era nici un deal, era doar „Câmpia Română”, ușor vălurită, care-i conferea un aspect colinar. Trecea iarna, venea primăvara și, desigur, vacanța de Paști. în care mergeam la pădure pentru a culege flori. Cu ocazia venirii Pastelui, părinții depuneau mari eforturi pentru a ne face hăinuțe noi, deși vremurile deveniseră din ce în ce mai grele. Mergeam la “Denii” și la “Înviere”, la Catedrala “Sfântul Teodor”, unde doi preoți făceau slujbele de o manieră excepțională, rar am întâlnit un serviciu religios la un astfel de nivel. Cei doi preoți erau Chendea Răducanu, bas și Mitroi, care era tenor. Împreună realizau un “duet” de o mare frumusețe. În prima zi de Paște, se lua masa în familie, iar a doua zi, toți locuitorii orașului se deplasau la pădure, pentru a lua masa “la iarbă verde” sau, cum i-am spune noi astăzi, picnic. Înhămam calul la “trăsurica cu gume” (docar), mama aranja coșurile cu mâncare, șervețelele, o față de masă, paturile și se mergea în pădure la “Þigănie”, la bisericuța de lângă satul Văcărești, unde era o frumoasă poiană și lacuri. Acolo luam masa, compusă în general din fripturi de miel, de pui, drob, brânză telemea dulce de Teleorman, ouă roșii, prăjituri, cozonac, pâine de casă. Nu lipseau siropurile pentru copii, vinul de Drăgășani și sifoanele. Era așa de frumos… familiile erau vesele, glumeau între ele, tarafurile de lăutari treceau pe la fiecare familie și interpretau piese muzicale “la cerere”, primind, în schimb, o bună plată. Totdeauna aveam cu noi patefonul și plăcile de muzică populară și ușoară, se petrecea bine, viața era frumoasă. Venind vremuri din ce în ce mai grele, treptat, acest minunat obicei roșiorean a dispărut. S-a instalat “frica politică, lumea ședea mai mult retrasă în case, sărbătorile religioase nefiind agreate de regimul totalitar. S-a încercat subsituirea acestui obicei printr-o altă ieșire la pădure, de 1 Mai, “Ziua Muncii”, da totul nu era decât un simulacru. Se consumau mici, bere și… “floricele” de porumb, bruneții vindeau semințe. Venea apoi vara cu bucuriile ei, citeam mult și mergeam la liceu, unde jucam baschet și volei, unii mai plecau și prin excursii, la munte. Familia mea pleca pe Valea Oltului. În Grădina Publică, la “kioșk”, cânta fanfara și se organizau “kermeze”, se dansa tango, vals, conga și fox-trot. În septembrie începea “Bâlciul Sfintei Mării”. Deschiderea bâlciului o făcea fanfara Primăriei, care dădea roată bâlciului, interpretând diferite marșuri, avansând cu un aer “grav”, în pas solemn, de parcă era “Legiunea Străină” la defilare pe Champs-Elysées. O, Doamne, câte mai erau în bâlci: tiribombe, călușei, dulapuri, ziduri ale morții, bărci, comedii, circuri, valurile mării, spirometre, liber-maiuri, standuri de tir cu păpuși, gogoșerii, restaurante, tonete ce vindeau turtă dulce, sugiuc și limonadă. Toate se aliniau pe aleile unde negustorii își prezentau marfa, oale, articole din lemn, textile și multe altele. Seara, la birturile improvizate, sfârâiau grătarele cu mititei, cârnați și fripturi, se bea o bere bună și tarafurile de lăutari, în frunte cu Mieluță, prietenul studenților, om cu totul deosebit, interpretau muzică populară, romanțe și șlagăre la modă. Seară de seară mergeam la bâlci, care pentru noi, la acea vreme, constituia o mare distracție. După multe zeci de ani, am fost în acest an din nou la bâlciul din Roșiorii de Vede. M-a impresionat efortul autorităților locale din punct de vedere al asigurării curățeniei și al ordinei, erau birouri ale poliției și cabinete de asistență medicală umană și veterinară. Bâlciul, însă, nu mai era același. Din toate instalațiile de altădată, amintite anterior, acum nu mai era decât o tiribombă sau două, niște călușei care se învârteau mecanic (carusel), câteva restaurante și multe, multe prăvălii-tarabă. Ceea ce mai rămăsese autentic erau celebrele gogoși, mititeii, turta dulce și bomboanele sugiuc, toate de bună calitate. Bâlciul avea un aspect strict comercial, semăna mai mult cu un bazar oriental.