|
Biografie Nicu Vladimir
n. 8 decembrie 1950
d. 10 octombrie 1995
#Absolvent al Institutului de Arte Plastice “N. Grigorescu” din București, secția pictură, promoția 1975.
#Grafician la ICSITE București
#Alături de Mircea Florian, Dorin Liviu Zaharia, Marcela Saftiuc, Valeriu Sterian, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă etc. a reprezentat unul dintre “pilonii” principali ai “mișcării folk” din România.
#A publicat poezie în Luceafărul, Orizont și Tribuna.
Premiul I la “Primăvara Baladelor”, ediția I-a (aexae-quo cu Mircea Vintilă).
#Peste 200 de apariții în spectacole rock șI folk, cenaclul Flacăra, Piața Universității etc.
#Înregistrări la Radio Cluj.
“În ceea ce privește propria-mi creație, consider că în cele două decenii de activitatea am fost întotdeauna consecvent principiului estetic afirmat de la început, compunând și cântând cântece în care importanța cuvântului este egală cu aceea a structurii melodice - ritmice, acestea neputând fi separate fără amputarea valorică și semantică a produsului. Tematic, toate cântecele compuse și cântate de mine sunt extrase din experiența personală de viață (singura cu adevărat cunoscută) oglindind prin transfigurarea artistică propriu-mi proces de cunoaștere a lumii exterioare și interioare, gândurile, meditațiile, complexul de idei izvorât din multiplele relații om - societate, om - natură, om - idee și om - materie, dragoste - moarte, pace - război (ca periocol apropiat), singurătate - contopire cu universul, om - realitate și om - irealitate, om - univers și om - patrie, omul - ființă cosmică etc. etc., în care termenul “OM” mă desemnează chiar pe mine, cel care trăiește diferite etape ale unei vieți pe care încearcă s-o înțeleagă și să restituie în formă artistică înțelesurile dobândite”.
NICU VLADIMIR, 1986 - “Memoriu de activitate”
“Rockul ca expresie muzicală te ajută să te eliberezi de energii care pot deveni negative” (interviu realizat de Nelu Stratone cu câteva zile înaintea dispariției lui Nicu Vladimir):
Rep.: Ce se-ntâmpla cu mișcarea rock de la noi în perioada aceea de deschidere a României ?
N.V.: A fost, cred, o chestie de imitație la început. Adică au pătruns niște zvonuri, pe urmă însoțite și de material : discuri, știri de presă, "Europa Liberă", mai târziu "Metronom-ul" lui Cornel Chiriac ... S-au suprapus și pe deschiderea politică de după '64. Puterea nu putea să ia măsuri foarte fățișe împotrivă, pentru că se-ntâmpla un lucru ciudat : pe deoparte, din cauza cenzurii mesajului se atenua cumva, se metaforiza, se făcea mai subtil, ceea ce a fost spre binele cântecelor, "produselor artistice", să le numim așa. Și chiar când s-a putut să ai un mesaj direct, să încerci să te exprimi direct într-o problemă cate te râcâia, descopereai că pateticul nu e tot una cu tragicul. Adică tragicul rostit patetic parcă sună mai prost decât tragicul rostit senin. În felul ăsta am ajuns la interesul pentru folclor. Folclor - folclor, adică seninătatea asta totală, până și în voce.
