La începutul anilor 90, într-un timp relativ scurt, partida politico-militară dintre SUA și URSS, cunoscută în literatura de specialitate sub sintagma „Războiul Rece”, se încheia. Cîștigătorul fără drept de apel era, fără nici o umbră de îndoială, SUA. Dacă în timpul Războiului Rece securitatea europeană depindea de un ansamblu ideologic, diplomatic, strategic, politic, ansamblu susținut de conceptul de securitate colectivă, după 90 lucrurile au devenit ceva mai complicate. Sistemul bipolar de după cel de-al doilea Război Mondial, suficient de stabil pentru a ocoli o nouă conflagrație mondială, a fost înlocuit cu un sistem multipolar, mai curînd instabil și capabil să conducă la conflicte. Războiul Rece a fost înlocuit, cu succes, de alte tipuri de războaie: militare, politice, economice, sociale, etnice, informaționale. Se amplifică din ce în ce mai mult contradicțiile etnice și religioase, care împreună cu fanatismul, terorismul și posibilitatea de a dispune de armament modern, pot genera pericole și acțiuni în forță, într-o lume supusă legilor globalizării și de aceea și mai supusă efectelor negative.

Trăim timpuri contradictorii: pe de o parte, amenințarea militară dintre SUA și URSS a dispărut, iar vechea rivalitate dintre superputeri a fost înlocuită printr-o cooperare extinsă (cu toate acestea, există o serie de riscuri și de pericole care depășesc granițele și care reprezintă o amenințare generală). Pe de altă parte, sîntem martorii unei evoluții în toate domeniile, pentru economie, tehnică și comunicații fiind valabil cuvîntul cheie globalizare.

Observatorii scenei internaționale sînt de părere că patru sînt sursele care pot genera pericolele în acest secol:
1. Rusia, care suferă transformări economice, ideologice și sociale. Nici pe departe terminate, nici pe departe cu un rezultat previzibil.
2. Disputele nerezolvate din Europa, fie ele etnice, religioase, teritoriale (Balcanii de exemplu).
3. Instabilitatea de la periferia Europei, din Maroc la Oceanul Indian și Asia Centrală. Se pot adăuga aici proliferarea armelor de distrugere în masă și a vectorilor purtători. Nu armele nucleare sînt marea problemă, ci armele nucleare ale săracilor (chimice și biologice).
4. Noi riscuri: migrația în masă, lipsa resurselor de apă, criminalitatea internațională cu folosirea mijloacelor militare și tehnologice internaționale capabile să distrugă infrastructura telecomunicațiilor sau a distribuției de energie de exemplu.

Rezultă de aici două concluzii:
• nici o țară, fie ea și superputere, nu poate face față singură riscurilor, de aceea, atît colaborarea statelor europene cît și legătura transatlantică trebuiesc menținute;
• riscurile cer un răspuns coordonat multinațional și multi-instituțional. Crizele și conflictele vor continua să fie complexe, multi-fațetate. Va fi nevoie ca forțele militare să lucreze cu organizațiile non-guvernamentale și actori nestatali, pentru a face eficiente cooperarea civilă, militară, operațiunile psihologice.

Este așadar nevoie de o concepție politică amplă, care să aibă în vedere stabilitatea economică, politică și militară, mai ales prin acțiuni de cooperare și de prevenire a crizelor. Iar această concepție nu poate să aparțină unui singur stat, ci mai multor state, care trebuie să-și unească forțele și să acționeze coordonat.

Iată de ce problematica securității europene nu este nici pe departe rezolvată. Au fost formulate doar cîteva posibile răspunsuri:
• Securitatea Europei și a Americii de Nord trebuie să rămînă interconectată, nu marcată de fragmentări. Securitatea rămîne un efort de echipă, și nu există o echipă mai puternică decît cea transatlantică, lucru dovedit de perioada Războiului Rece.
• Politicile de securitate trebuie să fie dinamice, fiindcă multe probleme și potențiale conflicte pot fi anticipate și pot fi găsite soluții înainte de a fi prea tîrziu. De la desfășurările militare preventive la asistența economică avem la dispoziție multe instrumente, care din păcate nu sînt luate întotdeauna în calcul.
• Competența militară, atunci cînd nu există altă posibilitate de dezamorsare a crizelor.