în rest zgomot, “manele”, care nu au nimic de-a face cu folclorul nostru autentic, românesc. Nici orașul nu mai este același. Noi, roșiorenii, ne putem mândri că am avut întotdeauna un oraș îngrijit, centrul era pavat cu piatră cubică de granit, restul străzilor erau într-o stare bună, erau bombate, aveau piatră de râu așezată pe carosabil, nu se “înota” în noroi ca în alte localități de provincie. Prin grija primarilor, ultimii doi pe care mi-i amintesc, Nae Popescu Vedea și Mișu Daia și, de ce nu?, a harnicului casier comunal (echivalentul Secției Financiare de astăzi), Gheorghe T. Popescu, bunicul meu, cel care gestiona finanțele locale, orașul s-a putut mândri cu realizări edilitare importante. A fost construită o uzină electrică proprie, în care au fost instalate trei motoare “Reșița”, care generau un curent la tensiunea de 110 volți, mai târziu orașul a fost conectat la Sistemul Energetic Național. S-a instalat o centrală telefonică, în copilăria și chiar în tinerețea mea se folosea încă telefonul cu manivelă pentru apel. O altă realizare a constituit-o construirea băilor comunale și spitalul orășenesc. Frumoasa clădire a Primăriei a fost o altă realizare, în fundația edificiului s-a introdus un tub conținând certificatul de ctitorie, semnat de notorietățile locale, printre care figurează și numele bunicului meu Gheorghe T. Popescu. Primăria, există și astăzi și este, fără nici un dubiu, cel mai emblematic edificiu al orașului, atât din punct de vedere arhitectural, cât și ca proporții. Liceul Anastasescu, de asemenea, există și își ridică impresionanta sa fațadă către veche, dar mereu tânăra, Grădină Publică. Din păcate, unele edificii importante, avariate mai mult sau mai puțin la cutremurul din 1977, nu au mai fost reconstruite și consolidate, așa cum se procedează în toate țările civilizate, care doresc să-și patrimoniul edilitar de epocă. Autoritățile din acel regim politic de tristă amintire au decis demolarea totală a acestor clădiri. Așa a dispărut Școala nr. 1 de băieți și fete, clădire veche de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în care am învățat și eu și unde s-a efectuat vizita mareșalului Ion Antonescu, pe care l-am văzut chiar la noi în clasă. Mama mea, învățătoarea Lucreția Marinescu, i-a dat raportul de o manieră militară. A dispărut și Palatul Albina și multe alte clădiri utilitare, dar cu o arhitectură frumoasă, care dădea personalitate orașului. Și ca să continui răspunsul la prima ta întrebare, trebuie să-ți spun că am terminat Institutul de Mine, Facultatea de Electronică Minieră, la Petroșani și, după desființarea acesteia, la București. Am fost pasionat de istorie, geografie și arheologie; visul meu fiind să ajung arheolog, dar vremurile nu mi-au permis acest lucru. În ultimii 32 de ani am muncit în domeniul comerțului exterior, și călătorind foarte mult m-am gândit să scriu câte ceva despre unele țări mai puțin cunoscute la noi în țară. Nu puteam să scriu câte ceva despre Europa Occidentală, atât de încărcată de civilizație și pentru care am o mare considerație, pentru simplu fapt că s-a scris foarte mult despre acest subiect. Poporul român are nevoie să cunoască și ceea ce nu i s-a pus la dispoziție.