Sigur, aveam teme, dar nu erau teme, era viața noastră. Eram pândiți și primejduiți de tot felul de lucruri și încercam să comunicăm între noi despre toate astea. Am descoperit atunci, obligat fiind cumva, că limba de toate zilele nu-ți ajunge să comunici integral tot ce ai de zis și că o faci mai bine prin artă. Eu eram pe vremea aia la Liceul de Artă Plastică și pe urmă la Institutul de Artă Plastică "Nicolae Grigorescu" și puteam să compar ce poți să zici prin pictură și ce poți să zici prin cântec, cuvinte, poezie ș.a.m.d. Am văzut foarte clar că pentru a vehicula mesaje compuse din sentimente nu comunici cu definiții raționale. Trebuie să le combini cumva ca să-ți dea o aproximație cât mai aproape de... Și așa s-a urcat cumva nivelul intelectual al cântecelor. Iar eu cred că față de americani și de occidentali, poetic vorbind, eram mult deasupra. Rockul ca expresie muzicală te ajută să te eliberezi de energii care pot deveni negative, când stau acolo și zac și se-mput. Trebuie să le dai drumul, cumva. Iar o dovadă că folk-ul ținea miezul chestiei ăsteia era faptul că înseși trupele rock intrau uneori pe teritoriul ăsta al folk-ului și scoteau câte o perluță : ... și Phoenix, ... și Sfinx , ...și altele. Se mai întâmpla un lucru : puteau să te reprime fățiș sau nu. Și zic că tocmai din cauza creșterii nivelului intelectual al întregii chestii, treaba n-a fost atât de vastă ca-n America, unde erau și mecanici auto și vagabonzi, pur și simplu. La noi erau studenți, erau elevi care puteau recepta mesajul, care puteau produce mesaje asemănătoare. Or, autorităților nu prea le dădea mâna să se pună încă odată cu studenții. Mai avuseseră probleme, nu cu mult înainte, la o demonstrație pentru Crăciun. Era o tensiune continuă. Eu am văzut oameni tunși cu briceagul pe stradă, fete cu fuste tăiate, cu ștampile puse direct pe picior . Adică era o chestie total barbară. Dar dacă erai student, te dădeau deoparte, te făceau scăpat cumva. Eventual, te luau la secție și încercau să te lămurească, dacă nu reușeau te trimiteau acasă sau îți anulau buletinul pe motiv că nu semeni cu poza și te duceai cu poze actuale și îți dădeau buletin cu poza respectivă. Și era de tot hazu', la un moment dat începuse să ne placă. Pe de altă parte, chestia cu pleata eu mi-am asumat-o ca pe un steag. Am zis : "Eu sunt clar în război cu ăștia, și e bine s-o știe și ei, și să știe și alții, și atunci nu mă tund. Puteau să o lase și trecea, ca orice modă, în doi ani. Au făcut-o obiect de reprimare și s-a transformat în simbol al rezistenței. Tot omu'-și lăsa pleată ca să spună clar pe ce parte e. Că mai luam noi și plase, că ne mai întâlneam cu câte-un pletos care ne escroca, asta e altceva. Și ne cam lăsau în pace. Dar au găsit alte metode. Una dintre ele a fost Cenclu Flacăra, care a avut comandă clară să ia toată treaba asta și s-o deturneze, s-o scoată de pe șinele ei și s-o ducă pe alte șine și a făcut-o. A reușit s-o facă destul de dibaci. Americanii au rezolvat numai cu banii, au luat-o pe partea economică : au industrializat muzica. În prima etapă le-au luat produsele ca unor artizani și le-au vândut. Le-au dat cu banii pe la nas ... le-a plăcut. Acum nici măcar nu mai comercializează produsele creatorilor adevărați de acolo, ci creează gata compozitori.
Rep.: Crezi că a supraviețuit totuși ceva ?
N.V.: Eu cred că da. Mă așteptam să fie un nou val, o chestie masivă după '89, dar se pare că e o zăpăceală d'asta din care nu se alege nimic încă, dar sper să se aleagă, că nu se poate să rămână așa, în muzică, dar și mai larg. Ca stil de viață m-ar îngrijora să nu devieze, pentru că acum au apărut drogurile. Chiar în mișcarea hippie nu era îsta esențialul, adică sigur că aveau bairamurile lor, se plimbau cum vroiau cu mințile, pe unde îi ducea LSD-ul, dar asta era doar o latură. Cei din generația actuală au un simț al opoziției prompt. Adică dacă-i spui ceva, întemeiat sau nu, se opune. Libertatea e responsabilitate în primul rând. Or să descopere ei că legile nu se ascultă, nu se încalcă, ci se fac. Trebuie să faci legea ta. Dincolo se văd urmări clare. Eu zic că mișcarea ecologistă se trage direct din flower power și din hippie. Ãștia au umblat tată, s-au dus până-n Tibet, s-au dus până la Katmandu, au stat în locuri din Amazonia. Au umblat zdravăn de tot și au dat de locuri în care natura e natură, și de locuri în care natura nu mai e natură, și de locuri în care te duci și-ți vine să borăști. S-au întors în orașe, au văzut că-n orașe e pustia pustiei și că nu poți să comunici unul cu altul ... E clar că de-acolo se trage ecologia ca fenomen de masă.
Establishment-ul a luat-o peste bot atuncea tare de tot, nu numai că au oprit un război dar au dat o grămadă de drepturi negrilor, femeilor, au lansat o grămadă de programe sociale, pe care nu le aveau și nici nu se gândeau să le facă vreodată și le-au făcut - adică lucruri foarte concrete.
Care sunt, concret, valorile promovate de cultura rock ? Mă refer la valori morale, valori estetice și la legătura cu religia. Cea mai importantă e libertatea, fără doar și poate. Sinceritatea decurge deja din libertate, când ți-ai asumat libertatea ... Cu estetica e mai complicat, pentru că la prima vedere este aspectul șocant, dar nu sunt deloc sigur c-ar fi cel mai adevărat. Factorul religios s-a manifestat cu multă acuitate, pentru că în primul rând mișcarea hippie era interesată în hinduisme și mișcări orientale religioase. De aia s-au dus și tot dus în Katmandu și-n alte locuri. I-au păcălit o grămadă de "guru" pe acolo care se fabricaseră repede.
Rep.: Deci creștinismul nu-i satisfăcea ?
N.V.: Creștinismul lor, care era practicat convențional, nu-i satisfăcea. Trăirea mistică o găseau în droguri, în primul rând. O afirmă Eliade și spune un lucru foarte just : a ajuns să eșueze tocmai pentru că s-a democratizat utilizarea drogului în scopuri sacre. Droguri în religii anume îl lua numai un anume om, cu pregătirea și inițierile lui, și ajungea la ceva cu asta. Când le iei în masă, și nu știi prea bine de ce, ajungi aiurea. Dar l-au căutat pe Dumnezeu. Mișcarea hippie ne-a adus importante câștiguri culturale. Așa am descoperit, cât am putut, cultura orientală, că altfel nu ne interesa, ce treabă aveam noi cu Confucius sau cu Budha. Dar pentru că ei erau interesați de asta, ne-am dus și noi pe urmele lor și am ajuns la ăștia. Ca până la urmă, ăia care au fost fericiți, au reușit să ajungă înapoi la Cristos, de unde plecaseră nu prea lămuriți. Adică poate se botezaseră, dar nu mai mult. Sigur, mișcarea rock nu a dat mistici și mari teologi, deși George Harrisson, de exemplu, a trecut prin crize mistice importante. Dar a avut o trăire religioasă. Ãștia trăiau în familii, mulți dintre ei, familii hippie, care aveau ritualuri antice de o anumită natură. Și aicea se întâmpla uneori la fel. Până și bățu' ăla de santal ..., pentru că eu mă duceam la Mircea Florian și când intram în casă punea cinci bețe de santal și le dădea foc. Ca preocupare dominantă sau măcar importantă a mișcării ăsteia a fost cu siguranță și problema religioasă.
Rep.: Care e relația culturii rock cu politicul ?
N.V.: Cred că a fost tot timpul împotriva autorităților, a statului, a establishment-ului în partea aia, în Occident, împotriva dictaturii, în partea asta. Toată Europa de Est era împânzită de trupe. Când m-a luat pe mine la Securitate - aveam 17 ani - m-au întrebat dacă n-am legături cu polonezii și cu cehii. În Cehia nu se-ntâmplase încă mare lucru, urma să se-ntâmple. Au fost niște perioade distincte : perioada hippie a fost clar o perioadă când s-a refuzat societatea comună și s-a întors spatele pur și simplu. S-au dus să trăiască în deșert, în comunele lor, să plece în Katmandu sau nu știu unde. N-au mai vrut să știe. Și-au văzut de treaba lor.
