agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-11-15 | | Dimineață de toamnă târzie, început de iarnă în Carpații Meridionali, lângă Făgăraș, comuna Șinca Veche; este Duminică, una dintre acele zile când știi că se va întâmpla ceva deosebit, când sătenii se îmbracă de sărbătoare așa cum știu ei mai bine, românește. La intrarea în sat, oamenii se adună în fața Primăriei, unde doi copaci care străjuiesc, de o parte și de cealaltă, cuminți, drumul, au fost legați zdravăn cu o funie împodobită cu covoare țărănești. I-au adus și oamenii împreună pe cei copaci care se uniseră demult întru rădăcini subpământene. Se șușotește printre săteni că ăsta ar fi obiceiul la primirea unui nou preot în parohie, să fie oprit la intrare în sat și, după ce a fost întâmpinat cum se cuvine, cu pâine și sare, cum e datina din străbuni, să fie pus să jure credință noii sale ‘porții’ de pământ, ‘întru care Dumnezeu l-a pus vremelnic stăpânitor’. Iată că se apropie o trăsură în tropot vesel de cai abia înhămați. ‘Vine părintele, vine părintele!’ se aude din gură în gură, din om în om, până ce zvonul se pierde sub deal. Două femei rumene în obraji se apropie purtând pe brațe colacii abia scoși din cuptor, îmbogățind aerul iernatic cu aburii lor. Grăbit, în spatele lor, își așterne pașii un fecior având cu el un castron cu sare. Urări, lacrimi, bucurie. Solemn, părintele primește un colac, mulțumește, frânge, îl întinge în sare și, închinându-se, își apropie de buze jertfa enoriașilor săi. *** Ne aflăm într-un secol în care consumerismul devine religie și cumpărătorul, dumnezeul celor ce vând – iar produsul, dumnezeul celor ce cumpără. Adevăratul Dumnezeu este de cele mai multe ori uitat sau, foarte des, scos din ecuație, dat la o parte. În aceste vremuri trebuie să ne întoarcem la origini, să ne întoarcem în satele de prin care au plecat vreodată strămoșii noștri. Unul dintre cele mai cunoscute obiceiuri ale satului românesc este acela de a-ți întâmpina oaspeții cu pâine și sare, cărora, de multe ori, li se mai alătură și un pahar cu vin făcut în bătătură. Românii par a se fi născut un popor ospitalier, nu numai că își primesc prietenii cu mare fast, dar nici pe dușmani nu îi judecă prea tare când vin să le cucerească țara, asta este, ne dăm seama că e frumoasă! Trecând dincolo de glumă, trebuie să spunem că acest articol-studiu nu își propune să răspundă la nenumăratele întrebări despre cum și unde s-a născut tradiția despre care vorbim, ci doar vă aduce în fața ochilor minunea părtășiei euharistice într-un gest atât de firesc ființei noastre. Vom încerca să și fixăm niște repere temporale, alături de altele mai mult sau mai puțin academice. Iată ce spune Vulgata (traducerea latină a Sfintei Scripturi) despre obiceiul primilor creștini de a se aduna pentru frângerea pâinii (Faptele Apostolilor 2, 42): " staruiau in invatatura apostolilor, in comuniune, in fringerea piinii si in rugaciuni." "erant autem perseverantes in doctrina apostolorum et communicatione fractionis panis et orationibus" Avem, de asemenea, și varianta greacă a textului: "ησαν δε προσκαρτερουντες τη διδαχη των αποστολων και τη κοινωνια και τη κλασει του αρτου και ταις προσευχαις" În acest stagiu al cercetării noastre nu mergem mai departe decât prin a încerca să descoperim obiceiuri asemănătoare în atmosfera imediat pre-creștină a lumii romane păgâne și a celei iudaice monoteiste. Deci vom încerca mai întâi să localizăm istoric practica. După cum este de bănuit, istoria folosirii pâinii ca element al comuniunii, al împreună-trăirii, se adâncește în timp. Astfel, găsim practica binecuvântării și frângerii pâinii în iudaismul secolelor dinainte de Hristos: “Învățații noștri ne amintesc că ordinea pentru binecuvântarea mâncării este