Și așa a apărut prima carte în limba română despre Libia, "Descifrarea unui pământ de legendă" (Ed. Enciclopedică, 1999)?

"Descifrarea unui pământ de legendă" este, întradevăr, prima carte despre Libia în limba română. Este destul de dificil să cuprinzi o istorie de 7000 de ani. În fapt, istoria Libiei începe cu 5000 de ani î.e.n., atunci când au apărut primele picturi rupestre ale civilizației garamantă din centrul Saharei, respectiv din masivul Hamanda, din peșterele de la Tassili, descoperite de ofițerul meharist francez Brenas și studiate de arheologul francez Henri Lhote, care au avut continuitate și în Libia în masivul Akakus și respectiv Germa, capitala garamanților. Sigur, s-au succedat foarte multe civilizații: grecii stabilindu-se în Cirenaica; fenicienii în Tripolitania; punii întemeind confederația celor trei orașe Tripolis. Apoi au urmat romanii, vandalii, bizantinii și arabii. Care sunt particularitățile culturii libiene?

Din punct de vedere cultural, putem vorbi de o cultură anterioară civilizației islamice și despre o cultură și civilizație islamică. Putem vorbi chiar de niște valori culturale și istorice comune cu cela ale poporului român. Romanii au fost prezenți în Libia ,cum dealtfel au fost și la noi. Putem vorbi de civilizația bizantină cu implicațiile sale în evoluția și civilizația celor două țări. Ocupația otomană a fost efectivă în Libia, însă la noi a fost mai puțin pregnantă, pentru că am avut voievozi locali, dar totuși influența se face simțită și la noi. Există multe lucruri comune între noi și aceste meleaguri nord africane libiene, pe care am încercat să la surprind în acest volum.

Și nici după 7000 de ani nu au scăpat de tarele desconsiderării femeii ? Și sunt suspicioși în privința străinilor.

Sunt puțin cam suspicioși în perioada când nu te cunosc suficient. Din momentul în care simt că le ești prieten, devin prietenoși și ospitalieri. Însă sunt și unele aspecte pe care va trebui să le rezolve generațiile viitoare. Spre exemplu situația femeii. În faza literară există o anumită concepție în raport cu femeia, dar în interiorul țării mai predomină mentalitățile medievale.

Se știe că limba arabă este dificil de învățat pentru alogeni. Cum v-ați descurcat, dat fiind că ați scris o primă carte, care nu poate accepta lacune, dat fiind că orice informație eronată poate fi cu greu restaurată în percepția cititorului ?

Eu cunosc limba arabă foarte puțin, suficient însă pentru a mă descurca în anumite situații. Limba arabă este diferită de la Atlantic până la Golful Arabic și Oceanul Indian, în sensul că de multe ori, chiar ei între ei, au nevoie să se expliceteze, aducând informații suplimentare la ceea ce a vrut să spună. Limba arabă este foarte greu de vorbit, conține extrem de multe cuvinte, cu sunete care se scot direct din coardele vocale. La ei engleza este foarte cunoscută, așa cum și franceza se vorbește în apropierea frontierei cu Tunisia. Aproape toți bătrânii vorbesc italiana, semn că această limbă era foarte cunoscută înainte în Libia. Engleza reprezintă la ei a doua limbă, deși nu recunosc acest lucru.
E
xtremismul cultivat în lumea arabă, este o măsură decadenței acestor popoare sau este modul de răspuns la expansiunea americană în zonele petrolier ? Nici Libia nu poate fi scoasă din calcul la capitolul suspiciuni.

Trebuie să facem distincție între poporul libian și conducere militară actuală. Poporul libian este ca orice popor arab, iar foarte mulți sunt moderați. Nu pornesc de la popor unele acțiuni, care au avut loc și care sunt extrem de cunoscute. Extremismul islamic nu există în Libia, deoarece nu putem vorbi aici de grupări extremiste gen " Frații Musulmani " din Algeria. Au existat niște facțiuni de care au fost și sunt suspectați. Extremismul islamic există în Algeria, Egipt, dar în Libia nu. Acestea sunt niște curente limitate, fără efect la scară mondială, în viitor. Însăși lumea islamică nu le acceptă, lucru care spune foarte mult.

Aceste observații de natură istorică, culturală, socială și politică, le faceți ca un observator extern sau ca unul parțial asimilat culturii libiene?

Și una și alta. Ca extern, pentru că nu mă puteam confunda cu cetățeanul libian, deoarece eu aproape șase ani am fost rezident. Însă, acest lucru nu m-a împiedicat să mă implic spiritual și sentimental, reușind să creez și să-mi creez unele afinități cu persoane, locuri, tradiții și stări din Libia

Vă mulțumesc