Rep.: La noi în țară ce-au făcut ?
N.V.: La noi se adunau în bairamuri, făceau excursii prin țară. Asta din când în când, nu puteai s-o faci tot timpul. În rest, vagabondai cu mintea. Asta era soluția cea mai la-ndemână. Sau făceai artă, nu neapărat muzică, puteai să pictezi, să scrii poezie ș.a.m.d. La un moment dat s-au topit cumva toate astea, începând cu punk-ul, cred eu, o mișcare opusă ăsteia dinainte, care era îndreptată clar tot împotriva îputeriiș, dar în luptă directă cu ea și acuzând-o că "de fapt voi ne-ați adus în halul ăsta, și voi sunteți la fel ca noi, la fel de împuțiți", că nu puteai să te apropii de un punker ... Știu că în '89 eram la Düsseldorf și trebuia să stai la 30-40 de metri de un grupuscul din ăsta pentru că puteau să-ți dea cu o sticlă în cap. Erau foarte violenți, foarte murdari, dar ăsta era mesajul clar : "și voi sunteți ca noi, degeaba vă mascați cum vă mascați și voi sunteți vinovați". Pe urmă a devenit modă ... că așa se-ntâmplă. Adică poți să adopți, pentru un moment scurt, un soi de "estetică a urâtului", să te exprimi prin ea, dar riști în același timp să devină etalon de alt frumos, o alternativă de frumos. Uite... Picasso - după ce au bombardat nemții Guenica, plângea inima-n el și a fost revoltat și a pictat "Guenica", ca pe un urlet. A început să caște foarte multă lume gura și foarte mulți au început să picteze la fel, că "ce frumos e !" și au ajuns să creeze chestii din astea, frumusețe urâtă, dar nu ca o revoltă la ceva, ci în sine, ca o valoare estetică în sine. Ãsta-i riscul ! Mai încoace nu știu ce se mai întâmplă. Cred că e o amețeală deocamdată, deși mai apar mici luminițe, dar care sunt repede înăbușite de industrie. De exemplu, Suzanne Vega, Tracy Chapman etc., care mi s-au părut fenomenale și așteptam continuarea care n-a mai venit, adică nu s-au mai auzit. Sunt prea mulți ăia care hornăie și fac cum fac pe-acolo. Dacă ar face-o cum o făceau Sex Pistols, care erau autentici, și ăsta era mesajul pe care-l scuipau peste ăia, ar fi o chestie, dar când fac că așa se face ... E o liniște asurzitoare ... Am putea spune că mușcarea rock implică un comportament deviant, dar nu în sens patologic, în cazul în care tinerii trăiesc într-o societate alienată ? Societatea nu e alienată e de-a dreptul schizofrenică. Sciziunea e multiplă și aproape definitivă, iar segmentul cel mai puțin unitar din societatea asta sunt tocmai tinerii. Adică ei neagă pentru că nici n-au ce găsi ca valori de care să se agațe în cioburile astea, dar își găsesc, că asta au de făcut - sî-și găsească valori și să-și facă propria construcție, să-și facă legile. Dacă-și fac legile, pe urmă au și putere. Așa ? ... cine deviază de la cine ? În mod "on the groove, ei ar fi cei (îndreptățiți), că ei sunt ultimii veniți... Dacă nu stau pe șine deviază, dar șinele astea nu mai există. Poți să zici că nu stau laolaltă cu societatea, dar că deviază - n-au de unde devia, cel puțin în cazul României. Cel mai bine ar fi să se-adune mai repede, să-și găsească legile și să facă curat.
|
Texte Recomandate