Uniune Europeană extinsă va fi un element important al noii arhitecturi europene de securitate. Vreme de 40 de ani, administrațiile americane republicane și democrate au sprijinit integrarea europeană pașnică. UE a adîncit procesul integrării economice și a făcut pași importanți spre realizarea unei Identități Politice și de Securitate. Tratatul de la Maastricht din 1991 fundamentează o adevărată uniune politică, ce presupune în special aplicarea unei politici externe și de securitate comună (PESC). PESC trebuie să poată conduce în timp la o apărare comună europeană. Formula prezervă preocuparea statelor care consideră necesară afirmarea unei identități europene în ceea ce privește apărarea și ale celor care vor să-și asume riscul unei diluări a relațiilor de solidaritate în cadrul Alianței Nord-Atlantice.

Dar conceptul de apărare comună marchează un pas înainte în ambiția de a progresa pe calea unei uniuni complete, incluzînd aici dimensiunea strategică și militară. Cerîndu-i Uniunii Europene Occidentale (UEO), care face parte integrantă din dezvoltarea UE, să elaboreze și să aplice deciziile și acțiunile Uniunii care au implicații în domeniul apărării, Uniunea face primul pas către singurul tip de organizare europeană competentă în materie de apărare. Extinderea UE și a UEO pot întări securitatea și stabilitatea în Europa, dar este nevoie de complementaritate cu procesul extinderii NATO. Eventualele divergențe pot duce la asimetrii între cele două organizații.

Așadar, viitorul UE este condiționat. Există multe variabile care pot consolida fezabilitatea și oportunitatea unei colaborări europene mai strînse în chestiuni de apărare și securitate. În afara Uniunii există două mari incertitudini: direcția de politică externă a Rusiei, și angajamentul SUA față de securitatea europeană în secolul XXI. Un lucru este însă sigur, legătura transatlantică rămîne un element fundamental al noii arhitecturi de securitate europeană și de aceea această legătură trebuie să rămînă puternică. Pe de altă parte, realitățile geopolitice și strategice ale începutului de secol impun ca americanii să adopte un rol mai proeminent pentru europeni și o împărțire diferită a responsabilităților în gestionarea problemelor securității europene.

Prin toate acțiunile din deceniul trecut, mai ales de după 1997, România a demonstrat că este, că poate fi un aliat de nădejde al NATO, UEO și UE în această parte a Europei. În paralel cu antrenamentele și misiunile comune cu Aliații, România poate interesa ca agent apt să susțină, cu eficacitate, politica sub-regională a puterilor regionale și globale. Unele dintre aceste sub-regiuni intră în aria de securitate americană și acest lucru demonstrează că ele au o semnificație nu numai europeană, dar și euro-atlantică. România poate interveni ca mediator și moderator, sau ca factor de corecție a unor situații cu potențial ridicat de risc, sau cu potențial scăzut de evoluție pozitivă în termeni de securitate.

Ca membră a UE, România poate deveni, în planul securității, un pivot al unei formule de colaborare sub-regională. Acest pivot ar putea ulterior deveni o parte activă a structurii de rezistență a unei Uniuni Europene extinse, așa cum acum România constituie o vecinătate prietenoasă pentru federația paneuropeană.

Este o relație cu dublu sens: nu numai România are nevoie de UE, pentru a se integra cît mai curînd în clubul select al celor puternici și bogați, dar și UE are nevoie de o Românie puternică. Este nevoie de înțelepciunea guvernanților români pentru a le demonstra oficialilor europeni atît faptul că România este capabilă să-și îndeplinească responsabilitățile ce derivă din statutul de membru al UE cît și faptul că că România are multe de oferit în planul securității europene și internaționale.