următoarea: prima binecuvântare, asupra pâinii, este pentru ‘Cel Care ne hrănește’, a doua, pentru pământul care ni s-a dat (trebuie să menționăm că acest cuvânt, ‘binecuvântare’, în tradiția iudaică, este unul interșanjabil cu ‘mulțumire’) și a treia pentru ‘Cel Care va reconstrui Ierusalimul’…” (trad. noastră din S. Cavalletti, ed., Il Trattato delle Benedizioni [Berakhot] del Talmud babilonese, Classici delle religioni [Turin, 1968] 321f) Una dintre cele 18 binecuvântări prevăzute de Tratatul Mishnah pentru diferite ocazii este numită Birkat ha-mazon, iar aceasta este rugăciunea specială de binecuvântare de la mesele rituale: “O, Doamne, Dumnezeul nostru, Te lăudăm si Te binecuvântăm, după cum este scris, ‘Când ați terminat de mâncat, trebuie sa Îi mulțumiți Domnului, Dumnezeului vostru, pentru pâinea pe care v-a dat-o’(Deuteronom 8,10)” (trad. noastră din S. Finkelstein, The Birkat ha-Mazon, E.T., [London, 1972], 228) Dar, după cum am spus, dovezile nu se opresc aici, ci merg mai departe în timp, sau, măcar, in spațiu; același fast la consumarea pâinii – aici însoțită si de vin – îl întâlnim și în lumea romană, la adunările ce purtau numele Symposium. Istoria ne spune că intelectualii, filosofii, se adunau după masa de seară în camere pregătite special, fiind întâmpinați de vase cu vin îndoit cu apă (și aici un interesant obicei apropiat de ceea ce se va întâmpla în creștinism) și de platouri cu pâine caldă. Bineînțeles că discuțiile se lungeau peste noapte și se ajungea la ceea ce bine spune dictonul, “in vino veritas”. (Paul Bradshaw, Eucharistic Origins; Early Ritual Meals, [London, 2004], 43-61) Bineînțeles că putem merge mai departe, spre miturile lumii antice spre religiile de mistere, dar toate sunt doar o cale spre ceea ce se va desăvârși în creștinism: “Ceea ce a început ca o adorare jumătate magică a puterilor naturii, aflate în continuă mișcare alternantă viață/ moarte, se transformă, în ritualurile iudaice, prin Cuvântul Lui Dumnezeu și participarea omului prin mulțumire, în cel mai înalt act al credinței, recunoașterea intervenției divine de către om, Care a înnoit ființa umană și lumea în care locuiește odată pentru totdeauna, Cel care a condamnat idolatria și l-a salvat pe om din stăpânirea idolilor și sclavia morții.” (trad. noastră din Louis Bouyer, Life and Liturgy, [London, 1956], 120) Simțul comuniunii și comunității crește și se adună, în creștinism, în jurul figurii ce unește orizontalul istoric cu verticalul transcendental, Iisus Hristos. De aici și începutul acestei lucrări prin citatul biblic din Faptele Apostolilor; exemplul trăirii comunității creștine primare este grăitor pentru ceea ce se întâmplă în tradiția populară românească. De aici și trecerea printr-o istorie de mii de ani, pornind cu antica lume grecească și romană, prin la fel de vechea lume evreiască, în creștinism, iar cândva, în acest timp, și la noi. Frângerea pâinii și părtășia în comunitate și comuniune este imaginea creștinismului de pretutindeni – ‘pentru că suntem cu toți un Trup’ – și nu poate decât să ne bucure dragostea spre comuniune a românilor, exprimată în obiceiul atât de cunoscut al întâmpinării oaspeților cu pâine și sare. Ce este mai frumos decât să îl faci părtaș pe cel de lângă tine la viața ta? Se frânge pâinea, se rostesc urări, se bea un pahar de vin, toate ca bun-venit, ca semn al bucuriei unei comunități de a-și întâmpina vizitatorii. Iată cum românii îl fac părtaș pe noul sosit nu numai la bucuria lor, dar și la comunitatea locală, părtășie în pâine, părtășie în suflet și în gând. Euharistic, românul se oferă încă o dată cu brațele deschise celor ce îi trec pragul, mulțumindu-I Lui Dumnezeu pentru comuniune. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate